Clinica de Psihoterapie si Medicina Psihosomatica “San Raffaele”-Portsmouth

Clinica de Psihoterapie si Medicina Psihosomatica “San Raffaele”-Portsmouth PSIHOTERAPEUT PROF. DR.
NUTRITIONIST HOLISTIC
HEALTHY LIFE CONSULTANT
Sunt aici, pentru orice problemă fizica, emotionala sau mintala pe care o aveti!

S -a facut tarziu, dar inca imi rasuna in urechi discutia telefonica pe care am avut-o acum o ora. Domnisoara, ma intreaba:
-Tu esti psiholog, sau ce? Nu am luat in considerare faptul ca era total lipsita de respect, din urmatoarele motive: unu, pentru ca (discutia) era exprimata intr-o limba straina, si doi, pentru ca ma gandeam ca educatia fetei e departe de standardele bunului simt. Prin prizma psihanalizei stiam deja cu cine am de a face si am raspuns calm si simplu:

-Da, sunt psiholog! Nu avea sens sa-i insir nenumaratele profesii pe care din fericire le-am practicat, punand mereu suflet si un ocean de pasiune in tot ceea ce faceam! Nu aveam nici timp si nici nu era loc pentru asa ceva la telefon, asa ca am ramas la profesia de care ea era interesata la acea ora din noapte. In mintea mea, insa , d**a ce am incheiat convorbirea au inceput sa se deruleze in nestire, imagini din trecut:

Eram un ghemotoc de copil cand am inceput sa studiez vioara, iar iarna în drum spre școală, prin zapada mai mare decat mine, taraiam înghețată și ghiozdanul si instrumentul de care aveam cea mai mare grija! Apoi, pentru ca pianul fusese visul meu dintotdeauna, am inceput studiul pianului. Norocul meu a fost ca era un instrument de neclintit... nu ma puteam vedea carand d**a mine prin zapada sau autobuze,… si pianul! Dar, parea ca nici pianul, nici vioara nu ma fericeau pe deplin, asa ca nici mai mult nici mai putin, am inceput sa studiez canto-ul(cantatul) clasic sau arta vocala. O tineam intr-una ca eu vreau sa cant opera si asta doar pentru ca, intuitia mea vorbea cu mine, iar eu am inteles imediat CINE vorbea de fapt! Nu d**a mult timp, un concurs national de mare anvergura, mi-a dat aripile celui mai frumos vis visat vreodata! Am inteles atunci cat de putin mai era pana la Bucuresti! Puteam sa vad cm Universitatea Nationala de Muzica ma astepta, dar in timp ce eu visam minunat, se facea prezent un al doilea vis: se facea ca invatam pentru medicina...da, si chimie si anatomie/fiziologie si chiar imi placea mult de tot! Destinul a ales prima varianta! In anul doi de Conservator, ma plictiseam si ma gandeam ca Facultatea de Teatru si Film ar fi interesanta, insa in scurt timp realizez ca profesam deja ca si actrita pe scena unui Teatru National! La 21 de ani, incep sa studiez despre nutritie, apoi peste doi ani, pt ca desi prim-solista, eu tot ma plictiseam, incep antropologia si psihologia si iau lectii de yoga one to one cu un maestru. Apoi imi iau zborul spre tari straine si ma perfectionez la Roma si la Verona in ideea in care aveam sa ajung intr-o zi artistul desavarsit. In timpul liber, ca deh, mai aveam si timp liber, cochetam cu modellingul, meseria care era mult mai bine platita decat oricare alta profesie pe care o practicasem pana la acea vreme. Ah, si nu trebuia sa ai nicio pregatire ca sa faci asta. Harul naturii era absolut suficinet! Ca si cm nimic din ceea ce făcusem nu îmi era suficient, din dragoste pentru oameni încep să fac voluntariat prin spitale si orfelinate. Tot in aceasta perioada, “public-speakingul” devine un obiectiv atins, experiență care m-a ajutat sa ma delectez pe diferite teme precum dezvoltare personala, psihologie,istoria religiilor, arta, conștiința, meditație, fizică cuantică, legi universale etc ...D**a tot acest urcus interior revolutionar, destinul ma impinge sa ma întorc pentru o scurtă perioadă in România si devin profesor de muzică și dirijor de cor!
În tot acest timp, dragostea pentru medicină nu s-a lăsat innabusita de nimic! Zacea acolo, tacuta in adancurile fiintei până când anul 2009 o scoate la lumină și devin studentă la medicină în Verona. In acelasi an incep un Master in Psihologie Organizationala si un an mai tarziu un Master in Criminalistica...tot in acesta perioada, mi se oferă șansa să conduc un proiect pentru persoane cu dizabilitati si astfel devin manager de proiect, pas inițiator într-o nouă dimensiune, una cu totul si cu totul diferita de tot ceea ce facusem pana atunci, dimensiune care vedea lumea cu alti ochi si dintr-o alta persepctiva, o dimensiune care se numea foarte modern business! A fost ocazia care mi-a pus picioarele pe pamant si m-a ajutat sa inteleg ca nu voi mai putea niciodata sa lucrez ca angajat, pentru nimeni. Pe cand manageriam proiectul, cantam in Filarmonica George Enescu, Bucuresti si ma ocupam si de biroul (contabilitate, secretariat) sindicatului Filarmonicii. Au continuat colaborarile cu scena Teatrului National de Opera si Opereta “Oleg Danovski” din Constanta, cu Opera Romana Craiova, Teatrul Dramatic Baia-Mare, Festivalul International “George Enescu”...

