https://www.facebook.com/1001527679970519/

Psiholog UK, Grays (2026)

15/01/2026

Vă amintiți vorba aia din pandemie: ”Eram fericiți și nu știam?” Ce-ar fi să știm că suntem fericiți?

Sunt foarte atentă la activitățile mele de dimineață, la pașii mici pe care îi fac în primele momente ale zilei. Îmi prepar micul dejun, apoi parcurg câteva zeci de pagini dintr-o carte în timp ce îmi sorb cafeluța. Sunt momentele mele de fericire dinaintea răsăritului.

Stau la casă și sunt înconjurată de vile mult mai mari decât căsuța mea, dar tot am un petic de cer pe care privesc răsăritul în timp ce citesc și sorb din cafeluță. Uneori, cerul este spectaculos la răsărit, cu succesiuni rapide de culori, alteori nu este fir de nor sau norii plumburii încarcă orizontul.

Acesta este momentul inedit al dimineții, nu depinde de mine, ci de altă forță. Savurez acest moment al zilei, indiferent ce culoare are cerul sau cât de mic este orizontul văzut de la fereastra mea. M-am trezit, nu am dureri mari. Restul depinde de mine.

”Fericirea este atunci când obții ceea ce îți dorești, bucuria este să îți placă ceea ce ai deja.”

Dacă aș minimaliza răsăritul văzut de la fereastra mea și mi-aș dori să stau într-un penthouse, din care priveliștea orizontului să fie nemărginită, dacă mi-aș dori să fiu mereu plină de energie, să fac jogging, dacă aș regreta mereu un trecut care... a trecut, se poate spune că sunt fericită?

După pandemie, când primejdia a trecut și restricțiile au fost ridicate, ai conștientizat fericirea aia pe care o regretai?

Fii fericit acum! Așa cm spun și în articolul pe care îl las în comentarii, fericirea este atunci când obții ceea ce îți dorești, așa că fii atent ce îți dorești. Conștientizează ceea ce ai deja și bucură-te. Din bucurie vin dorințele cele mai alese și bucuria te face un om bun, nu fericirea. Caută bucuria și fericirea va veni și ea.

Unii oameni, atunci când prezentul este neplăcut, se refugiază în trecut, în nostalgia acelor vremuri pe care subconștientul le-a ”șlefuit” și le-a făcut ideale: eram fericiți și nu știam. Alții, printre care mă număr și eu, se refugiază în viitor, în planuri frumoase, în care totul este roz. Niciuna dintre aceste variante nu asigură fericirea.

Eu am început să percep momentele când mintea mea alunecă spre viitor. Îmi dau seama de asta și mă uit în interiorul meu, dar și în jurul meu, să văd ce m-a făcut să ”plec” din prezent. De obicei, este ceva neplăcut.

Să dau un exemplu minor. Dacă plec de acasă zilele astea și îmi este frig, mintea mea tinde să ”fugă” într-un viitor în care ajung acasă, este cald și bine, îmi fac o ciocolată caldă și stau cu mâinile pe caloriferul fierbinte. Dar pierd experiența momentului: zăpada rece, dar strălucitoare și care scârțâie sub ghete, aerul curat, liniștea unui colț de cartier sau poate un produs pe raftul de sus al magazinului de care aveam nevoie. Pierd toate astea pentru că doar fizicul meu este acolo, pe stradă sau în magazin, dar mintea mea e departe. Și nu am niciun beneficiu din această ”plecare”, doar o anesteziere temporară, care nu mă ajută cu nimic.

Același mecanism îl au și cei ce fug în trecut. Pleacă dintr-un prezent pe care nu vor să îl exploreze în nostalgia unui trecut ”lustruit” de mintea lor, ratând șanse imense. Și mai sunt cei ce ”pleacă” în emoții intense: dependențe, dramolete, răutate adresată altora sau modalități de a se răni pe ei înșiși.

