https://www.facebook.com/1001527679970519/

Psiholog UK, Grays (2025)

30/08/2025

Era anul 1973. Spitalele de psihiatrie erau fortărețe de autoritate, convinse că pot trasa o linie clară între normal și nebun.

Și atunci, psihologul David Rosenhan a decis să facă un experiment riscant.

A trimis un grup de oameni perfect sănătoși, studenți, medici, chiar și un pictor, în spitale de psihiatrie. Singura lor plângere? Auzeau o voce misterioasă care șoptea trei cuvinte: „gol… vid… bum.”

În rest, totul era real și normal. Viețile lor, joburile, comportamentul.

Și totuși, toți au fost internați. Diagnosticele au căzut greu: schizofrenie pentru cei mai mulți, manie depresivă pentru unul.

Din acel moment, eticheta a început să dicteze tot. Lua notițe? „Scriere compulsivă.” Se plimba pe coridor de plictiseală? „Agitație patologică.” Vorbea politicos cu alți pacienți? „Prietenie excesivă, tipică schizofreniei.”

Comportamente absolut normale, reinterpretate printr-un singur cuvânt scris pe un dosar.

Și nu au stat ore, ci săptămâni. În medie 19 zile, unul chiar 52 de zile. Niciunul nu a fost externat ca „sănătos.” Doar ca „schizofrenie în remisie.” Odată pusă eticheta, nu mai scapi de ea.

Apoi, Rosenhan a dat lovitura finală. A anunțat un spital că va trimite pacienți falși. Medicii au devenit suspicioși. Pacienți reali au fost catalogați ca impostori. Unii chiar au primit mai puțină atenție. Adevărul? Rosenhan nu trimisese pe nimeni.

Experimentul a spulberat certitudinea psihiatriei. A arătat cum, odată pusă o etichetă, ea filtrează realitatea. Omul dispare; rămâne diagnosticul, stereotipul, categoria.

Și nu e doar despre psihiatrie. E despre viață.

La școală, elevul „deștept” predă o lucrare făcută în grabă, “e genial, dar plictisit.” Elevul „leneș” scrie o capodoperă, “sigur a copiat.”

La muncă, colegul „dificil” ridică o problemă reală, e cicălitor. „Favoritul” ridică aceeași problemă, “e vizionar.

În relații, partenerul „sensibil” spune că suferă, e considerat exagerat. Partenerul „puternic” se prăbușește, nimeni nu vede, căci puterea „nu plânge.”

Etichetele sunt scurtături ale minții. Fac viața mai simplă, dar și mai mică. Și pot închide oamenii în cutii pe care nu le-au ales niciodată.

Asta ne-a obligat Rosenhan să vedem: etichetările mint. Oamenii sunt mereu mai mari decât cuvintele care li se lipesc.

Pericolul nu e nebunia. Pericolul e să confunzi un cuvânt cu un om.
Text preluat

25/08/2025

Cum ar fi să ne gândim viața în termeni de mulțumire și recunoștință? ...
De la faptul ca ne-am trezit azi dimineață, că cei mai mulți dintre noi am avut azi o zi de repaus și relaxare, că ne bucurăm de pace în țară, că nu există taxă pe ciripitul pasarelelor, pe vântul care îți alintă părul, pe apusul pictat glorios și unic, că ne putem bucura de a schimba o vorbă cu cineva drag, cu un vecin.
Doar trebuie să ne deschidem ochii la multitudinea de lucruri pe care le avem!
Mulțumirea și recunoștința funcționează ca un robinet pentru toți neurotransmițătorii care ne dau o stare de bine. În plus, bucuria care se naște firesc (nu forțat) în contextul mulțumirii favorizează menținerea în sinapse a acetilcolinei și respectiv acuratețea noastră cognitiva. Și cine nu își dorește o minte bună?
Iată cm o minte bună este legată de o inima bună!
Ați băgat vreodată de seamă că înțelepții consacrați ai lumii sunt oameni senini și mulțumiți?
Text preluat
Să fiți sănătoși! Și înțelepti, dragi .

05/08/2025

“TATĂL TĂU NU E DOAR UN OM. E CODUL PROSPERITĂȚII TALE.

Poți avea toți banii din lume.
Poți avea conturile pline și tot să te simți secătuit. Gol. Neîmplinit.
Sau poți să nu ai mai nimic, dar să mergi cu fruntea sus, să simți că viața e cu tine și că orice ai atinge devine rodnic.
Diferența nu e în cifre. E în rădăcini. Mai precis: în relația cu tatăl tău.

