07/04/2026
Sistemul medical din Quebec… o realitate greu de acceptat
Aseară am făcut ceva ce nu am mai făcut de mult timp: am mers la urgență.
Nu la una… ci la trei.
Cu băiatul meu de 16 ani, care avea sângerări nazale de ore întregi. Un sângerat persistent, o tensiune arterială crescută — poate nu alarmant pentru unii, dar suficient cât să îngrijoreze o mamă.
Și totuși…
Într-o sală de așteptare aproape goală — șase persoane în total — timp de două ore a fost chemată o singură persoană.
La o urgență pentru copii, unde te-ai aștepta la mai multă rapiditate… niciun copil nu a fost văzut timp de două ore.
Două ore.
Două ore în care am stat cu un șervețel la nasul copilului meu, așteptând, sperând… privind timpul cm trece fără să înțeleg de ce.
Înțeleg că pacienții sunt preluați în funcție de gravitatea cazului. Respect profund personalul medical și presiunea enormă sub care lucrează.
Dar există o limită.
Pentru că, la un moment dat, nu mai este doar o chestiune de prioritizare medicală…
Ci devine o chestiune de umanitate.
Și nu pot să nu mă gândesc la ceva…
Venind dintr-un spațiu unde oamenii se plâng adesea că statul nu face destul, că sistemul nu funcționează, că nimic nu merge cm trebuie…
Realizezi, uneori, că realitatea este mai nuanțată.
Pentru că acolo, chiar și cu toate imperfecțiunile, există uneori posibilitatea de a găsi o soluție rapidă — chiar și contra cost.
Aici, într-un sistem considerat „bine pus la punct”, te poți simți complet blocat. Fără opțiuni. Fără alternative. Fără răspunsuri imediate.
Și atunci începi să privești lucrurile diferit.
Nu spun că un sistem e mai bun decât altul.
Spun doar că fiecare are limitele lui.
Iar când e vorba de sănătatea copilului tău… aceste limite dor.
💬 Nu scriu asta ca o critică.
Scriu ca un părinte care, aseară, s-a simțit neputincios.
###
Revin cu o actualizare, pentru că situația nu s-a încheiat…
Copilul meu are deja de peste 48 de ore un tampon nazal, pus în urgență pentru a opri o hemoragie.
Ni s-a spus clar că vom fi contactați în 48 de ore pentru un rendez-vous la ORL.
Nu ne-a sunat nimeni.
Am sunat eu, ca să înțeleg ce se întâmplă.
Răspunsul? Nu aveau nici măcar informația în sistem.
Se pare că medicul a uitat să trimită cererea.
Mi s-a spus că voi fi sunată „în câteva secunde”.
Nu a mai sunat nimeni.
Între timp, am mers la UP Centre d’urgence pédiatrique Brossard, sperând că cineva ne va ajuta.
Dar ni s-a refuzat intervenția.
Motivul: tamponul a fost pus de un alt medic.
Sincer, este greu de acceptat.
Nu mai vorbim despre proceduri sau orgolii — vorbim despre un copil care așteaptă, despre un părinte îngrijorat și despre un sistem care pare că nu comunică.
După 48 de ore, nu mai este doar o întârziere.
Este o lipsă de responsabilitate.
Iar când nimeni nu te sună și nimeni nu își asumă,
începi să te întrebi cât valorează, de fapt, siguranța unui pacient în acest sistem.