In 2015 am fost propusa pentru functia de director/manager a doua institutii de cultura din Romania, propuneri pe care am le-am refuzat cu drag si nu pentru ca nu as fi putut sa fac ceva, ci doar pentru ca stiam ca pot, insa nu aveam cu cine! Batusem, pana atunci cu piciorul, holurile multor scoli si institutii de cultura romanesti si nu numai! Cunosteam problemele cele mai grave si stiam cm se pot rezolva, doar ca din pacate toate instititiile sunt coordonate de alte puteri! Ca sa reusesc sa fac ce aveam in gand, ar fi fost nevoie sa fac “stat in stat “, ceea ce doar la Vatican se mai permite! � Asa ca mi-am vazut de drum! Si drumul meu in anul acela avea sa isi schimbe traiectoria si sa ma duca departe, si mai departe decat fusesem pana atunci!
..povestea inca nu s-a terminat, mai am multe de adaugat, dar sa spun ca sunt doar psiholog e prea putin! Psihologia am inceput sa o studiez in Romania, urmand sa imi transfer studiile in Italia, capitolul culminand la vremea aceea, cu un Master in Mindulness and Meditation (Brazilia, 2006). De atunci predau psihologie, fac psihanaliza si psihoterapie. Nu am lasat-o doar la stadiul de stiinta pentru ca e limitativ acest stadiu pentru mine, asa ca am combinat-o cu medicina, studiind medicina psihosomatica si cu muzica, facand terapie vocala, psihoterapie pentru artistii care au probleme atat vocale cat si de cariera! Niciunul din capitolele descrise mai sus nu s-a terminat! Viata mea continua cuprinzandu-le pe toate! In urma cu cativa ani, am propus unei Universitati din UK, un proiect prin care fiecare medic sa aiba langa el un psiholog la fiecare consultatie pe care o face, pentru a avea cel mai bun diagnostic si cele mai bune rezolvari ale problemei. Mi s-a raspuns ca ar fi mult prea multe costuri si s-ar pierde mult prea mult timp cu amanunte! Pe nimeni nu intereseaza implicarea psihologica si emotionala atunci cand vine vorba de o boala fizica grava sau mai putin grava! Atatia medici dau diagnostice gresite care afecteaza puternic nu doar pacientul ci si familia acestuia! Dar, ce ne pasa noua de asta? Fiecare se descurca cm poate, au fost mereu raspunsurile pe care le-am auzit de fiecare data cand am incercat sa deschid ochii celorlalti care din pacate preferau sa treaca mai departe, lipindu-si cat mai bine obloanele ca nu cumva sa li se spuna ca ar fi vazut sau auzit altceva decat stiu ei. Am incercat sa schimb si sa aduc un suflu nou si in invatamant, tragand semnale de alarma si subliniind constientizarea problemelor educationale, dar aceeasi indiferenta la schimbare m-a facut sa caut sa schimb lucrurile de una singura si sa ajut lumea sa perceapa lucrurile nu din cutia in care toti suntem prinsi captivi la un moment dat, ci din afara ei! Before being a psychologist, I am a human being with a lot of love for people. I am passionate about knowledge, about understanding the miracles of this world and especially of the human mind and behaviour. I am a psychologist, nutritionist, holistic healer accredited by the British Psychological Society with 15 years of psychotherapy experience including Psychoanalysis, Cognitive-Behavioral Therapy (CBT), Person-centered Therapy (PCT), Meditation and Mindfulness, Hypnotherapy. I have set up this medical center to help and support you!

Întoarcerea către vechi: frica de gol și rezistența la transformareDupă orice final – fie că este vorba despre o relație...
20/10/2025

Întoarcerea către vechi: frica de gol și rezistența la transformare

După orice final – fie că este vorba despre o relație, un loc de muncă sau o etapă de viață – apare o perioadă intermediară.
Un spațiu psihologic între timpuri, în care vechiul nu mai funcționează, dar noul nu s-a conturat încă.
Este o etapă esențială pentru procesul de transformare interioară, însă una dintre cele mai greu de traversat.

Mintea umană caută repere, continuitate și sens. Când acestea dispar, sistemul psihic activează mecanisme defensive menite să restabilească o formă de echilibru, chiar și artificial. Așa se explică de ce ne întoarcem, adesea, către locuri, relații sau roluri care s-au încheiat. Nu pentru că acolo ne este bine, ci pentru că acolo știm cine am fost.

În termeni psihologici, această tendință poate fi privită ca o formă de regresie adaptativă – o întoarcere temporară la un nivel anterior de funcționare pentru a reduce anxietatea produsă de necunoscut.
Creierul nostru este orientat către familiar: structurile limbice asociază siguranța cu ceea ce este cunoscut, chiar dacă acest cunoscut a fost distructiv. Prin urmare, când prezentul nu oferă stabilitate, psihicul recurge la trecut ca la un mecanism de auto-conservare.

Totuși, spațiul dintre timpuri are un rol profund. Este locul unde vechile tipare cognitive și emoționale pot fi reevaluate, unde sinele vechi se dizolvă pentru a face loc unuia nou. D. W. Winnicott descria acest proces ca o „zonă intermediară de experiență” – o realitate tranzitorie între ce a fost interiorizat și ceea ce urmează să fie creat.

Dacă ne grăbim să fugim din acest interval, riscăm să repetăm aceleași scenarii, să alegem aceleași tipare relaționale și să trăim aceleași dezamăgiri sub alte forme.
Dar dacă avem curajul să rămânem acolo – în neliniștea, ambiguitatea și tăcerea dintre timpuri – atunci transformarea devine posibilă.

A rămâne între timpuri înseamnă a accepta că identitatea este un proces, nu un dat.
Că în fiecare sfârșit există o invitație la reconfigurare.
Și că între ceea ce am fost și ceea ce putem deveni există o singură punte: răbdarea de a nu fugi înapoi.

✍️Natalia Alexandra Buciuman

SUNTEM PRIZONIERI AI PROPRIEI MINȚI De cele mai multe ori, credem că suntem liberi, că alegem conștient, că ne cunoaștem...
19/10/2025

SUNTEM PRIZONIERI AI PROPRIEI MINȚI

De cele mai multe ori, credem că suntem liberi, că alegem conștient, că ne cunoaștem pe noi înșine.
Însă realitatea psihologică este că funcționăm, în mare parte, în interiorul propriei minți – un spațiu construit din amintiri, condiționări, frici și interpretări.
Ne raportăm la lume nu așa cm este, ci așa cm a fost filtrată prin experiențele noastre trecute.