Prosperitatea nu înseamnă abundență. Abundența e o stare de a avea. Prosperitatea e o forță de a spori. De a transforma. De a construi. Și acea forță – oricât de dureros ar suna – vine din figura paternă. Tatăl nu e doar cel care a fost sau n-a fost prezent. Tatăl e începutul mișcării tale în viață. Este energia primară a acțiunii. Este sămânța care a ales să ajungă la țintă.

Ai avut un tată bun?
Onorează-l.
Ai avut un tată absent, rece, agresiv, dur, bolnav? Onorează-l.
Nu pentru ce a făcut. Ci pentru ce ți-a dat. Mișcarea. Viața. Șansa.
Tatăl nu trebuie iertat ca să fii liber. Trebuie integrat. Văzut. Recunoscut în tine.
Pentru că, dacă îl rupi în două în sufletul tău, te rupi și pe tine.
Pentru că sângele lui curge prin tine. Pentru că jumătate din ADN-ul tău e istoria lui.

Și dacă mama ta te-a învățat să-l respingi, ai învățat, poate fără să știi, să respingi și viața, și banii, și succesul. Din loialitate. Din iubire oarbă. Din supraviețuire emoțională. Dar acest pact te poate ține legat de eșecuri. De frică. De autosabotaj.

Te întrebi de ce muncești mult și nu rămâi cu nimic? De ce fugi de autoritate? De ce te temi să devii părinte? De ce nu reușești să te afirmi? Uită-te la relația cu tatăl tău. Nu te uita doar cu mintea. Uită-te cu sufletul. Cu lacrimile acelea vechi pe care nu le-ai plâns niciodată. Uită-te cu acel copil interior care voia, poate, doar o îmbrățișare. Și n-a primit-o niciodată.

Tatăl tău nu trebuie să fi fost perfect. Dar tu poți fi întreg doar dacă îl accepți în întregime. Pentru că prosperitatea ta e legată de tatăl tău nu printr-o metaforă spirituală, ci printr-o realitate psihologică profundă: dacă îți disprețuiești rădăcina, îți vei frânge aripile.

Vrei prosperitate? Vrei forță? Vrei succes? Vrei direcție? Întoarce-te la început. Împacă-te cu ceea ce a fost. Iubește în tine partea din el pe care ai fost învățat s-o urăști. Numai așa vei deveni cu adevărat liber.

Iar dacă nu știi cum... cere ajutor. Sufletul tău îl cere deja. Tu doar ascultă.
Text preluat

05/08/2025

Nu există oameni care să te vorbească mai urât, cu mai multă înverșunare și patimă, decât cei cu care, cândva, ai împărțit pâinea și bucuriile, care te-au îmbrățișat ca pe un prieten, care ți-au spus cuvinte frumoase, ți-au admirat alegerile, au râs la glumele tale și ți-au lăsat impresia că le ești drag.
Și nu, nu e nevoie să le fi greșit cu ceva. Uneori e de-ajuns să fii tu... mai fericit, mai împăcat, mai senin, mai corect, mai puternic, mai iubit. Și prezența ta devine, fără voie, oglinda în care ei își văd propriile neîmpliniri. Așa apar judecățile, răstălmăcirile, răutățile spuse pe la colțuri, dar nu pentru că ai făcut ceva rău, ci pentru că, în tăcerea ta, ai început să strălucești.
Și când te gândești că ei încă se miră, ba chiar se indignează că le-ai întors spatele... 😁 Se victimizează, rostogolesc povești pe care le umplu cu patimă și cuvinte urâte, fără să-și recunoască vreo clipă propriile greșeli. Dar tu îi privești acum cu o liniște pe care ei nu o pot înțelege, una în care nu mai încap explicațiile, dezvinovățirile și nici dorința de a fi înțeles cu orice preț. Pentru că acum știi că nu toți oamenii au acces la demnitate, că nu toți prețuiesc valorile sufletești și că unii nu vor ști niciodată să păstreze ceea ce le-a fost dăruit cu inimă curată.
Și nici cei care asistă, cu gurile căscate, la bârfe, la spectacolul demolării altuia, nu sunt mai presus. Poate că acum râd, zâmbesc superior, aprobă... Sau poate că par neutri, dar aplaudă în sinea lor. Dar într-o zi, inevitabil, le va veni și lor rândul să fie vorbiți de rău, răstălmăciți, disecați cu aceeași ușurință cu care acum asistă la linșarea altcuiva. Pentru că așa se întâmplă când te înconjori de oameni care nu știu ce înseamnă verticalitatea, oameni care nu se ridică niciodată prin efort și omenie, ci doar călcând peste ceilalți, crezând că astfel vor părea mai sus.
Text preluat

