Dr. med. Traian Rusu

17/05/2026

Rue de Malmedy 6, à Waimes.

12/05/2026

Punctualitatea altora este o însușire pe care o admir mult și pe care eu însumi o practic foarte prost. Asta face parte din porția mea de ironie zilnică: mă doare si enervează cumplit întârzierea altora, dar eu (aproape) niciodată nu ajung la timp. De câte ori nu mi-am promis…

În fiecare zi sunt in criza de timp. Orele mele fug mai repede decât ale altora, simt că am mereu prea multe lucruri de făcut și prea puțină energie să le fac până la capăt.. Culmea, exact în mijlocul acestei crize continue de timp, procrastinez. Pierd minute sau chiar ore cu lucruri inutile (poate urgente, dar nu si importante), mă refugiez în nimicuri, amân uneori pana si lucruri care contează.

Poate de aceea mă enervează atât de tare când alții întârzie (sau mă plictisesc). Pentru că simt că îmi fură ceva ce nici eu nu știu să păstrez. Eu îmi risipesc timpul, dar când altcineva îl risipește în locul meu, o resimt aproape ca pe o insultă. Poate că nervii ăștia ai mei vorbesc mai degrabă despre relația mea defectuoasă cu timpul decât despre cei care „mi-l fură”.

Și mai dureros e că tocmai oamenii pe care îi iubesc cel mai mult primesc resturile mele de timp. Oboseala mea. Graba mea. Întârzierile mele... Inclusiv eu însumi primesc prea puțin din viața mea. Trăiesc mult în cap și prea puțin în afara lui. Mi-aș dori mai multă viață în viața mea.

Sigur, forma mea de ADHD ar putea explica o parte din haos. Timpul pentru mine nu curge liniar; uneori dispare complet, alteori mă sufocă. Dar nu e doar asta. E si felul în care trăiesc ca și cm aș avea timp infinit, deși simt tot mai apăsat că îmbătrânesc.

Du coup, vorba neamțului, mă întreb deseori dacă relația mea chinuită cu timpul se mai poate repara. Nu prin disciplină militară (nu sunt capabil). Poate prin sinceritate. Prin a înțelege că timp cheltuit eficient nu înseamnă doar productivitate, ci mai ales prezență. Că punctualitatea nu e doar despre ora exactă, ci mai ales despre respect — pentru ceilalți și pentru propria persoană. Poate vindecarea mea va începe în momentul în care nu voi mai încerca să controlez timpul, ci sa-l îmblânzesc, să învăț cm să locuiesc cu adevărat în interiorul lui.

02/05/2026

🇧🇪🇩🇪
Ab Montag beginnt ein neues Kapitel in meiner Tätigkeit als Facharzt für Psychiatrie und Psychotherapeut.

Die Praxis in Belgien zieht an einen neuen Standort um, nach Waimes (Rue de Malmedy 6, in den Räumlichkeiten der ehemaligen Apotheke). Dies ist ein wichtiger Schritt, der mein Bestreben widerspiegelt, weiterhin einen professionellen, sicheren und einladenden Rahmen für jede Person zu bieten, die einen therapeutischen Prozess beginnt oder fortsetzt.

Auch für die Praxis in der Schweiz sind Neuerungen in Vorbereitung, mit dem Wunsch, diesem Standort künftig noch mehr Aufmerksamkeit zu widmen — weitere Informationen folgen in Kürze.

Ich danke Ihnen für Ihr Vertrauen und für den gemeinsamen Weg.
————————————
🇧🇪🇫🇷
À partir de lundi, un nouveau chapitre commence dans mon activité en tant que médecin spécialiste en psychiatrie et psychothérapeute.

Le cabinet en Belgique déménage dans un nouvel espace, à Waimes (Rue de Malmedy 6, dans les locaux de l’ancienne pharmacie). C’est une étape importante, qui reflète mon engagement à offrir un cadre professionnel, sécurisant et accueillant à chaque personne qui choisit d’entamer ou de poursuivre un processus thérapeutique.