Cercetările din neuroștiință arată că sistemul nervos preferă familiarul. Creierul nostru caută predictibilitatea, chiar și atunci când aceasta înseamnă durere.
Astfel, repetăm comportamente și alegeri care ne sunt cunoscute, pentru că necunoscutul activează o reacție de alarmă( de frica)la nivel biologic.
De aceea, mintea preferă adesea siguranța unui disconfort familiar în locul riscului schimbării.

ÎN RELATII, asta se traduce prin atracția față de dinamici similare celor trăite în copilărie.
PROFESIONAL, prin teama de a ne afirma sau de a ne depăși limitele.
FINANCIAR, prin auto-sabotaj inconștient, alimentat de convingeri adânc înrădăcinate despre merit, vină sau lipsă.

Atunci când apare ceva nou – o oportunitate, o relație diferită, o posibilitate de creștere – mintea reacționează instant:
„E prea mult. E riscant. Nu știu cm să fac.”
Și, aproape reflex, revenim în vechiul cunoscut.
Nu pentru că nu vrem să evoluăm, ci pentru că structura noastră psihică nu e încă antrenată să tolereze incertitudinea.

Viața autentică, libera, începe exact acolo unde se termină controlul minții.
În spațiul necunoscutului, unde nu mai putem anticipa, ci doar simți.
Acolo apare prezența, spontaneitatea, intuiția — forme de conștiință care nu pot fi accesate prin gândire, ci prin trăire.

A ieși din colivia minții nu înseamnă să o respingi, ci să o observi.
Să o vezi cm funcționează, fără a te identifica cu ea.
Să spui: „Asta este doar o poveste pe care mintea o spune. Nu e tot ce sunt.”

Din acel moment, se deschide un alt nivel de libertate.
Nu libertatea de a controla totul, ci libertatea de a fi prezent în tot ceea ce e.
Și poate, din acel spațiu de liniște, să descoperi că dincolo de ceea ce cunoști se află, de fapt, tot ceea ce ai așteptat.



✍️Natalia Alexandra Buciuman

26/09/2025

Ego-ul și rădăcina conflictelor umane
✍️Natalia Alexandra Buciuman



De ce există ură?
De ce se nasc trădarea, invidia, gelozia?
De ce războaiele par să nu se mai termine?

Răspunsul nu stă doar în politică sau economie.
Răspunsul e mai adânc. Mai subtil: EGO-ul.

Când ego-ul devine mai puternic decât conștiința, lumea noastră interioară se frânge.
Ceea ce gândim nu mai corespunde cu ceea ce spunem.
Ceea ce spunem nu mai corespunde cu ceea ce facem.

Din această ruptură izvorăsc conflictele. Frustrarea. Suferința.

„Răul nu vine întotdeauna din intenții rele. El se naște din lipsa de gândire și neputința de a ne asuma ceea ce suntem și ceea ce facem.” – Hannah Arendt

Cuvântul, instrumentul nostru principal de comunicare, devine fragil.
Poate fi punte.
Dar poate fi și mască.

Azi domină un ego.
Mâine altul.
Poimâine altul.

Și noi devenim incoerenți.
Incapabili să ne ținem cuvântul.
Prizonieri ai măștilor noastre.

Pentru că nu ne putem guverna din interior, am inventat legile și regulile.
Hobbes spunea că statul ne apără de „războiul tuturor împotriva tuturor”.
Rousseau credea că omul e bun prin natură, dar corupt de societate.

Legile și regulile sunt încercări exterioare
de a restabili ceea ce nu reușim să creăm în interior:
responsabilitate, coerență, echilibru.

Ego-ul se oglindește adesea în tipare de comportament dominate de sine și de dorința de control.
Freud îl vedea ca mediator fragil între dorințe și normă.
Jung vorbea despre „umbra” – partea reprimată care izbucnește violent atunci când este negată.
Fromm arăta cm societatea modelează caractere care își afirmă excesiv propria putere, adaptate lumii exterioare.

Aceste fenomene nu apar întâmplător.
Ele cresc ca plante sălbatice, hrănite de terenul fertil al incoerenței colective.

Și totuși… există o altă dimensiune.

Dincolo de ego, dincolo de frici și măști, se află spiritul.

Acolo, gândul, cuvântul și fapta devin una.
Buddha numea această stare anatta – non-sinele.
Marcus Aurelius scria că liniștea se află în armonia cu logosul interior.
Wilber vorbește despre stadii ale conștiinței în care ego-ul se dizolvă și se contopește cu unitatea spiritului.

Când ego-ul încetează să mai conducă, responsabilitatea și iubirea nu mai sunt reguli externe.
Ele curg firesc, ca un râu care își urmează cursul.

Ceea ce odată era conflict devine armonie.
Ceea ce odată era frică devine acceptare.
Ceea ce odată era separare devine unitate.

Dincolo de hainele sociale, de măștile ego-ului și de jocurile puterii, rămâne un singur adevăr:
divinul din fiecare dintre noi.



✍️Natalia Alexandra Buciuman – Psiholog, Specialist în Medicina Psihosomatică

Copiii care nu pot sta cuminți – între diagnostic și chemareDacă Beethoven, Leonardo da Vinci sau Nikola Tesla ar fi fos...
23/09/2025

Copiii care nu pot sta cuminți – între diagnostic și chemare

Dacă Beethoven, Leonardo da Vinci sau Nikola Tesla ar fi fost copii în lumea de astăzi, probabil cineva le-ar fi spus: „au ADHD”.
Prea energici. Prea visători. Prea greu de ținut în limitele unei clase sau ale unei reguli.

Dar tocmai acea energie imposibil de închis într-un tipar a aprins lumina unor destine mărețe.