28/07/2025

Se spune că „acceptăm iubirea pe care credem că o merităm”. Această idee a fost popularizată de Stephen Chbosky în romanul The Perks of Being a Wallflower. E o idee simplă la suprafață, dar dureros de profundă atunci când e privită în lumina relațiilor umane, mai ales a celor marcate de traumă și abuz. De multe ori, intrăm în relații distructive nu pentru că ne dorim suferința, ci pentru că nu știm sau nu credem că merităm mai mult.

Această percepție despre propria valoare se formează adesea în copilărie, în relațiile timpurii cu părinții sau îngrijitorii. Când cineva a crescut într-un mediu în care iubirea a fost condiționată, critică, instabilă sau absentă, poate învăța inconștient că dragostea trebuie câștigată cu efort, că implică suferință, control, teamă sau respingere. În astfel de cazuri, un partener abuziv nu pare neapărat greșit sau anormal; el devine familiar. Iar familiarul, oricât de dureros ar fi, se confundă adesea cu siguranța.

Totuși, e esențial să nu generalizăm. Nu toți oamenii traumatizați intră în relații abuzive. Trauma nu este o condamnare, ci un context. Mulți reușesc să transforme rănile lor în conștientizare profundă, să stabilească limite sănătoase și să aleagă parteneri care îi respectă și îi susțin. Alegerea de a rupe cercul abuzului este grea, dar posibilă cu sprijinul potrivit.

Ieșirea dintr-o relație toxică presupune o luptă complexă. Nu e vorba doar de plecare fizică, ci mai ales de desprinderea psihologică: de la frica de singurătate la reconstruirea unei identități proprii, de la îndoiala de sine la reînvățarea a ceea ce înseamnă iubirea autentică. Aici, sprijinul face diferența: terapia, grupurile de suport, prietenii care oferă empatie fără judecată, toate sunt vitale pentru vindecare.

Oamenii nu rămân în relații abuzive pentru că sunt slabi, ci pentru că trauma le-a rescris harta emoțională. Dacă înveți că iubirea doare, vei începe să crezi că durerea este o dovadă de iubire. Deconstruirea acestei convingeri e dureroasă, dar nu imposibilă.

Prin muncă interioară, educație emoțională și relații sigure, oamenii pot învăța să nu mai accepte mai puțin decât merită. Să se vindece. Să înțeleagă că iubirea autentică nu controlează, nu rănește, nu strivește. Iubirea autentică oferă spațiu, siguranță și creștere.
Text preluat

06/07/2025

,,Cum moare o femeie de vie...

Nu moare într-o zi anume. Moare câte puțin, în tăcere, cu fiecare vis neîmplinit, cu fiecare promisiune uitată. Moare când își strigă durerea în pernele nopții, dar dimineața zâmbește de parcă nimic nu s-a frânt în ea.

Moare când își sacrifică dorințele pentru binele altora și nimeni nu întreabă ce își dorește cu adevărat. Moare când își ascunde rănile sub haine frumoase și își poartă tristețea ca pe o bijuterie invizibilă.💔

Moare când își dă inima pe bucăți și primește în schimb tăcere. Când își lasă sufletul să ardă pentru cineva care o privește, dar nu o vede. Când rămâne, deși totul din ea urlă să plece.

Moare când nimeni nu îi mai rostește numele cu tandrețe. Când brațele care o îmbrățișau devin străine, iar iubirea devine doar o amintire. Moare când se simte singură chiar și atunci când nu este.🥀

Și, cel mai tragic, moare 😥atunci când încetează să mai creadă că merită mai mult. Când obosește să mai spere, să mai lupte, să mai viseze..."
Text preluat

06/07/2025

Când nu ne place ce spunem sau cm ne purtăm, e vocea noastră sau a cuiva care ne-a vorbit așa când eram mici?

Vreau să vorbesc despre moștenirea tonului. Despre rușinea transmisă și curajul de a ne auzi. Sunt momente în care ridicăm vocea, apoi înghețăm. E un ecou străin, învățat, poate chiar urât în copilărie.

Această voce e a mea? Sau e vocea mamei copleșite, a tatălui furios, a profesorului care m-a învățat că greșelile se corectează cu rușine?