En ce qui concerne le cabinet en Suisse, des nouveautés sont également en préparation, avec le souhait d’y accorder davantage d’attention — je reviendrai prochainement avec plus de détails.

Je vous remercie pour votre confiance et pour le chemin que nous construisons ensemble.
————————————
🇷🇴
Începând de luni 4 mai, se deschide un nou capitol în activitatea mea ca medic specialist psihiatru și psihoterapeut.

Cabinetul din Belgia își mută activitatea într-o nouă locație, în Waimes (Rue de Malmedy 6, în spațiul fostei farmacii). Este un pas important, care reflectă dorința de a continua să ofer un cadru profesionist, sigur și primitor pentru fiecare persoană care alege să înceapă sau să continue un proces terapeutic.

În ceea ce privește cabinetul din Elveția, pregătesc de asemenea câteva noutăți, cu intenția de a acorda mai multă atenție și acestui spațiu de lucru — voi reveni în curând cu detalii.

Vă mulțumesc pentru încredere și pentru parcursul pe care îl construim împreună.

07/04/2026

«Die perfekte Liebe ist eine Freundschaft mit erotischen Momenten» Antonio Gala

18/03/2026

Dragilor 🤗 (atât cei de pe lista de participanți cât și cei care s-au arătat interesați si doreau să confirme),

Vă scriem, Consuela și cu mine, cu un gând sincer și responsabil în legătură cu retreatul nostru din Japonia, programat inițial între 10–24 mai. În contextul situației geopolitice actuale, al creșterii semnificative a costurilor biletelor de avion (la un maxim istoric, din păcate ☹️) și al rutelor de zbor spre Japonia, devenite tot mai neobișnuite, dar mai ales al unei stări generale de angoasă, îngrijorare și nesiguranță pe care o resimțim cu toții, am decis să amânăm acest retreat.

Este un tip de experiență care cere prezență, liniște interioară și deschidere sufletească — iar în acest moment simțim că nu sunt cele mai potrivite condiții pentru a o trăi așa cm ne-am dori cu adevărat. De altfel, atât cei înscriși deja pe listă (câțiva cu avansuri sau chiar sume integrale achitate), cât și cei interesați ne-au împărtășit în mod repetat preocupări și anxietăți similare.

Ne dorim, noi cei care ne ocupăm de conținut și organizare, să păstrăm integritatea și calitatea acestui eveniment special, de nișă, adresat doar unui anume tip de public. Așa că am ales, după lungi dezbateri (uneori nocturne 🤷🏻‍♂️), să îl reprogramăm pentru începutul lunii octombrie, cel mai probabil începând cu data de 4. Vom reveni în curând cu datele exacte.

Structura și conținutul retreatului rămân, pentru moment, neschimbate. Vă vom ține la curent cu toate detaliile pe parcurs.

Mulțumiri speciale celor din grup. Ne bucurăm că ne-ați ales. Vă mulțumim mult pentru încredere și feedback și acum vă solicităm doar puțină răbdare — contează mult pentru noi. Celor interesați sperăm să le păstrăm interesul viu, astfel încât să confirme pentru octombrie, când aparent condițiile (financiare, sufletești etc.) vor fi mai propice.

Pe octombrie 🍁.

12/03/2026

Există încă, chiar și in această epocă postmodernă si postindustrială pe care o trăim, o rană ascunsă care însoțește suferința pacienților din cabinetul de psihiatrie: stigmatizarea. Lumea etichetează mult prea des si nonșalant, aruncă cu vorbe contondente care ii împovărează suplimentar pe cei care vizitează un cabinet de psihiatrie: „nebuni”. Acest cuvânt greu poartă cu el frici si prejudecăți vechi de secole. “Nebunii” trăiesc in majoritatea lor intr-un climat de respingere si neînțelegere.