Știința spune…

Creierul acestor copii funcționează altfel: are circuite ale atenției și motivației configurate diferit. De aceea, ei par distrași, agitați, imposibil de „îmblânzit”. Dar exact acele mecanisme îi fac să caute permanent noul, să îndrăznească, să nu se mulțumească cu convenționalul.
Ceea ce medicina numește „deficit”, uneori este de fapt surplus de viziune.

Misterul spune…

Privind dincolo de biologie, acești copii par purtători ai unei forțe care nu aparține doar lor. Este ca și cm ar fi veniți să grăbească ritmul lumii.
De aceea nu pot sta liniștiți: viața îi arde din interior, îi împinge să caute, să provoace, să strige.
Când ai o misiune importantă, nu poți fi supus. Nu poți sta în rând. Trebuie să exprimi, să manifești, să aduci pe Pământ ceea ce doar tu poți aduce.

Și noi, oamenii de lângă ei…

Părinții și profesorii au de ales:
• să vadă în copil doar un diagnostic, o problemă, un „exces de energie”;
• sau să vadă în el o sămânță de geniu, care are nevoie de un teren fertil pentru a încolți.

Pentru adulții care au purtat această etichetă, mesajul este același: nu sunteți greșiți, ci construiți altfel. Energia care v-a făcut să păreți nepotriviți poate fi aceeași care vă deschide porți spre creație, artă, știință, spiritualitate.

Poate că ADHD nu este doar o tulburare. Poate că este și un semn că sufletul refuză să fie domesticit.
Și poate că, în loc să încercăm să îi facem pe acești copii „cuminți”, ar trebui să îi ascultăm. Pentru că în neliniștea lor se află, de multe ori, viitorul.

✍️Natalia Alexandra Buciuman

🌑🍂 Eclipsă și Echinocțiu: Azi „I” este egal cu „AM”Astăzi cerul ne vorbește printr-o conjuncție rară: o eclipsă care coi...
21/09/2025

🌑🍂 Eclipsă și Echinocțiu: Azi „I” este egal cu „AM”

Astăzi cerul ne vorbește printr-o conjuncție rară: o eclipsă care coincide cu echinocțiul de toamnă. Este momentul în care lumina și umbra se echilibrează, în care ziua și noaptea se privesc față în față ca două oglinzi. Este clipa în care „eu” și „a fi” devin unul și același lucru.

De multe ori trăim cu senzația că tot ceea ce se întâmplă este despre noi. Lumea pare construită în jurul identității noastre: suferințe, bucurii, coincidențe, toate ni se par legate de un „eu” singular. Și atunci ne simțim singuri, chiar și în mijlocul oamenilor.

Dar adevărul are două fețe. „Tinele” nu este singular, ci bivalent: există o parte egoică, separată, dar și o parte profundă, relațională, interconectată. Dacă vedem doar o față, trăim iluzia izolării. Dacă recunoaștem și cealaltă, descoperim că niciodată nu am fost cu adevărat singuri.

Saint Germain a lăsat moștenire o formulă simplă, dar tulburător de profundă: „I AM”. Nu „eu sunt” ca rol sau poveste, ci actul pur de a fi. „I” (ego-ul) și „AM” (prezența) încetează să mai fie două realități opuse și se contopesc într-un singur adevăr: existența conștientă.

Astăzi, în ziua echilibrului cosmic, putem alege să ne amintim că nu suntem doar povestea noastră. Suntem și martorul poveștii. Suntem moneda cu două fețe și, mai presus de asta, suntem spațiul care ține moneda.

O invitație pentru ziua de azi
• Închide ochii și spune în șoaptă: „I AM”.
• Simte cm „eu”-ul care suferă sau se bucură se odihnește într-un spațiu mai larg, al prezenței.
• Adu-ți aminte că la fel cm lumina și întunericul dansează împreună azi, și tu ești și singular, și parte din întreg.

Eclipsa nu vine să ia ceva de la tine, ci să-ți arate că nu există separare. Echinocțiul nu împarte lumea în două, ci o aduce în echilibru. Azi, „I” este egal cu „AM”. Azi, suntem Una.



✍️Natalia Alexandra Buciuman

A FOST ODATA… CA NICIODATĂ, O INTAMPLARE ADEVĂRATĂ Am cunoscut odată un băiețel atât de blond, încât părul lui, în bătai...
06/09/2025

A FOST ODATA… CA NICIODATĂ, O INTAMPLARE ADEVĂRATĂ

Am cunoscut odată un băiețel atât de blond, încât părul lui, în bătaia soarelui, părea alb ca zăpada neatinsă. Ochii lui mari și senini se pierdeau adesea într-o lume pe care ceilalți nu o vedeau. Stătea deoparte, intr-o clasa de grădiniță, tăcut, jucându-se doar cu o singură jucărie. Pentru el, nu exista alta. Aceea era ancora lui, prietenul lui, siguranța lui. Cred ca avea vreo trei anisori.

Dacă cineva îi smulgea jucăria, el nu plângea. Nu protesta. Pur și simplu se retrăgea în tăcere. Își închidea ușa sufletului și se adâncea într-o lume interioară unde durerea nu-l putea ajunge. Acolo era liniștea lui. Acolo nu trebuia să explice nimic nimănui.

Dar, dincolo de această tăcere, băiețelul avea o lumină secretă. O surioară mai mică, cu care împărțea ceva ce niciun adult nu putea rupe: iubirea.

Uneori, clasele lor erau despărțite de un perete mobil. Când, din întâmplare, zidul acela se dădea la o parte și lumea lor se unea, băiețelul blond înflorea. Își zărea surioara, îi alerga în brațe, o strângea cu putere, îi vorbea, îi râdea, o umplea de pupici. Toată tăcerea lui se topea într-un curcubeu de viață.

Când clasa se închidea din nou, iar zidul rece se lăsa între ei, băiețelul plângea cu lacrimi mari, grele, ca niște crocodili ce se târau afară din sufletul lui.

