Psihanalist Prof.Dr.Natalia Buciuman, Cabinet Individual-Portsmouth-UK

20/10/2025

Întoarcerea către vechi: frica de gol și rezistența la transformare

După orice final – fie că este vorba despre o relație, un loc de muncă sau o etapă de viață – apare o perioadă intermediară.
Un spațiu psihologic între timpuri, în care vechiul nu mai funcționează, dar noul nu s-a conturat încă.
Este o etapă esențială pentru procesul de transformare interioară, însă una dintre cele mai greu de traversat.

Mintea umană caută repere, continuitate și sens. Când acestea dispar, sistemul psihic activează mecanisme defensive menite să restabilească o formă de echilibru, chiar și artificial. Așa se explică de ce ne întoarcem, adesea, către locuri, relații sau roluri care s-au încheiat. Nu pentru că acolo ne este bine, ci pentru că acolo știm cine am fost.

În termeni psihologici, această tendință poate fi privită ca o formă de regresie adaptativă – o întoarcere temporară la un nivel anterior de funcționare pentru a reduce anxietatea produsă de necunoscut.
Creierul nostru este orientat către familiar: structurile limbice asociază siguranța cu ceea ce este cunoscut, chiar dacă acest cunoscut a fost distructiv. Prin urmare, când prezentul nu oferă stabilitate, psihicul recurge la trecut ca la un mecanism de auto-conservare.

Totuși, spațiul dintre timpuri are un rol profund. Este locul unde vechile tipare cognitive și emoționale pot fi reevaluate, unde sinele vechi se dizolvă pentru a face loc unuia nou. D. W. Winnicott descria acest proces ca o „zonă intermediară de experiență” – o realitate tranzitorie între ce a fost interiorizat și ceea ce urmează să fie creat.

Dacă ne grăbim să fugim din acest interval, riscăm să repetăm aceleași scenarii, să alegem aceleași tipare relaționale și să trăim aceleași dezamăgiri sub alte forme.
Dar dacă avem curajul să rămânem acolo – în neliniștea, ambiguitatea și tăcerea dintre timpuri – atunci transformarea devine posibilă.

A rămâne între timpuri înseamnă a accepta că identitatea este un proces, nu un dat.
Că în fiecare sfârșit există o invitație la reconfigurare.
Și că între ceea ce am fost și ceea ce putem deveni există o singură punte: răbdarea de a nu fugi înapoi.

✍️Natalia Alexandra Buciuman

19/10/2025

SUNTEM PRIZONIERI AI PROPRIEI MINȚI

De cele mai multe ori, credem că suntem liberi, că alegem conștient, că ne cunoaștem pe noi înșine.
Însă realitatea psihologică este că funcționăm, în mare parte, în interiorul propriei minți – un spațiu construit din amintiri, condiționări, frici și interpretări.
Ne raportăm la lume nu așa cm este, ci așa cm a fost filtrată prin experiențele noastre trecute.

Cercetările din neuroștiință arată că sistemul nervos preferă familiarul. Creierul nostru caută predictibilitatea, chiar și atunci când aceasta înseamnă durere.
Astfel, repetăm comportamente și alegeri care ne sunt cunoscute, pentru că necunoscutul activează o reacție de alarmă( de frica)la nivel biologic.
De aceea, mintea preferă adesea siguranța unui disconfort familiar în locul riscului schimbării.

ÎN RELATII, asta se traduce prin atracția față de dinamici similare celor trăite în copilărie.
PROFESIONAL, prin teama de a ne afirma sau de a ne depăși limitele.
FINANCIAR, prin auto-sabotaj inconștient, alimentat de convingeri adânc înrădăcinate despre merit, vină sau lipsă.

Atunci când apare ceva nou – o oportunitate, o relație diferită, o posibilitate de creștere – mintea reacționează instant:
„E prea mult. E riscant. Nu știu cm să fac.”
Și, aproape reflex, revenim în vechiul cunoscut.
Nu pentru că nu vrem să evoluăm, ci pentru că structura noastră psihică nu e încă antrenată să tolereze incertitudinea.

Viața autentică, libera, începe exact acolo unde se termină controlul minții.
În spațiul necunoscutului, unde nu mai putem anticipa, ci doar simți.
Acolo apare prezența, spontaneitatea, intuiția — forme de conștiință care nu pot fi accesate prin gândire, ci prin trăire.

A ieși din colivia minții nu înseamnă să o respingi, ci să o observi.
Să o vezi cm funcționează, fără a te identifica cu ea.
Să spui: „Asta este doar o poveste pe care mintea o spune. Nu e tot ce sunt.”