Realitatea dintr-un cabinet de psihiatrie si psihoterapie este însă cu totul alta. În practica mea zilnică, poate mai puțin de zece la sută dintre pacienți suferă de ceea ce, în limbaj comun, e numit „nebunie”, iar în termeni de specialitate s-ar numi tulburare psihotică. Marea majoritate a celor pe care-i consult sunt oameni obișnuiți – oameni ca noi toți: oameni care muncesc, iubesc, cresc copii, construiesc case… oameni care încearcă să-și ducă viața înainte. Ei vin la psihiatrie nu pentru că sunt „nebuni”, ci pentru că suferă.

Cei mai mulți dintre pacienții mei se luptă cu depresii care le răpesc energia, bucuria și sensul zilelor. Foarte mulți alții trăiesc cu anxietăți de tot felul care le transformă viața într-o stare continuă de alarmă, până la epuizare. Văd oameni foarte obosiți, “arși” din punct de vedere psihologic. Îmi trec pragul oameni (din păcate, destul de mulți…) marcați de traume felurite, purtând cu ei amintiri îngrozitoare pe care nu le pot gestiona sau integra singuri. Întâlnesc persoane cu tulburări de personalitate si comportament, care se zbat între emoții intense, deseori devoratoare, și relații dificile. Nu in ultimul rând am de-a face, in mod regretabil, cu un important contingent de pacienți care au dezvoltat dependențe grave, încercând să-și amorțească durerea sufletească prin alcool, medicamente sau alte substanțe mai mult sau mai puțin legale.

Din exterior, in cartierele in care acești oameni locuiesc, toate aceste suferințe sunt adesea invizibile. Iar când sunt vizibile, reflexele cel mai la îndemână par a fi judecata si etichetarea. Pacienții psihiatrici sunt adesea arătați cu degetul, priviți cu suspiciune sau cu superioritate. Chiar și în societățile occidentale prospere și la medie mai educate, stigmatul bolii psihice persistă – uneori mai puternic în mediile rurale, unde “diferența” este observată și comentată mai repede.

Pentru pacient, această judecată poate fi aproape la fel de dureroasă ca boala însăși. Mulți ajung în cabinet nu doar cu simptomele lor, ci și cu rușine, vinovăție, teamă de a fi descoperiți, etichetați, ocoliți, respinși. Unii își ascund tratamentul chiar și de cei apropiați. Pentru mulți dintre pacienții mei diagnosticul este un secret rușinos.

Am învățat in toți acești ani ca rolul meu este si acela de a face psihoeducatie, de a împrăștia informații corecte, singurele care pot combate eficient stigmatizarea. Psihiatria nu este decât in mică parte despre „nebunie”, ea este in primul rând despre suferința sufletească si morală în toate formele ei. Problemele psihiatrice sau psihologice nu sunt un defect de caracter. Ele ar trebui degrevate complet de rușine si vinovăție.

Știu, lumea in care boala psihică nu este asociată cu stigmatizare socială e o lume ideală. Eu am ajuns să știu că in spatele fiecărui diagnostic există un om cu povestea lui de viață, cu vulnerabilitățile lui. Iar semenii vor învăța cândva si ei să-i privească pe bolnavii psihici cu mai putină judecată si mai multa empatie - cel mai târziu in clipa in care o tulburare din spectrul psihiatric (tulburări perfide care nu menajează pe absolut nimeni) va atinge un membru al familiei, un prieten… Când cât mai mulți dintre noi vom înțelege ca durerea psihică este la fel de serioasă ca cea somatică, va începe adevărata vindecare – nu doar pentru un pacient sau altul, ci pentru lumea întreagă.

11/03/2026

Niciodată n-a fost vorba că nu îmi pasă. Sunt genul căruia i-a păsat, uneori prea mult. Nu este vorba nici de faptul c-aş fi leneș. Am muncit foarte mult la viața mea, de la 18 ani încoace, cu mintea și cu sufletul, e adevărat, mult mai puțin cu mâinile. Azi nu suport să aud vorba asta: „ei, dacă te-ai strădui mai mult, dacă ai vrea cu adevărat, ai reuși”.