Vocea care țipă apare când ne simțim în pericol. Când cortexul prefrontal cedează și corpul intră în defensivă. Nu vrem să rănim, vrem să fim văzuți. Dar în loc de contact, lăsăm în urmă o rană. O moștenire. Și ne pierdem vocea autentică.

Vocea noastră nu e biologică. E învățată. Și se poate dezvăța. Studiile o confirmă: stilurile de atașament influențează direct felul în care vom vorbi ca adulți. Sau vom striga.

Autenticitatea începe când alegem să ne auzim pe noi înainte de a cere celorlalți să ne audă. Când vocea spune: „sunt copleșit”, „mi-e teamă”, „aș vrea să fim conectați”.

Vocea care țipă e vocea pe care noi nu ne dăm voie să o auzim. O aruncăm în afară, poate cineva o va înțelege. Dar vocea autentică apare când încetăm să cerem și începem să conținem.

Nu tonul definește vocea ta, ci poziția din care alegi să vorbești: frică sau prezență, control sau grijă, rușine sau apartenență.

Crede-mă: e mai puternic să vorbești cu vulnerabilitate decât să-ți impui autoritate.

Prima voce e a ta. A doua e moștenită.
Text preluat

03/06/2025

Dacă o femeie căsătorită arată bine, în ciuda vârstei – strângeți mâna soțului ei.

Serios. Dacă vedeți o femeie elegantă, liniștită, zâmbitoare, care, chiar și după patruzeci de ani, radiază prospețime, rafinament și fericire – nu vă grăbiți să dați credit cremelor, genelor bune sau esteticienilor. Mergeți și spuneți „mulțumesc” bărbatului de lângă ea. Priviți-l în ochi. Pentru că, cel mai probabil, este meritul lui.

El n-a certat-o pentru mărunțișuri. Nu a ridicat tonul, nu a jignit, nu a aruncat pe umerii ei toate poverile vieții. El a ținut-o de mână când îi era frică. A îmbrățișat-o când i-a fost greu. A lăudat-o când se îndoia de sine. El a fost sprijinul ei și i-a șoptit: „Sunt cu tine, nu te teme.”

Și tocmai de aceea, în fața voastră se află o femeie care strălucește. Nu mai este tânără, dar e frumoasă. Nu e de pe coperta unei reviste, dar e autentică. În privirea ei e pace, în mișcări – grație, în cuvinte – o putere caldă.

O femeie a unui bărbat bun nu „pare că s-a măritat”. Ea este asemenea vinului – devine mai profundă, mai vie, mai fascinantă odată cu trecerea anilor. Nu e amărâtă, nu e epuizată, nu trăiește cu povara „totul e pe umerii mei”. Ea trăiește cu adevărat. Iar alături de ea e un bărbat căruia merită să-i strângi mâna.

Și când alți bărbați, mirați, șoptesc: „De ce a mea nu e așa?” – răspunsul e, de fapt, simplu. O femeie trebuie prețuită. Ca ceva cu adevărat valoros. Ca propria suflet. Ca om. Nu controlată, nu modelată, nu schimbată. Ci iubită. Deschis, sincer, zi de zi.

Desigur, există femei frumoase și îngrijite și fără bărbați. Sunt și cele care, deși într-o căsnicie nefericită, își păstrează aparențele. Dar, sincer, rareori am întâlnit femei cu adevărat luminoase, liniștite, împlinite, care să fi trăit ani în șir sub presiune. E o excepție.

Pentru că atitudinea bărbatului nu modelează doar starea femeii, ci și chipul ei. Postura, mersul, tonul vocii – sunt reflexii ale felului în care este tratată acasă. De la cuvinte bune, începem să strălucim. De la îmbrățișări – parcă ni se ușurează sufletul. De la sărutări – devenim mai frumoase.

Și adevărul e simplu: un bărbat trebuie doar să aleagă – lângă el va înflori o femeie, sau va păli o umbră. Noi, femeile, nu cerem mult. Avem nevoie doar de puțină căldură, puțin sprijin, puțină iubire – și putem face minuni. Putem ierta multe – pentru dragoste. Dar nimeni nu înflorește din nepăsare.

Așa că, atunci când veți vedea o femeie matură, frumoasă, căsătorită, care pășește senin alături de soțul ei și zâmbește cu adevărat – amintiți-vă: lângă ea e cineva care a ales să fie bun. Și a făcut-o frumoasă.

02/05/2025

"Durerea unei mame cu copii adulți este o durere specială.
Ea nu țipă. Ea nu plânge în public.
Este o durere tăcută, profundă și conținută,
care se ascunde în rugăciunile zilnice,
în gândurile de noapte,
într-un suspin liniștit la o ceașcă de ceai în bucătărie.