Din acel moment, se deschide un alt nivel de libertate.
Nu libertatea de a controla totul, ci libertatea de a fi prezent în tot ceea ce e.
Și poate, din acel spațiu de liniște, să descoperi că dincolo de ceea ce cunoști se află, de fapt, tot ceea ce ai așteptat.

⸻

✍️Natalia Alexandra Buciuman

15/10/2025

🌳 🌳 #14102025♥️ ❤️ ❤️

12/10/2025

GOD IS ABUNDANCE in any meaning ❤️

09/10/2025

05/10/2025

Carbonul, elementul simplu și obișnuit, ascunde în sine un potențial extraordinar. Sub presiune enormă și temperaturi uriașe, atomii săi se aliniază, se transformă, se coagulează într-o structură perfectă: diamantul. Ce vedem noi atunci când privim un diamant strălucitor? Vedem frumusețea, lumina care se joacă pe fețele lui. Dar dacă vrem, putem să-i vedem și povestea ascunsă: presiunea intensă, căldura care a modelat fiecare cristal, timpul lung în care transformarea s-a întâmplat.

Viața funcționează la fel. Fiecare experiență grea, fiecare durere și dificultate sunt ca presiunea și căldura asupra carbonului: ele ne pot transforma, ne pot sculpta în ceva mai puternic, mai luminos, mai autentic. Frumusețea adevărată nu apare fără transformare; strălucirea nu poate exista fără profunzimea în care s-a format.

Ceea ce alegem să vedem – partea strălucitoare sau durerea ascunsă – depinde de noi. Uneori, trebuie să privim și suferința, efortul și răbdarea care stau în spatele fiecărui succes, fiecare vis realizat, fiecare bucurie autentică. Dar când alegem să vedem frumusețea, chiar și în mijlocul dificultăților, învățăm să recunoaștem miracolul transformării.

Diamantul ne învață că presiunea și durerea nu sunt doar obstacole, ci ingrediente esențiale pentru splendoare. Și, mai presus de toate, ne arată că perspectiva noastră – modul în care alegem să privim lucrurile – poate transforma orice experiență în lumină.

05/10/2025

În fiecare suflet rănit
trăiește un copil tăcut,
un copil care a cunoscut frica
și golul iubirii pierdute.

Fiecare rău pe care-l vedem în lume
nu este decât ecoul unei dureri nespuse,
un strigăt mut al unui suflet
care încă așteaptă să fie văzut,
să fie atins cu blândețe.

Nu judeca, ci privește.
Nu condamna, ci ascultă.
Când ne uităm cu compasiune
la copilul rănit din celălalt,
când recunoaștem durerea lui,
ciclul suferinței se rupe,
iar iubirea începe să curgă,
transformând nu doar o viață,
ci lumea întreagă.

26/09/2025

Ego-ul și rădăcina conflictelor umane
✍️Natalia Alexandra Buciuman

⸻

De ce există ură?
De ce se nasc trădarea, invidia, gelozia?
De ce războaiele par să nu se mai termine?

Răspunsul nu stă doar în politică sau economie.
Răspunsul e mai adânc. Mai subtil: EGO-ul.

Când ego-ul devine mai puternic decât conștiința, lumea noastră interioară se frânge.
Ceea ce gândim nu mai corespunde cu ceea ce spunem.
Ceea ce spunem nu mai corespunde cu ceea ce facem.

Din această ruptură izvorăsc conflictele. Frustrarea. Suferința.

„Răul nu vine întotdeauna din intenții rele. El se naște din lipsa de gândire și neputința de a ne asuma ceea ce suntem și ceea ce facem.” – Hannah Arendt

Cuvântul, instrumentul nostru principal de comunicare, devine fragil.
Poate fi punte.
Dar poate fi și mască.

Azi domină un ego.
Mâine altul.
Poimâine altul.

Și noi devenim incoerenți.
Incapabili să ne ținem cuvântul.
Prizonieri ai măștilor noastre.

Pentru că nu ne putem guverna din interior, am inventat legile și regulile.
Hobbes spunea că statul ne apără de „războiul tuturor împotriva tuturor”.
Rousseau credea că omul e bun prin natură, dar corupt de societate.

Legile și regulile sunt încercări exterioare
de a restabili ceea ce nu reușim să creăm în interior:
responsabilitate, coerență, echilibru.

Ego-ul se oglindește adesea în tipare de comportament dominate de sine și de dorința de control.
Freud îl vedea ca mediator fragil între dorințe și normă.
Jung vorbea despre „umbra” – partea reprimată care izbucnește violent atunci când este negată.
Fromm arăta cm societatea modelează caractere care își afirmă excesiv propria putere, adaptate lumii exterioare.

Aceste fenomene nu apar întâmplător.
Ele cresc ca plante sălbatice, hrănite de terenul fertil al incoerenței colective.