Mi-am făcut un exercițiu zilnic din a mă bucura de mici lucruri, tocmai pentru a mă ancora în prezent. Celor din jurul meu li se pare bizar când exclam: ”Ce frumos!” atunci când văd o buburuză sau un limax prin pădure sau când ridic o frunză în dreptul soarelui să îi admir toate vinișoarele colorate.

Prezentul poate fi neplăcut, anost, plictisitor sau chiar dureros, dar este tot ce avem. Din el ne tragem seva, din el învățăm și astfel conștientizăm că trăim.

Și tu regreți o fericire iluzorie sau conștientizezi bucuria momentului, a ceea ce ai și a ceea ce ești?

Text preluat

03/01/2026

Mama ta nu este dușmanul tău.
Nu îți stă împotrivă, chiar dacă uneori așa poate părea.

Cuvintele ei pot fi dure.
Pot obosi.
Pot răni.
Dar în ele există întotdeauna iubire —
o iubire adâncă, tăcută, care nu știe mereu să se exprime frumos,
dar care nu lipsește niciodată.

Ea este cea care nu doarme noaptea,
gândindu-se la temerile și neliniștile tale.
Ea este cea care se roagă în tăcere pentru fericirea, siguranța și viitorul tău.
Ea trăiește căderile tale ca pe ale ei
și se bucură de reușitele tale, chiar dacă tu nu observi.

Nu încearcă să te controleze.
Încearcă să te protejeze.
Fiecare limită, fiecare avertisment
se naște din durerea pe care ea a cunoscut-o
și pe care nu vrea să o trăiești și tu.

Da, poate greși.
Da, nu găsește mereu cuvintele potrivite.
Da, nu este perfectă.

Dar iubirea ei este necondiționată.
Curată.
Și constantă.

Nu uita:
imperfecțiunile ei nu șterg iubirea.
Asprimea ei nu înseamnă lipsă de grijă.

Ea este prima ta casă.
Sprijinul tău tăcut.
Prezența care rămâne — în bine și în greu.

Iar în inima ei există mereu o singură dorință:
să fii fericit,
să fii în siguranță
și să știi că ești cu adevărat iubit.

01/01/2026

Ce anume modelează, de fapt, un om matur, echilibrat și realizat? Răspunsul la care au ajuns cercetătorii de la Harvard s-a dovedit mult mai neașteptat decât se credea.
În anul 1938, la Universitatea Harvard a început unul dintre cele mai lungi studii științifice din istorie. De-a lungul mai multor decenii, viețile a 724 de persoane au fost urmărite — din adolescență până la vârsta înaintată — pentru a înțelege ce influențează cu adevărat fericirea, stabilitatea emoțională și împlinirea personală.
Au fost analizate aproape toate aspectele vieții: situația financiară, experiențele traumatice, relațiile familiale, parcursul profesional, starea psihologică și mediul social.
Abia după 85 de ani de date adunate, cercetătorii au formulat o concluzie pe care puțini ar fi anticipat-o.
Succesul în viața adultă nu era determinat de:
— nivelul coeficientului de inteligență,
— averea sau statutul familiei,
— performanțele școlare.
Unul dintre cei mai puternici factori s-a dovedit a fi ceva aparent foarte simplu:
👉 responsabilitățile casnice în copilărie.
Să duci gunoiul. Să speli vasele. Să ajuți la aranjarea mesei.
Nu este vorba doar despre ordine în casă — ci despre formarea unei atitudini și a unui mod de a gândi.
Studiul Grant Study a arătat că treburile zilnice dezvoltă ceva ce nicio școală nu poate oferi pe deplin — etica contribuției, simțul responsabilității și participarea la efortul comun.
Atunci când copilul întrerupe jocul pentru a ajuta acasă, el învață o lecție esențială:
lumea nu se învârte doar în jurul lui. El aparține unei comunități în care efortul cere răbdare, uneori frustrare, iar rezultatele apar treptat, prin perseverență.
Într-o epocă a supraprotecției, în care copiii sunt adesea feriți de efort, plictiseală și responsabilitate, cercetătorii de la Harvard avertizează:
înlăturând aceste sarcini „incomode”, le luăm baza viitoarei lor autonomii și competențe.
Dacă vrei ca un copil să crească independent, puternic și capabil — nu îi cumpăra încă o jucărie „educativă”.
Oferă-i… o mătură. 🧹
Pentru că, uneori, cea mai valoroasă investiție în viitor
este participarea simplă la o muncă făcută împreună.