Era atât de simplu să-l faci fericit: trebuia doar să lași zidul jos și să-i permiți să fie lângă sora lui.

Dar regulile spuneau altceva. Regulile cereau separare, disciplină, încadrări. Și atunci, pentru că băiețelul blond nu răspundea comenzilor noastre, pentru că nu se alinia cerințelor, pentru că alegea dragostea în locul ascultării oarbe, i-am pus o etichetă: autist.

Și așa, fără să știm, fără să înțelegem, am închis și mai tare zidurile în jurul inimii lui. Am uitat să vedem. Am uitat să ascultăm. Am preferat să urmăm reguli, în loc să urmăm iubirea.

Și, încet-încet, așa formăm copii triști, copii anxioși, copii care își închid sufletul… când tot ce aveau nevoie era să fie lăsați să iubească liber.



REFLECTIE: Când regulile devin ziduri

Un copil nu se naște cu etichete. Nu se naște „autist”, „ADHD” sau „problematic”. Se naște cu o inimă curată, cu o nevoie imensă de iubire și cu un limbaj propriu de a spune lumii cine este.

Dar noi, adulții, grăbiți, prinși în reguli, în programe, în fișe și rapoarte, ne uităm la comportamente și uităm să privim sufletul. Vedem un copil care se joacă doar cu o jucărie și spunem „obsesiv”. Vedem un copil care tace și nu răspunde și spunem „deficiență de comunicare”. Vedem un copil care plânge după sora lui și spunem „dependență nesănătoasă”.

Nu vedem esența: acel copil caută siguranță, caută iubire, caută legătura firească cu cel mai apropiat suflet de el. Nu se retrage pentru că e „bolnav”, ci pentru că lumea noastră îi provoacă durere. Și atunci alege refugiul interior, singurul loc unde nu e judecat.

Adevărul dureros este că, uneori, nu diagnosticul vine din copil, ci din ochii noștri. Noi construim etichete. Noi ridicăm ziduri. Și, fără să ne dăm seama, încadrăm destine.

Un copil etichetat „autist” va fi privit, de multe ori, prin această lentilă toată viața. Profesorii îl vor trata diferit, colegii îl vor marginaliza, părinții vor trăi cu frică și vinovăție. Și totul a început, poate, de la un perete mobil tras la locul lui și de la niște reguli aplicate mecanic.

Ce-ar fi să schimbăm perspectiva?
Să începem prin a întreba: „De ce face copilul asta? Ce are nevoie să simtă? Unde e iubirea lui?”
Să ne amintim că un copil nu e o problemă de rezolvat, ci o ființă de iubit.

Etichetele nu vindecă. Ele fixează. Iubirea, însă, transformă. Dacă am asculta cu adevărat, dacă am vedea dincolo de comportament, poate am descoperi că mulți copii etichetați ca „diferiți” sunt, de fapt, doar copii neînțeleși.

Și atunci, în loc să închidem suflete în cutii de diagnostic, am deschide drumuri către bucurie, libertate și adevărata lor chemare.

———
✍️Natalia Alexandra Buciuman

Adolescenții și drama necunoașterii de sine————————Adolescenții de azi suferă enorm. Nu pentru că ar fi „mai slabi” decâ...
06/09/2025

Adolescenții și drama necunoașterii de sine

————————
Adolescenții de azi suferă enorm. Nu pentru că ar fi „mai slabi” decât generațiile anterioare, ci pentru că nu îi educă nimeni să se cunoască pe ei înșiși.
Nici la școală, nici acasă.

Ni se spune cm să învățăm formule, teorii, date istorice, dar nu ne învață nimeni cm să ne recunoaștem emoțiile, cm să înțelegem de ce simțim ceea ce simțim, cm să gestionăm durerea interioară. Și totuși, asta este esențial pentru viață. Pentru că atunci când nu te cunoști, devii foarte ușor victima unei societăți bolnave, care îți spune cine ești, ce să faci și cât valorezi.

Școala nu privește emoțiile

Profesorii privesc doar comportamentele. Văd un copil agitat, un adolescent absent, un elev care izbucnește sau refuză să colaboreze. Și imediat trag „semnalul de alarmă”:
• „Are o problemă de comportament.”
• „E lipsă de educație.”
• „Are ADHD.”

Dar atunci când te fixezi pe un singur punct din peisaj și ignori tabloul în ansamblu, nu vezi adevărata cauză. Și mai grav, ratezi soluția corectă.

Iluzia controlului

Dacă suntem profesori, nu înseamnă că suntem mai înțelepți decât copilul din fața noastră. Dar ne credem în control. Ne credem „puternici” pentru că putem da note, sancțiuni, verdicte. Uităm că relația umană nu e despre control, ci despre înțelegere.

În loc să deschidem ușa dialogului, fugim de psiholog ca de bau-bau. Pentru mulți profesori și părinți, psihologul încă este un semn de slăbiciune, nu de curaj.

ADHD-ul și etichetele care dor

Între adolescenți, ADHD-ul este deja perceput ca o dizabilitate, nu ca un mod diferit de a procesa lumea. De ce? Pentru că noi, adulții, am pus etichete.
E mai comod să spui: „Are o tulburare” decât să intri în profunzime și să vezi durerea, traumele, nevoia reală din spatele comportamentului.

Punem ștampile ca să scăpăm de o grijă. Crezând că astfel ne spălăm pe mâini. Dar de fapt, mâinile noastre sunt murdare de inconștiență.
Etichetele stigmatizează, izolează, agravează suferința. Și nu doar pentru copilul în cauză, ci și pentru familia lui și, pe termen lung, pentru întreaga societate.

Întrebarea adevărată

Nu este „Cum disciplinăm copilul?” ci „Cât de pregătiți suntem noi, ca adulți, să privim dincolo de comportamente și să ne apropiem de esența umană a fiecărui adolescent?”.

