11/03/2026
Niciodată n-a fost vorba că nu îmi pasă. Sunt genul căruia i-a păsat, uneori prea mult. Nu este vorba nici de faptul c-aş fi leneș. Am muncit foarte mult la viața mea, de la 18 ani încoace, cu mintea și cu sufletul, e adevărat, mult mai puțin cu mâinile. Azi nu suport să aud vorba asta: „ei, dacă te-ai strădui mai mult, dacă ai vrea cu adevărat, ai reuși”.
Aș reuși să fiu mai organizat… mai “eficient”. Pentru mine, ca pentru multe persoane cu diferite forme de ADHD la vârsta adultă, relația cu timpul este una fluctuantă, convulsivantă, enervantă la maxim. Ca să nu o numesc o luptă (zgomotoasă sau tăcută, dar în orice caz zilnică).
Seara mă bag în pat cu cele mai bune intenții pentru a doua zi. De mâine îmi voi organiza viața altfel: voi începe să muncesc mai devreme, îmi voi termina consultațiile la timp, voi găsi chiar și un moment doar pentru mine. Din nefericire însă, ziua are ritmul ei, pe care eu nu reușesc să dansez, controlul asupra activităților mele începe să-mi alunece printre degete (uneori deja de la primele ore ale dimineții - mă rog, ale dimineții mele, pentru că rareori reușesc să mă trezesc înainte de ora 8…). Spre după-amiază, sarcinile mi se adună, atenția mi se rupe în zeci de direcții, iar lucrurile importante se amestecă subtil cu cele urgente.
Tot ce îmi displace, sarcini grețoase care țin de birocrație și hârțogărie, reușesc cumva să amân până în buza ultimului moment (a se citi “prăpastiei”). Nu pentru că nu aș ști că task-urile administrative sunt importante. Ci pentru că simplul gest de începe mi se pare deseori imposibil, inimaginabil. Încet, de dinăuntru, din străfundurile stomacului, apare un disconfort asemănător cu o foame, cu o sete inexplicabilă. O cunosc, e frica, veche, surdă și știrbă. Uneori vine sora ei încă și mai zăludă, panica.
Și, brusc, mă văd nevoit să intru într-un episod de hyperfocus. Nu mai simt foame, îmi pot păcăli chiar și oboseala, de fapt nu mai simt nimic; doar gândesc lucid ca un brici de oțel: sarcina aceea trebuie terminată. O termin. Și știu că voi plăti pentru această stare de concentrare extremă: cu epuizare, cu ceața mentală de după, cu sentimentul că am alergat un maraton pentru care nu am fost bine pregătit.
Sau problema cu întârziatul. Sau momentul în care îmi dau seama prea târziu că două lucruri sunt programate în același timp. Și atunci apare rușinea. Rușinea de a inventa o scuză, când de fapt adevărul este mult mai simplu și mai dureros: pur și simplu am o problemă cu noțiunea timpului. Calendarul se modifică din nou. Și din nou. Și din nou. Plus că, dincolo de toate aceste frustrări, îmi rămâne în minte aceeași întrebare fără răspuns: de ce nu găsesc aproape niciodată timp pentru lucrurile care îmi plac cu adevărat?
Pentru mulți adulți cu ADHD, o parte dintre ei fiindu-mi pacienți, aceasta este realitatea zilnică, invizibilă pentru ceilalți. Dar există și un aspect pe care îmi doresc să-l scriu aici: îmi place să cred, chiar cred, că toate
dificultățile descrise mai sus nu sunt defecte de caracter; ele țin de modul aparte în care funcționează creierul persoanelor neurodivergente.
Vestea bună este că există strategii și intervenții validate științific care pot ajuta: metode de organizare adaptate ADHD-ului, exerciții pentru antrenarea funcțiilor executive, psihoterapie, coaching și deseori tratament medicamentos.
Dacă vindecarea este sau nu realizabilă, asta e o dezbatere pe care nu doresc să o încep aici. Știu însă foarte clar că ameliorarea calității vieții este posibilă și nu ține deloc de destin, soartă, noroc sau magie. Este un proces deloc ușor, pe care ți-l asumi sau nu.
La capătul lui am putea găsi timpul necesar pentru lucrurile care ne fac cu adevărat plăcere.
photo courtesy to NICABM