Text preluat

30/08/2025

Era anul 1973. Spitalele de psihiatrie erau fortărețe de autoritate, convinse că pot trasa o linie clară între normal și nebun.

Și atunci, psihologul David Rosenhan a decis să facă un experiment riscant.

A trimis un grup de oameni perfect sănătoși, studenți, medici, chiar și un pictor, în spitale de psihiatrie. Singura lor plângere? Auzeau o voce misterioasă care șoptea trei cuvinte: „gol… vid… bum.”

În rest, totul era real și normal. Viețile lor, joburile, comportamentul.

Și totuși, toți au fost internați. Diagnosticele au căzut greu: schizofrenie pentru cei mai mulți, manie depresivă pentru unul.

Din acel moment, eticheta a început să dicteze tot. Lua notițe? „Scriere compulsivă.” Se plimba pe coridor de plictiseală? „Agitație patologică.” Vorbea politicos cu alți pacienți? „Prietenie excesivă, tipică schizofreniei.”

Comportamente absolut normale, reinterpretate printr-un singur cuvânt scris pe un dosar.

Și nu au stat ore, ci săptămâni. În medie 19 zile, unul chiar 52 de zile. Niciunul nu a fost externat ca „sănătos.” Doar ca „schizofrenie în remisie.” Odată pusă eticheta, nu mai scapi de ea.

Apoi, Rosenhan a dat lovitura finală. A anunțat un spital că va trimite pacienți falși. Medicii au devenit suspicioși. Pacienți reali au fost catalogați ca impostori. Unii chiar au primit mai puțină atenție. Adevărul? Rosenhan nu trimisese pe nimeni.

Experimentul a spulberat certitudinea psihiatriei. A arătat cum, odată pusă o etichetă, ea filtrează realitatea. Omul dispare; rămâne diagnosticul, stereotipul, categoria.

Și nu e doar despre psihiatrie. E despre viață.

La școală, elevul „deștept” predă o lucrare făcută în grabă, “e genial, dar plictisit.” Elevul „leneș” scrie o capodoperă, “sigur a copiat.”

La muncă, colegul „dificil” ridică o problemă reală, e cicălitor. „Favoritul” ridică aceeași problemă, “e vizionar.

În relații, partenerul „sensibil” spune că suferă, e considerat exagerat. Partenerul „puternic” se prăbușește, nimeni nu vede, căci puterea „nu plânge.”

Etichetele sunt scurtături ale minții. Fac viața mai simplă, dar și mai mică. Și pot închide oamenii în cutii pe care nu le-au ales niciodată.

Asta ne-a obligat Rosenhan să vedem: etichetările mint. Oamenii sunt mereu mai mari decât cuvintele care li se lipesc.

Pericolul nu e nebunia. Pericolul e să confunzi un cuvânt cu un om.
Text preluat

25/08/2025

Cum ar fi să ne gândim viața în termeni de mulțumire și recunoștință? ...
De la faptul ca ne-am trezit azi dimineață, că cei mai mulți dintre noi am avut azi o zi de repaus și relaxare, că ne bucurăm de pace în țară, că nu există taxă pe ciripitul pasarelelor, pe vântul care îți alintă părul, pe apusul pictat glorios și unic, că ne putem bucura de a schimba o vorbă cu cineva drag, cu un vecin.
Doar trebuie să ne deschidem ochii la multitudinea de lucruri pe care le avem!
Mulțumirea și recunoștința funcționează ca un robinet pentru toți neurotransmițătorii care ne dau o stare de bine. În plus, bucuria care se naște firesc (nu forțat) în contextul mulțumirii favorizează menținerea în sinapse a acetilcolinei și respectiv acuratețea noastră cognitiva. Și cine nu își dorește o minte bună?
Iată cm o minte bună este legată de o inima bună!
Ați băgat vreodată de seamă că înțelepții consacrați ai lumii sunt oameni senini și mulțumiți?
Text preluat
Să fiți sănătoși! Și înțelepti, dragi .