Pentru că adevărata educație nu începe cu note și reguli, ci cu cunoașterea de sine. Și dacă noi, adulții, nu avem curajul să facem acest drum, nu putem pretinde de la copii și adolescenți să îl facă singuri.



✍️Natalia Alexandra Buciuman

„Inflamațiile cronice(boli autoimune, cancere): conexiunea între minte, emoții și organism” De obicei credem că inflamaț...
27/08/2025

„Inflamațiile cronice(boli autoimune, cancere): conexiunea între minte, emoții și organism”

De obicei credem că inflamațiile apar doar atunci când există un factor vizibil: o rană, o infecție, un aliment nepotrivit. Și totuși, corpul nostru are un alt aprinzător de inflamație, mult mai subtil și mai greu de recunoscut: gândul care rămâne captiv în trecut.

Poți fi în vacanță, într-un mediu relaxant și liniștit. Și totuși, mintea ta, obosită sau nu, rulează la nesfârșit amintiri: o nedreptate, un conflict, o pierdere. Această ruminare nu este inofensivă. Pentru organism, ea este un prezent continuu.

Corpul nu face diferența între real și imaginar

Psihoneuroimunologia arată clar: simpla imaginare a unui pericol activează aceleași circuite ca pericolul real. Cu alte cuvinte, gândul nu rămâne doar în minte – el devine eveniment biologic.
• Hipotalamusul dă semnalul de alarmă.
• Axa HPA (hipotalamus–hipofiză–suprarenale) eliberează cortizol și adrenalină.
• Sistemul imunitar primește mesajul „suntem atacați” și răspunde prin inflamație.

Astfel, o amintire veche, retrăită zilnic prin gând, echivalează cu o rană mereu deschisă la nivel celular.

De obicei, atunci când apare o durere în corp, primul nostru impuls este să căutăm o explicație medicală și un remediu rapid. Pastile, investigații, intervenții – totul în direcția „stinge repede simptomul”.

Însă aproape nimeni nu întreabă:
• „Ce emoție nerostită stă în spatele acestei dureri?”
• „Prin ce perioadă emoțională trec acum?”
• „Ce mesaj încearcă corpul meu să îmi transmită?”

Am fost educați să credem că mintea și corpul sunt separate. Că durerea fizică aparține medicinii, iar suferința emoțională psihologiei. Realitatea însă este că nu există graniță între ele: emoția devine biologie, iar biologia poartă amprenta emoției.

Când mergi la medic, rareori ți se pun întrebări despre starea ta emoțională. De cele mai multe ori, dacă analizele ies „normale”, primești răspunsuri de tipul: „Nu aveți nimic, probabil sunteți doar stresat. Luați magneziu și odihniți-vă.”

Această atitudine transmite un mesaj subtil, dar periculos: durerea ta nu contează, pentru că nu are cauză vizibilă. Însă corpul nu inventează simptome. El doar exprimă ceea ce psihicul refuză să recunoască.

De aceea, durerile aparent inexplicabile sunt adesea ecoul emoțiilor neprocesate: tristeți vechi, conflicte ascunse, griji rumegate în tăcere.

Fragment din👇✍️Natalia Alexandra Buciuman

UNDE STA ASCUNSĂ ADEVARATA PUTERE?Piața socială e saturată de opinii, judecăți și diagnostice grăbite! Preluam usor emot...
15/08/2025

UNDE STA ASCUNSĂ ADEVARATA PUTERE?

Piața socială e saturată de opinii, judecăți și diagnostice grăbite! Preluam usor emotii, cuvinte si le trasmitem mai departe fara sa gandim prea mult!Uitam, in euforia evenimentelor că niciun cuvânt rostit de altcineva nu are, în sine, putere absolută asupra noastră.

Cuvântul poate fi vehicul de sens, dar sensul prinde viață doar în spațiul interior unde îl primim, îl interpretăm și îl stocăm.
Acolo — în mintea, în corpul și în sistemul nostru nervos — are loc adevărata decizie: ce lăsăm să pătrundă și ce alegem să transformăm.

——-

Neuroștiința arată că stimulii verbali sau non-verbali trec inevitabil printr-un filtru subiectiv in interiorul creierului nostru: amigdala, hipocampul și cortexul prefrontal lucrează împreună pentru a decide dacă un mesaj este o amenințare, un sprijin sau un element neutru.
Astfel, puterea cuvintelor celorlalți nu stă în vibrația lor acustică, ci în reacția noastră neurochimică — iar aceasta este modelată de experiențe trecute, tipare de atașament și starea actuală a corpului.

————

Când un mesaj ne rănește, corpul răspunde: respirația se modifică, tensiunea musculară crește, inima accelerează. Nu este doar un reflex emoțional — este o ecuație psihosomatică. Sistemul nervos autonom, prin ramura sa simpatică, mobilizează energia pentru „luptă” sau „fugă”, chiar dacă pericolul este doar simbolic.
Această reacție poate fi reglată. Înțelegerea legăturii dintre gând, emoție și corp ne readuce controlul.

———-

În medicină, vorbim despre homeostazie — capacitatea organismului de a reveni la echilibru. La nivel psihologic, există un echivalent: homeostazia emoțională, abilitatea de a reveni la o stare de siguranță internă după un impact exterior.
Această abilitate nu depinde de a schimba oamenii din jur, ci de a construi în noi un „organism emoțional” rezilient: respirație conștientă, ancorare corporală, claritate mentală.

———

Când credem că altcineva „ne-a stricat ziua” printr-un cuvânt, cedăm controlul asupra propriului nostru sistem nervos. Este ca și cm am încredința altcuiva telecomanda propriei stări interne.
În realitate, puterea nu este în mintea celorlalți, ci în felul în care ne reglăm și re-interpretăm stimulul.

Adevărata libertate nu vine din a controla vocile din jur, ci din a orchestra propria simfonie interioară.