Este o durere care apare atunci când copiii tăi au crescut,
au luat-o pe drumul lor,
au făcut propriile lor alegeri, au făcut propriile lor greșeli.

O mamă ar vrea să alerge după ei,
să-i ia din nou de mână, ca atunci când erau mici,
să îi protejeze de lume, de durere, de alegerile greșite.
Mi-ar plăcea să strig:
„Oprește-te! Eu știu cel mai bine, am fost acolo!”
Dar... nu poate.
Pentru că nu mai este un copil pe care îl poți ascunde sub aripa ta.
E un adult, cu propriul său drum, propriul său destin,
propria lui inimă care învață prin propriile răni.

Și asta e partea cea mai grea:
să îi permiți copilului tău să își trăiască viața.
Să-i permiți să cadă și să se ridice, să facă greșeli și să învețe.
Să nu intervii atunci când vrei să strigi.
Să nu dai sfaturi atunci când vrei să îndrumi.
Doar să aștepți. Ești prezentă.
Te rogi în tăcere.
Trimiți iubire prin gândurile tale și aștepți ca ea să revină la tine.
Crezând că totul va fi bine.

Pentru că o mamă, chiar dacă copiii ei cresc,
păstrează întotdeauna cel mai important lucru:
Să îi iubească și să se roage pentru ei în fiecare zi".❤

26/04/2025

In Japan, during the war this boy was carrying his dead brother on his back to bury him, a soldier noticed him and asked him to throw the dead child so that he would not get tired, he replied:
He ain't heavy, that's my brother!
They understood the soldier and faced him crying.
Since then, this image has become a symbol of unity in Japan. "
I wish this could be our motto:
"It ain't heavy, it's my brother... She is my sister".
"He ain't heavy he's my daddy ..." She is my mother,,
If he falls, lift him up; if he gets tired, help him; if he is weak, it is not heavy. 💔

24/04/2025

În anii 1960, o absolventa la Harvard, Jean Briggs, a făcut o descoperire uluitoare despre natura furiei umane.

La 34 de ani, a trăit 17 luni deasupra Cercului Polar, în tundra aspră, cu o familie de inuiți care a acceptat să o „adopte” pentru a le putea observa modul de viață.

Fără drumuri, sisteme de încălzire și magazine în apropiere, Briggs era cufundată într-o cultură radical diferită de a ei. Unul dintre primele lucruri pe care le-a observat? Adulții inuiți nu s-au supărat niciodată.

Nici când cineva a vărsat apă clocotită în interiorul unui iglu.
Nici atunci când un fir de pescuit - țesut manual zile întregi - s-a rupt la prima utilizare.
Fără țipete. Fără frustrare. Doar acceptare liniștită și acțiune.

🧠 Și Briggs? Se simțea ca un copil emotiv.

În ciuda eforturilor ei, era mai reactivă, impulsivă și mai emoțională.
Ceea ce a ridicat o întrebare critică: cm cresc inuiții copiii să fie atât de compuși din punct de vedere emoțional?

👶 Jocul cu piatră care învață empatia

Într-o zi, Briggs a văzut o tânără mamă inuită interacționând cu fiul ei supărat de doi ani.
Băietelul era furios. În loc să-l mustre, mama i-a dat o piatră și i-a spus cu blândețe:
"Lovește-mă cu ea.
Hai, lovește-mă din nou.
Mai tare."

Când copilul a aruncat cu piatra, mama și-a acoperit fața și s-a făcut că plânge:
"Auu! Asta chiar a durut!"

Pentru restul lumii, poate părea ciudat.
Dar în cultura inuită, acesta este un moment profund de invatare.
Aceste joc sunt o modalitate blândă de a-i învăța pe copii empatia și impactul acțiunilor lor - fără rușine sau pedeapsă.

🧸 Regula de aur: Nu țipi niciodată la un copil mic!

Părinții inuiți cred că a țipa la un copil mic este atât ineficient, cât și umilitor – pentru adult. Îl învață pe copil că furia este soluția la frustrare.

În schimb, modelează calmul și reglarea emoțională. Când un copil se comportă prost, lovește sau se infurie, nu există nicio pedeapsă.
Părintele așteaptă până când copilul este calm – apoi recomstruieste situația mai târziu într-o scenetă jucăușă, punând întrebări precum:
"De ce nu m-ai lovit mai tare?"
— M-a simțit bine să mă faci să plâng?