05/08/2025

“TATĂL TĂU NU E DOAR UN OM. E CODUL PROSPERITĂȚII TALE.

Poți avea toți banii din lume.
Poți avea conturile pline și tot să te simți secătuit. Gol. Neîmplinit.
Sau poți să nu ai mai nimic, dar să mergi cu fruntea sus, să simți că viața e cu tine și că orice ai atinge devine rodnic.
Diferența nu e în cifre. E în rădăcini. Mai precis: în relația cu tatăl tău.

Prosperitatea nu înseamnă abundență. Abundența e o stare de a avea. Prosperitatea e o forță de a spori. De a transforma. De a construi. Și acea forță – oricât de dureros ar suna – vine din figura paternă. Tatăl nu e doar cel care a fost sau n-a fost prezent. Tatăl e începutul mișcării tale în viață. Este energia primară a acțiunii. Este sămânța care a ales să ajungă la țintă.

Ai avut un tată bun?
Onorează-l.
Ai avut un tată absent, rece, agresiv, dur, bolnav? Onorează-l.
Nu pentru ce a făcut. Ci pentru ce ți-a dat. Mișcarea. Viața. Șansa.
Tatăl nu trebuie iertat ca să fii liber. Trebuie integrat. Văzut. Recunoscut în tine.
Pentru că, dacă îl rupi în două în sufletul tău, te rupi și pe tine.
Pentru că sângele lui curge prin tine. Pentru că jumătate din ADN-ul tău e istoria lui.

Și dacă mama ta te-a învățat să-l respingi, ai învățat, poate fără să știi, să respingi și viața, și banii, și succesul. Din loialitate. Din iubire oarbă. Din supraviețuire emoțională. Dar acest pact te poate ține legat de eșecuri. De frică. De autosabotaj.

Te întrebi de ce muncești mult și nu rămâi cu nimic? De ce fugi de autoritate? De ce te temi să devii părinte? De ce nu reușești să te afirmi? Uită-te la relația cu tatăl tău. Nu te uita doar cu mintea. Uită-te cu sufletul. Cu lacrimile acelea vechi pe care nu le-ai plâns niciodată. Uită-te cu acel copil interior care voia, poate, doar o îmbrățișare. Și n-a primit-o niciodată.

Tatăl tău nu trebuie să fi fost perfect. Dar tu poți fi întreg doar dacă îl accepți în întregime. Pentru că prosperitatea ta e legată de tatăl tău nu printr-o metaforă spirituală, ci printr-o realitate psihologică profundă: dacă îți disprețuiești rădăcina, îți vei frânge aripile.

Vrei prosperitate? Vrei forță? Vrei succes? Vrei direcție? Întoarce-te la început. Împacă-te cu ceea ce a fost. Iubește în tine partea din el pe care ai fost învățat s-o urăști. Numai așa vei deveni cu adevărat liber.

Iar dacă nu știi cum... cere ajutor. Sufletul tău îl cere deja. Tu doar ascultă.
Text preluat