✍️Natalia Alexandra Buciuman

UNDE S-A ASCUNS SUFLETUL?În fiecare dimineață, orașele respiră în ritmul grăbit al pașilor și al claxoanelor. Oamenii îș...
10/08/2025

UNDE S-A ASCUNS SUFLETUL?

În fiecare dimineață, orașele respiră în ritmul grăbit al pașilor și al claxoanelor. Oamenii își beau cafeaua în fugă, cu ochii în telefoane și cu mintea deja ancorată în lista de sarcini. Corpul e pus pe pilot automat, împins înainte de un ceas invizibil care nu iartă nicio întârziere. Sufletul, însă, rămâne undeva în urmă — nemângâiat, neauzit, nechemat la masă.

În cultura noastră contemporană, am fost antrenați să credem că menținerea corpului „în formă” este cheia sănătății. Alergăm la sală, numărăm calorii, luăm suplimente. Însă, rareori vorbim despre alimentația sufletului. Cercetările recente în psihoneuroimunologie arată că starea emoțională și spirituală influențează direct sistemul nervos, endocrin și imunitar. Mintea nu este doar un operator rațional, ci și un mediu prin care energia sufletului se exprimă în corp.

Când sufletul este hrănit prin conectare, liniște, creativitate și sens, mintea își găsește claritatea, iar corpul își regăsește armonia. În absența acestei îngrijiri, mintea devine un servitor obosit, care preia comenzi mecanice, fără viziune și fără inspirație. Corpul, la rândul lui, începe să reacționeze prin tensiuni, dureri sau oboseală cronică, semnalând că echilibrul a fost pierdut.

În esență, mintea ar trebui să fie instrumentul voinței profunde, nu conducătorul orb al unei vieți grăbite. Iar sufletul — sursa tăcută a vitalității noastre — are nevoie să fie ascultat, hrănit și respectat la fel cm ne preocupăm să hrănim corpul.

Poate întrebarea nu este „Cum îmi mențin corpul sănătos?”, ci „Ce hrănește cu adevărat ființa mea întreagă?”

✍️ Natalia Alexandra Buciuman

ARTA DE A MURI CONSTIENT Trăim într-o lume în care bătrânețea e tratată ca o boală, iar moartea ca un eșec. O lume în ca...
27/07/2025

ARTA DE A MURI CONSTIENT

Trăim într-o lume în care bătrânețea e tratată ca o boală, iar moartea ca un eșec. O lume în care trupurile ajunse la capătul drumului sunt menținute în viață cu forța, prin aparate și protocoale, dar în care sufletele, de multe ori, sunt deja în altă parte.

Când oamenii își petrec ultimii ani între spitale, analize, investigații și tratamente invazive, rareori mai rămâne loc pentru ceea ce e cu adevărat important: împăcarea, liniștea, sensul, recunoștința, iertarea, iubirea.

Dar dacă am privi acești ultimi ani nu ca pe o așteptare a sfârșitului, ci ca pe o ultimă trezire, o ultimă călătorie de întregire a sufletului?

O nouă viziune: Ultimii ani ca ritual de încheiere

Putem transforma această perioadă într-un timp sacru, în care omul:
• Își rememorează viața nu cu regret, ci cu înțelegere și sens.
• Își face pace cu părinții, copiii, alegerile și eșecurile.
• Învață să respire din nou, conștient, prezent.
• Își eliberează emoțiile vechi, lăsând lacrimile să spele vinovății și frici.
• Se roagă sau meditează, nu ca să fie salvat, ci ca să se împlinească.

Imaginați-vă bătrâni care, în loc să stea cu ochii în pereți de spital, își petrec zilele în natură, în meditație, în conversații vindecătoare. Care învață să ierte, să se iubească pe sine, să simtă din nou bucuria unei raze de soare pe piele. Care scriu scrisori către cei pe care i-au iubit sau rănit. Care fac terapie, relaxare somatică, exerciții de eliberare emoțională, poate chiar dans blând, pictură, sau pur și simplu tăcere sacră.

A muri conștient e o artă

Am uitat că a muri e la fel de important ca a te naște. Că sfârșitul poate fi o culme a înțelepciunii, nu o umilință. Că în liniștea care precede plecarea, se pot rosti cele mai importante cuvinte: Mulțumesc. Iartă-mă. Te iubesc. Sunt pregătit.

Ce-ar fi dacă am crea centre de „plecare conștientă”?

Locuri în care oamenii să fie susținuți să moară nu în agonie, ci în grație. În care să fie ajutați să își elibereze fricile, să înțeleagă ce au trăit, să se împace cu propria ființă și să plece cu demnitate. Asemenea templelor de inițiere din vechime, în care moartea nu era un final, ci o poartă.



Poate ai pe cineva drag în ultimii ani. Sau poate doar te gândești la ce te așteaptă.

Întreabă-te:
• Ce n-am spus niciodată și aș vrea să spun?
• Ce am dus cu mine toată viața și aș vrea să las jos?
• Dacă m-aș întâlni cu sufletul meu acum, ce mi-ar cere?
• Ce aș vrea să simt în ultimele zile: frică sau liniște?



Când ultimii ani devin un spațiu de reculegere, de trăire conștientă și de iubire necondiționată, întreaga viață se rescrie.
Nu e niciodată prea târziu să devii întreg.

Când emoțiile dor, trupul tace… și suferăCum ne consumă emoțiile corpul fizic————Fragment din cartea în curs de apariție...
14/05/2025

Când emoțiile dor, trupul tace… și suferă

Cum ne consumă emoțiile corpul fizic

————
Fragment din cartea în curs de apariție: „Corpul tău îți vorbește – Descifrarea mesajelor emoționale ale bolilor”
Autor: Natalia Alexandra Buciuman – Psiholog, Specialist în Medicina Psihosomatică
———-

Într-o lume în care cuvintele ne scapă printre dinți, dar emoțiile ne apasă pieptul, tot mai mulți oameni ajung în cabinetele medicale cu simptome greu de explicat. Analizele ies bine, tratamentele nu dau rezultate, iar oboseala, durerile cronice, dezechilibrele hormonale sau chiar bolile grave persistă.
Ce nu se vede pe RMN se simte adânc în suflet. Iar corpul – departe de a fi un simplu container biologic – este scena pe care psihicul își joacă cele mai tulburătoare drame.



