21/11/2025
LOGOPEDIA👇
De ce tot mai mulți copii au nevoie de LOGOPEDIE?
În ultimul deceniu se observă o creștere semnificativă a numărului de copii care prezintă întârzieri sau dificultăți în dezvoltarea limbajului. Deși cauzele pot fi multiple și interdisciplinare, perspectivele psihosomatice oferă un cadru amplu de înțelegere, integrând factorii neurobiologici, emoționali și relaționali care influențează funcția comunicării. Limbajul nu este doar o abilitate cognitivă, ci o expresie complexă a stării interne a copilului și a mediului în care acesta se dezvoltă.
————
Limbajul verbal se dezvoltă optim într-un context de siguranță afectivă. Atunci când copilul este expus la stres cronic, tensiune familială sau un mediu imprevizibil, sistemul nervos activează mecanisme de supraviețuire care inhibă funcțiile superioare, inclusiv expresia verbală. Cortizolul ridicat și hiperactivarea sistemului simpatic reduc capacitatea copilului de a explora, de a experimenta spontaneitatea și de a iniția comunicarea.
În astfel de contexte, întârzierea limbajului reprezintă adesea o strategie adaptativă: organismul prioritizează reglarea internă, nu exprimarea externă. Copilul „economisește” resursele cognitive și emoționale pentru a gestiona mediul, nu pentru a construi competențe lingvistice.
⸻
Din punct de vedere psihosomatic, zona gâtului este asociată cu exprimarea, afirmarea și transmiterea nevoilor. Copiii care cresc în medii în care:
• exprimarea emoțiilor este descurajată,
• plânsul este oprit,
• furia este sancționată,
• „a vorbi” este perceput ca deranj,
pot dezvolta blocaje funcționale în aria verbală. Acestea se manifestă prin întârziere de limbaj, dificultăți de articulare, bâlbâială sau inhibiție verbală.
În astfel de situații, copilul învață implicit că exprimarea este asociată cu risc, iar corpul răspunde prin tensiune în zona gâtului, a limbii și a maxilarului – tensiuni care interferează cu mecanismele necesare vorbirii clare.
⸻
Dezvoltarea limbajului nu depinde doar de expunerea auditivă la cuvinte, ci mai ales de interacțiunea reciprocă cu adultul. Copilul are nevoie ca emoțiile și gesturile sale să fie reflectate verbal pentru a forma legături între experiență, afect și cuvânt. Acest proces de „oglindire” construiește arhitectura neuronală a limbajului.
În familiile în care părintele este copleșit, distras, obosit sau captat excesiv de mediul digital, calitatea interacțiunilor scade. Copilul primește mai mult limbaj instructiv și mai puțin limbaj relațional, ceea ce duce la o stimulare insuficientă a ariilor corticale responsabile pentru comunicare.
⸻
Starea emoțională a mamei în perioada sarcinii are un impact direct asupra maturizării sistemului nervos al copilului. Stresul matern, anxietatea, nesiguranța sau lipsa suportului afectiv pot duce la o hiperactivare intrauterină a axei de stres a fătului. Acest lucru poate afecta ulterior capacitatea copilului de a procesa informația auditivă, de a integra stimulii și de a susține funcții superioare precum limbajul.
Copiii proveniți din sarcini tensionate prezintă adesea ritmuri de dezvoltare lingvistică diferite, dificultăți de organizare verbală sau întârzieri în inițierea comunicării.
⸻
Mediul digital contemporan introduce o serie de obstacole în dezvoltarea limbajului. Ecranele oferă stimulare vizuală intensă, dar nu oferă interacțiune reciprocă, dialog sau contact afectiv. Limbajul necesită o relație vie, sincronizare și feedback emoțional – elemente pe care mediile digitale nu le pot furniza.
Deși copiii pot învăța melodii, litere sau recunoașterea vizuală a unor concepte, aceste achiziții nu echivalează cu dezvoltarea limbajului spontan. Rezultatul este un profil de copil „vizual avansat, dar verbal întârziat”.