05/08/2025

Nu există oameni care să te vorbească mai urât, cu mai multă înverșunare și patimă, decât cei cu care, cândva, ai împărțit pâinea și bucuriile, care te-au îmbrățișat ca pe un prieten, care ți-au spus cuvinte frumoase, ți-au admirat alegerile, au râs la glumele tale și ți-au lăsat impresia că le ești drag.
Și nu, nu e nevoie să le fi greșit cu ceva. Uneori e de-ajuns să fii tu... mai fericit, mai împăcat, mai senin, mai corect, mai puternic, mai iubit. Și prezența ta devine, fără voie, oglinda în care ei își văd propriile neîmpliniri. Așa apar judecățile, răstălmăcirile, răutățile spuse pe la colțuri, dar nu pentru că ai făcut ceva rău, ci pentru că, în tăcerea ta, ai început să strălucești.
Și când te gândești că ei încă se miră, ba chiar se indignează că le-ai întors spatele... 😁 Se victimizează, rostogolesc povești pe care le umplu cu patimă și cuvinte urâte, fără să-și recunoască vreo clipă propriile greșeli. Dar tu îi privești acum cu o liniște pe care ei nu o pot înțelege, una în care nu mai încap explicațiile, dezvinovățirile și nici dorința de a fi înțeles cu orice preț. Pentru că acum știi că nu toți oamenii au acces la demnitate, că nu toți prețuiesc valorile sufletești și că unii nu vor ști niciodată să păstreze ceea ce le-a fost dăruit cu inimă curată.
Și nici cei care asistă, cu gurile căscate, la bârfe, la spectacolul demolării altuia, nu sunt mai presus. Poate că acum râd, zâmbesc superior, aprobă... Sau poate că par neutri, dar aplaudă în sinea lor. Dar într-o zi, inevitabil, le va veni și lor rândul să fie vorbiți de rău, răstălmăciți, disecați cu aceeași ușurință cu care acum asistă la linșarea altcuiva. Pentru că așa se întâmplă când te înconjori de oameni care nu știu ce înseamnă verticalitatea, oameni care nu se ridică niciodată prin efort și omenie, ci doar călcând peste ceilalți, crezând că astfel vor părea mai sus.
Text preluat

28/07/2025

Se spune că „acceptăm iubirea pe care credem că o merităm”. Această idee a fost popularizată de Stephen Chbosky în romanul The Perks of Being a Wallflower. E o idee simplă la suprafață, dar dureros de profundă atunci când e privită în lumina relațiilor umane, mai ales a celor marcate de traumă și abuz. De multe ori, intrăm în relații distructive nu pentru că ne dorim suferința, ci pentru că nu știm sau nu credem că merităm mai mult.

Această percepție despre propria valoare se formează adesea în copilărie, în relațiile timpurii cu părinții sau îngrijitorii. Când cineva a crescut într-un mediu în care iubirea a fost condiționată, critică, instabilă sau absentă, poate învăța inconștient că dragostea trebuie câștigată cu efort, că implică suferință, control, teamă sau respingere. În astfel de cazuri, un partener abuziv nu pare neapărat greșit sau anormal; el devine familiar. Iar familiarul, oricât de dureros ar fi, se confundă adesea cu siguranța.

Totuși, e esențial să nu generalizăm. Nu toți oamenii traumatizați intră în relații abuzive. Trauma nu este o condamnare, ci un context. Mulți reușesc să transforme rănile lor în conștientizare profundă, să stabilească limite sănătoase și să aleagă parteneri care îi respectă și îi susțin. Alegerea de a rupe cercul abuzului este grea, dar posibilă cu sprijinul potrivit.

Ieșirea dintr-o relație toxică presupune o luptă complexă. Nu e vorba doar de plecare fizică, ci mai ales de desprinderea psihologică: de la frica de singurătate la reconstruirea unei identități proprii, de la îndoiala de sine la reînvățarea a ceea ce înseamnă iubirea autentică. Aici, sprijinul face diferența: terapia, grupurile de suport, prietenii care oferă empatie fără judecată, toate sunt vitale pentru vindecare.

Oamenii nu rămân în relații abuzive pentru că sunt slabi, ci pentru că trauma le-a rescris harta emoțională. Dacă înveți că iubirea doare, vei începe să crezi că durerea este o dovadă de iubire. Deconstruirea acestei convingeri e dureroasă, dar nu imposibilă.

Prin muncă interioară, educație emoțională și relații sigure, oamenii pot învăța să nu mai accepte mai puțin decât merită. Să se vindece. Să înțeleagă că iubirea autentică nu controlează, nu rănește, nu strivește. Iubirea autentică oferă spațiu, siguranță și creștere.
Text preluat

06/07/2025

,,Cum moare o femeie de vie...

