11/08/2025
Într-o căsnicie, iubirea te va chema uneori să cobori în valea celuilalt, să-i porți poverile, să-i fii sprijin când el este slăbit, să-i ții inima în palme atunci când nu mai poate să și-o țină singur. Alteori, iubirea te va chema să spui: „Aceasta este sarcina ta. O poți purta și trebuie s-o porți.”
Apostolul Pavel surprinde perfect acest echilibru în Galateni 6:2-5.
În versetul 2: „Purtați-vă sarcinile unii altora”, cuvântul grecesc folosit aici pentru „sarcini” este βάρη (barē) și desemnează poveri apăsătoare, greutăți copleșitoare, situații care depășesc capacitatea normală a unei persoane.
În căsnicie, asta înseamnă că atunci când partenerul tău este îngenuncheat de durere, boală, anxietate sau o criză reală, nu-l lași să lupte singur. Îi duci povara temporar, până își recapătă forța.
Dar în versetul 5: „Fiecare să-și poarte sarcina lui”, aici cuvântul este φορτίον (phortion), care desemnează încărcătura normală, „ranița” personală, responsabilitățile pe care fiecare om trebuie să și le asume.
În căsnicie, asta înseamnă că fiecare își asumă partea lui de responsabilitate: munca interioară, vindecarea personală, creșterea spirituală, dezvoltarea personală.
Haidem să explorăm când stagnarea sau coborârea după partenerul tău în văile lui este iubirea autentică și când a face asta nu este altceva decât auto-anulare de sine și depersonalizare.
Mai întâi, când coborârea este iubire autentică?
Atunci când coborârea are un scop comun. Îl sprijini pe partener să urce, dar există dorința reală și din partea lui. Îți întâlnești partenerul în vale doar pentru a porni împreună spre vârf, nu pentru a locui permanent acolo.
Sprijinul tău nu te secătuiește de tine însuți, chiar dacă îți consumă energie, îți rămâne puterea de a te reconstrui și de a-ți continua creșterea personală.
Celălalt recunoaște ajutorul și îl prețuiește. Partenerul primește sprijinul ca pe un dar, nu ca pe o obligație a ta și nu îl transformă într-o dependență comodă.
Există progres vizibil. Chiar și pașii mici arată că urcușul este posibil și că sacrificiul tău aduce rod. Coborârea aceasta nu îți cere să renunți la valorile tale. Nu îți compromiți principiile, demnitatea sau misiunea personală pentru a-l susține.
Când a coborî după celălalt devine auto-anulare?
Atunci când efortul tău nu schimbă nimic. Cobori mereu, dar nu există niciun pas făcut de partener înspre urcare; ajutorul tău se topește în indiferența lui.
Stagnarea devine norma. Încetezi să mai crești, să te dezvolți, să explorezi, pentru că te temi să nu-l lași în urmă.
Ajutorul tău este considerat un drept, nu un dar. În loc de recunoștință, primești pretenții și nemulțumire.
Renunți la chemarea ta interioară. Îți amâni mereu visurile, misiunea, pasiunea, crezând că dragostea înseamnă să te oprești până când partenerul „va fi pregătit”.
Te pierzi pe tine încercând să-l salvezi. Îți îngustezi orizonturile, îți micșorezi aripile, îți înăbuși vocea pentru ca el să nu se simtă incomod.
La final:
Iubirea autentică te poate face să cobori temporar după celălalt, dar niciodată să-ți stabilești domiciliul în vale.
Adevărata dragoste sprijină, ridică, inspiră și încurajează, dar nu cere sacrificarea propriei chemări. Dacă pentru a-l păstra trebuie să te pierzi, nu e iubire, e captivitate.
Dacă sprijinul meu îl împinge pe partener spre creștere, e iubire. Dacă sprijinul meu îl menține în stagnare, e auto-anulare de sine.
Nu mai trăi cu aripile legate doar pentru ca celălalt să nu vrea să se înalțe spre potențialul lui. Nu-ți mai micșora la nesfârșit pasul doar pentru ca celălalt să nu rămână în urmă.
Iubirea adevărată nu cere prizonieri. Dragostea nu înseamnă să renunț la chemarea mea, ci să o împlinesc, pentru ca din împlinirea mea să curgă viață și peste celălalt.
Lasă celuilalt dreptul de a rămâne pe loc, iar tu ia-ți dreptul de a urca. Nu mai permite nimănui să-ți fie piedică. Urcă, aleargă, zboară spre înălțimile tale!