———
O parte dintre copiii contemporani prezintă o sensibilitate emoțională și senzorială ridicată. Ei procesează mediul prin imagini, senzații corporale, percepții subtile și mai puțin prin cuvinte. Pentru acești copii, trecerea de la experiența interioră complexă la exprimarea verbală necesită mai mult timp și mai multă stabilitate emoțională.
În astfel de cazuri, întârzierea limbajului nu reflectă o deficiență, ci un ritm neuropsihologic diferit, care are nevoie de susținere specifică, nu de presiune.
⸻
În multe familii, copilul devine involuntar un „container” al tensiunilor nespuse. În prezența conflictelor, a anxietății parentale sau a emoțiilor reprimate, copilul poate inhiba limbajul ca mecanism de menținere a echilibrului familial. Expresia sa verbală devine minimală pentru a evita să tulbure climatul emoțional.
Acest tipar este adesea observat la copiii care:
• sunt hiperempatici,
• percep subtil stările celorlalți,
• încearcă instinctiv să „nu deranjeze”.
⸻
Nevoia tot mai frecventă de logopedie în rândul copiilor nu poate fi explicată exclusiv prin factori biologici sau educaționali. Analiza psihosomatică evidențiază că limbajul se formează la intersecția dintre siguranță, conectare, stimulare adecvată și libertate emoțională. Întârzierea vorbirii este, în multe situații, un semnal că mediul copilului necesită ajustare, că ritmul său intern are nevoie de susținere sau că emoțiile sale încă nu au găsit un spațiu de exprimare.
Limbajul este rezultatul unei relații sănătoase, nu doar al unei funcții cognitive. Astfel, intervenția logopedică devine nu doar o adresare a simptomului, ci și o invitație la reconstrucția mediului emoțional în care copilul își dezvoltă vocea.
⸻
STUDIU DE CAZ
Un episod clinic revelator a fost cel al unui băiat de patru ani, adus inițial pentru lecții de pian, nu pentru terapie. Mama lui, vizibil îngrijorată, a spus încă de la intrare:
„Să știți că nu prea vorbește acasă… aproape deloc.”
Dar ceea ce am văzut în fața mea nu era un copil tăcut, ci un copil plin de energie, curios, expansiv, cu o vitalitate care, în multe cazuri, ascunde în spate o voce nerostită, nu o voce absentă.
Imediat ce a intrat în cabinet, copilul a explorat spațiul cu o rapiditate impresionantă. Mama părea convinsă că nu se va putea lucra cu el:
„Nu cred că o să aibă răbdare deloc…”, mi-a spus, aproape scuzându-se.
L-am invitat la pian. A apăsat câteva clape, trei, patru, poate cinci. Nici două-trei minute nu a stat. A plecat imediat. Corpul lui era într-o mișcare continuă, cu energia unui copil care îți arată, fără cuvinte, că lumea lui interioară se mișcă în același ritm.
Dar în acea energie am recunoscut ceva familiar: potențialul verbal care nu a găsit încă un canal potrivit, spațiul în care poate fi validat fără a fi corectat.
Mulți copii vin în lume cu o sensibilitate deschisă, ca și cm ar purta informații subtile dintr-un spațiu interior bogat. Ei înțeleg lumea altfel, o simt altfel, o traduc altfel. Dar dacă noi, adulții, îi țintim doar aici, în reguli, în „așa trebuie”, în „nu spune prostii”, acești copii se blochează. Se închid. Tac.
Când li se deschide însă spațiul potrivit, când sunt primiți, validați și lăsați să își manifeste mesajul propriu, limbajul curge firesc. Pentru că nu e lipsă de limbaj.
Este lipsă de permisiune interioară.
Iar în acea oră și jumătate, copilul a primit în premieră permisiunea de a fi auzit exact așa cm este.
Mama privea uimită. La final, mi-a spus:
„Eu nu l-am auzit niciodată vorbind atât de mult… niciodată.”
———
✍️Natalia Alexandra Buciuman
Psiholog specializat in Medicina Psihosomatică