🧠 De ce funcționează?
Pentru că copiii învață cel mai bine prin joacă și observație.
Ei oglindesc comportamentul nostru.

Și când reacționăm cu răbdare, ei interiorizează acel răspuns - modelându-și literalmente creierul în curs de dezvoltare.

⚖️ Aceste jocuri de rol teatrale oferă copiilor instrumente pentru a gestiona emoțiile mari - cu mult înainte de a avea nevoie de ele.

Este un antrenament emoțional când sunt calmi... așa că sunt pregătiți când nu sunt.

👁️‍🗨️ Ceea ce facem în acele momente mici formează modul în care copiii noștri se vor descurca pe cele mai mari.

Chiar și ca adulți, controlul furiei este dificil. Dar dacă practicăm controlul emoțional atunci când suntem calmi, avem mult mai multe șanse să reușim în situații stresante.

Și cel mai bun moment pentru a începe să predați această abilitate?
În copilărie.

Deci, poate că nu avem nevoie de time-out, amenințări sau țipete.

Poate că trebuie doar să spunem o poveste, să jucăm un rol și să păstrăm spațiu pentru ca copiii noștri să crească în ei înșiși - cu blândețe, empatie și exemplu.

Tu ce parere ai?
Crezi ca ar functiona?

Text preluat

21/04/2025

"Puteți avea defecte, puteți fi neliniștiți și chiar supărați, dar nu uitați că viața voastră este cea mai mare companie din lume. Doar tu poți să o împiedici să eșueze. Ești apreciat, admirat și iubit de atât de mulți.

Amintește-ți că a fi fericit nu înseamnă să ai un cer fără furtună, un drum fără accidente, o slujbă fără efort, o relație fără dezamăgiri.

A fi fericit înseamnă să găsești putere în iertare, speranță în bătălii, siguranță în frică, iubire în discordie. Nu înseamnă doar să te bucuri de zâmbet, ci și să reflecte tristețea. Nu este vorba doar de a sărbători succesul, ci și de a învăța din eșecuri. Nu e vorba doar de a te simți fericit cu aplauze, ci de a fi fericit în anonimat.

Fericirea nu este o soartă a destinului, ci o realizare pentru cei care pot călători în interiorul lor. A fi fericit înseamnă să nu te mai simți victimă și să devii autorul propriului destin.

Este a merge prin deșerturi, dar a fi capabil să găsești o oază în adâncul sufletului tău. Înseamnă să-i mulțumești lui Dumnezeu în fiecare dimineață pentru miracolul vieții. A fi fericit înseamnă să nu-ți fie frică de sentimentele tale și să poți vorbi despre tine însuți. Să ai curajul de a auzi un "nu" și să găsești încredere în critici, chiar și atunci când acestea sunt nejustificate.

Înseamnă să-ți îmbrățișezi copiii, să-ți îmbrățișezi părinții, să petreci clipe poetice cu prietenii, chiar și atunci când aceștia ne rănesc.

A fi fericit înseamnă să lași să trăiască creatura care trăiește în fiecare dintre noi, liberă, veselă și simplă.

Aveți maturitatea de a putea spune: "Am făcut greșeli". Să ai curajul de a spune "îmi pare rău". Este să ai sensul de a spune "am nevoie de tine". Este să ai capacitatea de a spune "Te iubesc".

Fie ca viața ta să devină o grădină de oportunități fericite... ca primăvara să fie un iubitor de bucurie și iarna un iubitor de înțelepciune.

Și când faci o greșeală, ia-o de la capăt. Pentru că numai atunci te vei îndrăgosti de viață. Vei descoperi că a fi fericit nu înseamnă să ai o viață perfectă. Dar folosește lacrimile pentru a iriga toleranța. Folosește-ți înfrângerile pentru a-ți antrena răbdarea.

Folosește-ți greșelile cu seninătatea sculptorului. Folosiți durerea pentru a vă conecta la plăcere. Folosiți obstacolele pentru a deschide ferestrele inteligenței. Nu renunțați niciodată... Mai presus de toate, nu renunțați niciodată la oamenii care vă iubesc. Nu încetați niciodată să fiți fericiți, pentru că viața este un spectacol uimitor".

( PAPA FRANCISC)

Psiholog UK

30/08/2025

25/08/2025

05/08/2025

05/08/2025

28/07/2025

06/07/2025

06/07/2025

03/06/2025

02/05/2025

26/04/2025

24/04/2025

21/04/2025

Address

Telephone

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category