Emoția – un impuls electric care devine chimie și apoi durere

Emoțiile nu sunt „doar în capul nostru”. Fiecare trăire declanșează răspunsuri fiziologice reale: neurotransmițători, hormoni de stres, modificări în sistemul imunitar și circulator.
De exemplu:
• Frica activează amigdala cerebrală și declanșează eliberarea de cortizol.
• Rușinea scade oxitocina și crește tensiunea arterială.
• Tristețea cronică afectează inima, ficatul și sistemul endocrin.

Corpul „traduce” fiecare emoție în reacții fizice. Când emoția nu este exprimată, procesată sau înțeleasă, ea rămâne în corp sub formă de tensiune, inflamație sau boală.



Stresul prelungit: un „arde-lent” invizibil al corpului

Când trăim în mod constant emoții negative (teamă, furie reprimată, vină, neputință), corpul intră într-o stare de hiperactivare a sistemului nervos simpatic – sistemul de luptă sau fugă.
Această stare, menținută luni sau ani, duce la:
• Suprastimularea glandelor suprarenale (epuizare)
• Tulburări digestive (colon iritabil, gastrită)
• Dezechilibre hormonale (cicluri neregulate, infertilitate)
• Tulburări ale somnului, anxietate sau boli autoimune

Trupul nu uită. El plătește prețul emoțiilor nerostite.



Organele „vorbesc” emoțional

Psihosomatica ne arată că fiecare organ are o corespondență emoțională:
• Ficatul – furie reprimată
• Inima – durere emoțională, lipsă de iubire
• Plămânii – tristețe și lipsă de spațiu personal
• Gâtul – lucruri nerostite, neputința de a exprima
• Spatele – poveri emoționale, responsabilități grele

Așadar, când un organ „cedează”, el ne oferă o ultimă chemare: ascultă-mă! – nu doar medical, ci emoțional.



Poveste reală: corpul care s-a îmbolnăvit de tăcere

Laura avea 34 de ani și o tuse cronică inexplicabilă de mai bine de 8 luni. A făcut investigații pulmonare, ecografii, a luat tratamente – dar nimic nu a funcționat. În terapie, am descoperit că trăia într-o relație în care nu mai putea vorbi. Nu-și spunea părerea, nu îndrăznea să ceară, nu avea voie să plângă.
Când a început să se exprime, chiar dacă tremura de frică, vocea i s-a schimbat. După câteva săptămâni de lucru emoțional profund, tusea a dispărut complet.
„Nu mai tușesc, dar vorbesc. Și nu mă mai doare gâtul când spun ce simt.”



Vindecarea nu e doar tratament. E procesare emoțională.

În abordarea psihosomatică, vindecarea începe cu întrebarea: „Ce emoție mi-a fost imposibil să simt?”
Mulți oameni nu se îmbolnăvesc pentru că au fost slabi fizic, ci pentru că au fost prea puternici emoțional… pentru prea mult timp.
Au dus durerea în tăcere, au ascuns frica, au înghițit cuvinte, au purtat măști – și totul s-a depus, strat cu strat, în celule.



Ce putem face?
1. Recunoașterea emoțiilor – Nu te mai întreba „De ce sunt bolnav?”, ci „Ce parte din mine a fost rănită și nu a putut plânge?”
2. Exprimarea și conștientizarea – Terapia, scrisul, arta sau dialogul sincer sunt forme de detox emoțional.
3. Reconectarea cu corpul – Meditația, respirația conștientă, yoga sau mersul în natură. Corpul are nevoie să simtă siguranță ca să se poată vindeca.
4. Ascultarea simptomelor – Nu le trata ca pe dușmani. Sunt mesageri. Fiecare simptom e un strigăt al sufletului pentru atenție.



❤️

Corpul tău nu te trădează. El spune povestea ta – atunci când tu nu mai poți.
Ascultă-l. Nu-l anestezia. Întreabă-l ce simte și unde a fost rănit. Vindecarea începe înăuntru.



Bibliografie selectivă:
• Gabor Maté – „When the Body Says No”
• Bessel van der Kolk – „The Body Keeps the Score”
• Louise L. Hay – „You Can Heal Your Life”
• Franz Alexander – „Psychosomatic Medicine”
• Deb Dana – „Polyvagal Theory in Therapy”

Address

Green Farm Gardens
Portsmouth
PO35JD

Opening Hours

Monday 2pm - 7pm
Tuesday 12pm - 7pm
Wednesday 4pm - 9pm
Thursday 4pm - 9pm
Friday 4pm - 9pm
Saturday 4pm - 9pm
Sunday 4pm - 9pm

Telephone

+447555270095

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Clinica de Psihoterapie si Medicina Psihosomatica “San Raffaele”-Portsmouth posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Clinica de Psihoterapie si Medicina Psihosomatica “San Raffaele”-Portsmouth:

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram

Category

Our Story

Before being a psychologist, I am a human having so much love for people. I am passionate about knowledge, about understanding the miracles of this world and especially of the human mind and behavior.

In this present moment, I am a psychologist accredited by the British Psychological Society with 13 years of psychotherapy experience including Psychoanalysis, Cognitive-Behavioral Therapy (CBT), Person-centered Therapy (PCT), Meditation and Mindfulness, Hypnotherapy.

I have set up this medical center to help and support you. When you feel that all your doors are shut, everything is in the van and makes no sense, leave a message on the page! It would be enough for me to realize you need someone to understand your problem without judging you. I rely heavily on the idea that people are different due to their unique past and I will never apply the same kind of therapy to my patients. I like to combine the therapies mentioned above with the gravity and specificity of the problem that the patient is experiencing.