Nu moare într-o zi anume. Moare câte puțin, în tăcere, cu fiecare vis neîmplinit, cu fiecare promisiune uitată. Moare când își strigă durerea în pernele nopții, dar dimineața zâmbește de parcă nimic nu s-a frânt în ea.

Moare când își sacrifică dorințele pentru binele altora și nimeni nu întreabă ce își dorește cu adevărat. Moare când își ascunde rănile sub haine frumoase și își poartă tristețea ca pe o bijuterie invizibilă.💔

Moare când își dă inima pe bucăți și primește în schimb tăcere. Când își lasă sufletul să ardă pentru cineva care o privește, dar nu o vede. Când rămâne, deși totul din ea urlă să plece.

Moare când nimeni nu îi mai rostește numele cu tandrețe. Când brațele care o îmbrățișau devin străine, iar iubirea devine doar o amintire. Moare când se simte singură chiar și atunci când nu este.🥀

Și, cel mai tragic, moare 😥atunci când încetează să mai creadă că merită mai mult. Când obosește să mai spere, să mai lupte, să mai viseze..."
Text preluat

06/07/2025

Când nu ne place ce spunem sau cm ne purtăm, e vocea noastră sau a cuiva care ne-a vorbit așa când eram mici?

Vreau să vorbesc despre moștenirea tonului. Despre rușinea transmisă și curajul de a ne auzi. Sunt momente în care ridicăm vocea, apoi înghețăm. E un ecou străin, învățat, poate chiar urât în copilărie.

Această voce e a mea? Sau e vocea mamei copleșite, a tatălui furios, a profesorului care m-a învățat că greșelile se corectează cu rușine?

Vocea care țipă apare când ne simțim în pericol. Când cortexul prefrontal cedează și corpul intră în defensivă. Nu vrem să rănim, vrem să fim văzuți. Dar în loc de contact, lăsăm în urmă o rană. O moștenire. Și ne pierdem vocea autentică.

Vocea noastră nu e biologică. E învățată. Și se poate dezvăța. Studiile o confirmă: stilurile de atașament influențează direct felul în care vom vorbi ca adulți. Sau vom striga.

Autenticitatea începe când alegem să ne auzim pe noi înainte de a cere celorlalți să ne audă. Când vocea spune: „sunt copleșit”, „mi-e teamă”, „aș vrea să fim conectați”.

Vocea care țipă e vocea pe care noi nu ne dăm voie să o auzim. O aruncăm în afară, poate cineva o va înțelege. Dar vocea autentică apare când încetăm să cerem și începem să conținem.

Nu tonul definește vocea ta, ci poziția din care alegi să vorbești: frică sau prezență, control sau grijă, rușine sau apartenență.

Crede-mă: e mai puternic să vorbești cu vulnerabilitate decât să-ți impui autoritate.

Prima voce e a ta. A doua e moștenită.
Text preluat

03/06/2025

Dacă o femeie căsătorită arată bine, în ciuda vârstei – strângeți mâna soțului ei.

Serios. Dacă vedeți o femeie elegantă, liniștită, zâmbitoare, care, chiar și după patruzeci de ani, radiază prospețime, rafinament și fericire – nu vă grăbiți să dați credit cremelor, genelor bune sau esteticienilor. Mergeți și spuneți „mulțumesc” bărbatului de lângă ea. Priviți-l în ochi. Pentru că, cel mai probabil, este meritul lui.

El n-a certat-o pentru mărunțișuri. Nu a ridicat tonul, nu a jignit, nu a aruncat pe umerii ei toate poverile vieții. El a ținut-o de mână când îi era frică. A îmbrățișat-o când i-a fost greu. A lăudat-o când se îndoia de sine. El a fost sprijinul ei și i-a șoptit: „Sunt cu tine, nu te teme.”

Și tocmai de aceea, în fața voastră se află o femeie care strălucește. Nu mai este tânără, dar e frumoasă. Nu e de pe coperta unei reviste, dar e autentică. În privirea ei e pace, în mișcări – grație, în cuvinte – o putere caldă.

