07/02/2026
Zilele astea are loc un linșaj grotesc asupra unei femei. Nu pentru că ar fi făcut neapărat ceva ieșit din comun, nu pentru că ar fi dat în cap cuiva, ci pentru că a bifat combinația supremă de păcate: e mamă și s-a futut. Asta e ceva de neconceput. Faptul că l-a ales și prost pe prost, adică pe unu’ însurat, e doar bonusul care a aprins torțele.
Povestea începe, de fapt, cu el. Doar că despre el nu știm nimic. Știm că e căsătorit și cam atât. Fața lui e blurată, numele lui e protejat, viața lui rămâne întreagă, ca un bibelou pe care nu vrei să-l ștergi de praf, de teamă să nu-l scapi. Are familie, ni se spune, și asta pare să-l scoată automat din discuție. Omul are ce pierde, deci nu insistăm. Ne uităm în altă parte.
Ceea ce e interesant, dacă te oprești o secundă din urlet, e că o căsnicie nu e un bun public. Nu e ca o bicicletă lăsată la liber, să vină cineva din afară și să ți-o fure. E o relație închisă, cu reguli stabilite de cei doi oameni din interior. Promisiunile le fac ei, minciunile le spun ei, alegerile le aparțin. Dar asta e o discuție plictisitoare. Nu face trafic.
Mult mai simplu e să te uiți la ea, la „curvă”, așa cm e etichetată imediat. Pentru că ea e la vedere. Are nume, are față, are trecut. Și are copii. Copiii sunt ingredientul magic. Îi arunci în orice conversație și, dintr-odată, nu mai există alte întrebări decât: „Dar copiii?”. E replica care închide conversații și pune direct verdicte. Nu contează dacă sunt bine, dacă sunt iubiți, dacă viața lor de zi cu zi n-are nicio legătură cu ce s-a întâmplat. Contează doar că există. În astfel de situații, copiii nu sunt persoane. Sunt argumente.
Ipocrizia e că aceeași societate care brusc e foarte preocupată de „copilași” nu pare să aibă vreo problemă să o transforme pe mama lor într-un spectacol public de Ev Mediu. Nu se întreabă dacă e sănătos pentru niște copii reali să-și vadă mama tocată pe internet, redusă la apelative sordide și la un verdict. Copiii contează doar cât timp pot fi folosiți ca bâtă. După aia nu mai sunt interesanți.
După ce faci copii, se întâmplă ceva în mentalul colectiv. Nu oficial, nu scris undeva, dar se simte. Femeia nu mai e persoană, e funcție. Logistică. Un fel de infrastructură emoțională. Mama are voie să fie obosită, nervoasă, sacrificată. Dar să fie dorită? Să vrea să se fută? Asta deja e indecent. Sexul mamei e tolerat doar dacă e invizibil, plictisit și, preferabil, conjugal. Dacă pare viu, dacă pare dorit, dacă nu vine cu scuze, devine brusc o problemă de morală națională.
Asta nu înseamnă că ea e fără vină. Ar fi comod să spunem asta, dar nu e adevărat. Există o vină și de partea ei. Știa că mai există o femeie. Știa că, undeva, cineva trăiește într-o variantă oficială a aceleiași povești. Și a ales să nu se uite prea atent acolo. A ales să pună empatia pe pauză. Asta e o alegere. Nu e frumoasă. Dar e omenească.
Problema e că vina asta, limitată și clară, a fost umflată până a acoperit tot. A înghițit responsabilitatea bărbatului. A înghițit contextul. A înghițit proporțiile. Pentru că nu știm să ținem două adevăruri în același timp. Nu știm să spunem că el e responsabil pentru ce a promis, iar ea e responsabilă doar pentru propriile alegeri morale. Preferăm soluția simplă: verdict rapid, țintă clară, sânge pe jos.
Așa ajungem să știm despre ea tot și despre el nimic. Nu pentru că așa arată adevărul, ci pentru că așa e mai comod. Pentru că e mai ușor să linșezi o femeie vizibilă, dar liberă de obligații, decât să zgâlțâi liniștea unui bărbat protejat de statut, căsnicie, tăcere și blur pe față. Nu e o poveste despre s*x. Nici despre moralitate.
E despre ipocrizia unei societăți care invocă „copilașii” cu ochii umezi, dar n-are nicio problemă să le calce mama în picioare, atâta timp cât ordinea rămâne neatinsă.
E despre slinoșenia unei haite care vrea sânge, dar doar pe al ei, că el e bărbat respectabil, ce dracu, se știe, așa sunt bărbații… tot acasă se întorc.
Text pteluat