Aș reuși să fiu mai organizat… mai “eficient”. Pentru mine, ca pentru multe persoane cu diferite forme de ADHD la vârsta adultă, relația cu timpul este una fluctuantă, convulsivantă, enervantă la maxim. Ca să nu o numesc o luptă (zgomotoasă sau tăcută, dar în orice caz zilnică).

Seara mă bag în pat cu cele mai bune intenții pentru a doua zi. De mâine îmi voi organiza viața altfel: voi începe să muncesc mai devreme, îmi voi termina consultațiile la timp, voi găsi chiar și un moment doar pentru mine. Din nefericire însă, ziua are ritmul ei, pe care eu nu reușesc să dansez, controlul asupra activităților mele începe să-mi alunece printre degete (uneori deja de la primele ore ale dimineții - mă rog, ale dimineții mele, pentru că rareori reușesc să mă trezesc înainte de ora 8…). Spre după-amiază, sarcinile mi se adună, atenția mi se rupe în zeci de direcții, iar lucrurile importante se amestecă subtil cu cele urgente.

Tot ce îmi displace, sarcini grețoase care țin de birocrație și hârțogărie, reușesc cumva să amân până în buza ultimului moment (a se citi “prăpastiei”). Nu pentru că nu aș ști că task-urile administrative sunt importante. Ci pentru că simplul gest de începe mi se pare deseori imposibil, inimaginabil. Încet, de dinăuntru, din străfundurile stomacului, apare un disconfort asemănător cu o foame, cu o sete inexplicabilă. O cunosc, e frica, veche, surdă și știrbă. Uneori vine sora ei încă și mai zăludă, panica.

Și, brusc, mă văd nevoit să intru într-un episod de hyperfocus. Nu mai simt foame, îmi pot păcăli chiar și oboseala, de fapt nu mai simt nimic; doar gândesc lucid ca un brici de oțel: sarcina aceea trebuie terminată. O termin. Și știu că voi plăti pentru această stare de concentrare extremă: cu epuizare, cu ceața mentală de după, cu sentimentul că am alergat un maraton pentru care nu am fost bine pregătit.

Sau problema cu întârziatul. Sau momentul în care îmi dau seama prea târziu că două lucruri sunt programate în același timp. Și atunci apare rușinea. Rușinea de a inventa o scuză, când de fapt adevărul este mult mai simplu și mai dureros: pur și simplu am o problemă cu noțiunea timpului. Calendarul se modifică din nou. Și din nou. Și din nou. Plus că, dincolo de toate aceste frustrări, îmi rămâne în minte aceeași întrebare fără răspuns: de ce nu găsesc aproape niciodată timp pentru lucrurile care îmi plac cu adevărat?

Pentru mulți adulți cu ADHD, o parte dintre ei fiindu-mi pacienți, aceasta este realitatea zilnică, invizibilă pentru ceilalți. Dar există și un aspect pe care îmi doresc să-l scriu aici: îmi place să cred, chiar cred, că toate
dificultățile descrise mai sus nu sunt defecte de caracter; ele țin de modul aparte în care funcționează creierul persoanelor neurodivergente.

Vestea bună este că există strategii și intervenții validate științific care pot ajuta: metode de organizare adaptate ADHD-ului, exerciții pentru antrenarea funcțiilor executive, psihoterapie, coaching și deseori tratament medicamentos.

Dacă vindecarea este sau nu realizabilă, asta e o dezbatere pe care nu doresc să o încep aici. Știu însă foarte clar că ameliorarea calității vieții este posibilă și nu ține deloc de destin, soartă, noroc sau magie. Este un proces deloc ușor, pe care ți-l asumi sau nu.

La capătul lui am putea găsi timpul necesar pentru lucrurile care ne fac cu adevărat plăcere.

photo courtesy to NICABM

07/03/2026

01/11/2025

„Se întâmplă uneori ca iubirea și dorința să o ia pe căi diferite”.
Esther Perel