O femeie a unui bărbat bun nu „pare că s-a măritat”. Ea este asemenea vinului – devine mai profundă, mai vie, mai fascinantă odată cu trecerea anilor. Nu e amărâtă, nu e epuizată, nu trăiește cu povara „totul e pe umerii mei”. Ea trăiește cu adevărat. Iar alături de ea e un bărbat căruia merită să-i strângi mâna.

Și când alți bărbați, mirați, șoptesc: „De ce a mea nu e așa?” – răspunsul e, de fapt, simplu. O femeie trebuie prețuită. Ca ceva cu adevărat valoros. Ca propria suflet. Ca om. Nu controlată, nu modelată, nu schimbată. Ci iubită. Deschis, sincer, zi de zi.

Desigur, există femei frumoase și îngrijite și fără bărbați. Sunt și cele care, deși într-o căsnicie nefericită, își păstrează aparențele. Dar, sincer, rareori am întâlnit femei cu adevărat luminoase, liniștite, împlinite, care să fi trăit ani în șir sub presiune. E o excepție.

Pentru că atitudinea bărbatului nu modelează doar starea femeii, ci și chipul ei. Postura, mersul, tonul vocii – sunt reflexii ale felului în care este tratată acasă. De la cuvinte bune, începem să strălucim. De la îmbrățișări – parcă ni se ușurează sufletul. De la sărutări – devenim mai frumoase.

Și adevărul e simplu: un bărbat trebuie doar să aleagă – lângă el va înflori o femeie, sau va păli o umbră. Noi, femeile, nu cerem mult. Avem nevoie doar de puțină căldură, puțin sprijin, puțină iubire – și putem face minuni. Putem ierta multe – pentru dragoste. Dar nimeni nu înflorește din nepăsare.

Așa că, atunci când veți vedea o femeie matură, frumoasă, căsătorită, care pășește senin alături de soțul ei și zâmbește cu adevărat – amintiți-vă: lângă ea e cineva care a ales să fie bun. Și a făcut-o frumoasă.

02/05/2025

"Durerea unei mame cu copii adulți este o durere specială.
Ea nu țipă. Ea nu plânge în public.
Este o durere tăcută, profundă și conținută,
care se ascunde în rugăciunile zilnice,
în gândurile de noapte,
într-un suspin liniștit la o ceașcă de ceai în bucătărie.

Este o durere care apare atunci când copiii tăi au crescut,
au luat-o pe drumul lor,
au făcut propriile lor alegeri, au făcut propriile lor greșeli.

O mamă ar vrea să alerge după ei,
să-i ia din nou de mână, ca atunci când erau mici,
să îi protejeze de lume, de durere, de alegerile greșite.
Mi-ar plăcea să strig:
„Oprește-te! Eu știu cel mai bine, am fost acolo!”
Dar... nu poate.
Pentru că nu mai este un copil pe care îl poți ascunde sub aripa ta.
E un adult, cu propriul său drum, propriul său destin,
propria lui inimă care învață prin propriile răni.

Și asta e partea cea mai grea:
să îi permiți copilului tău să își trăiască viața.
Să-i permiți să cadă și să se ridice, să facă greșeli și să învețe.
Să nu intervii atunci când vrei să strigi.
Să nu dai sfaturi atunci când vrei să îndrumi.
Doar să aștepți. Ești prezentă.
Te rogi în tăcere.
Trimiți iubire prin gândurile tale și aștepți ca ea să revină la tine.
Crezând că totul va fi bine.

Pentru că o mamă, chiar dacă copiii ei cresc,
păstrează întotdeauna cel mai important lucru:
Să îi iubească și să se roage pentru ei în fiecare zi".❤

Psiholog UK

15/01/2026

03/01/2026

01/01/2026

30/08/2025

25/08/2025

05/08/2025

05/08/2025

28/07/2025

06/07/2025

06/07/2025

03/06/2025

02/05/2025

Address

Telephone

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category