Și totuși… există o altă dimensiune.

Dincolo de ego, dincolo de frici și măști, se află spiritul.

Acolo, gândul, cuvântul și fapta devin una.
Buddha numea această stare anatta – non-sinele.
Marcus Aurelius scria că liniștea se află în armonia cu logosul interior.
Wilber vorbește despre stadii ale conștiinței în care ego-ul se dizolvă și se contopește cu unitatea spiritului.

Când ego-ul încetează să mai conducă, responsabilitatea și iubirea nu mai sunt reguli externe.
Ele curg firesc, ca un râu care își urmează cursul.

Ceea ce odată era conflict devine armonie.
Ceea ce odată era frică devine acceptare.
Ceea ce odată era separare devine unitate.

Dincolo de hainele sociale, de măștile ego-ului și de jocurile puterii, rămâne un singur adevăr:
divinul din fiecare dintre noi.

⸻

✍️Natalia Alexandra Buciuman – Psiholog, Specialist în Medicina Psihosomatică

23/09/2025

Copiii care nu pot sta cuminți – între diagnostic și chemare

Dacă Beethoven, Leonardo da Vinci sau Nikola Tesla ar fi fost copii în lumea de astăzi, probabil cineva le-ar fi spus: „au ADHD”.
Prea energici. Prea visători. Prea greu de ținut în limitele unei clase sau ale unei reguli.

Dar tocmai acea energie imposibil de închis într-un tipar a aprins lumina unor destine mărețe.

Știința spune…

Creierul acestor copii funcționează altfel: are circuite ale atenției și motivației configurate diferit. De aceea, ei par distrași, agitați, imposibil de „îmblânzit”. Dar exact acele mecanisme îi fac să caute permanent noul, să îndrăznească, să nu se mulțumească cu convenționalul.
Ceea ce medicina numește „deficit”, uneori este de fapt surplus de viziune.

Misterul spune…

Privind dincolo de biologie, acești copii par purtători ai unei forțe care nu aparține doar lor. Este ca și cm ar fi veniți să grăbească ritmul lumii.
De aceea nu pot sta liniștiți: viața îi arde din interior, îi împinge să caute, să provoace, să strige.
Când ai o misiune importantă, nu poți fi supus. Nu poți sta în rând. Trebuie să exprimi, să manifești, să aduci pe Pământ ceea ce doar tu poți aduce.

Și noi, oamenii de lângă ei…

Părinții și profesorii au de ales:
• să vadă în copil doar un diagnostic, o problemă, un „exces de energie”;
• sau să vadă în el o sămânță de geniu, care are nevoie de un teren fertil pentru a încolți.

Pentru adulții care au purtat această etichetă, mesajul este același: nu sunteți greșiți, ci construiți altfel. Energia care v-a făcut să păreți nepotriviți poate fi aceeași care vă deschide porți spre creație, artă, știință, spiritualitate.

Poate că ADHD nu este doar o tulburare. Poate că este și un semn că sufletul refuză să fie domesticit.
Și poate că, în loc să încercăm să îi facem pe acești copii „cuminți”, ar trebui să îi ascultăm. Pentru că în neliniștea lor se află, de multe ori, viitorul.

✍️Natalia Alexandra Buciuman

21/09/2025

🌑🍂 Eclipsă și Echinocțiu: Azi „I” este egal cu „AM”

Astăzi cerul ne vorbește printr-o conjuncție rară: o eclipsă care coincide cu echinocțiul de toamnă. Este momentul în care lumina și umbra se echilibrează, în care ziua și noaptea se privesc față în față ca două oglinzi. Este clipa în care „eu” și „a fi” devin unul și același lucru.

De multe ori trăim cu senzația că tot ceea ce se întâmplă este despre noi. Lumea pare construită în jurul identității noastre: suferințe, bucurii, coincidențe, toate ni se par legate de un „eu” singular. Și atunci ne simțim singuri, chiar și în mijlocul oamenilor.

Dar adevărul are două fețe. „Tinele” nu este singular, ci bivalent: există o parte egoică, separată, dar și o parte profundă, relațională, interconectată. Dacă vedem doar o față, trăim iluzia izolării. Dacă recunoaștem și cealaltă, descoperim că niciodată nu am fost cu adevărat singuri.

Saint Germain a lăsat moștenire o formulă simplă, dar tulburător de profundă: „I AM”. Nu „eu sunt” ca rol sau poveste, ci actul pur de a fi. „I” (ego-ul) și „AM” (prezența) încetează să mai fie două realități opuse și se contopesc într-un singur adevăr: existența conștientă.

Astăzi, în ziua echilibrului cosmic, putem alege să ne amintim că nu suntem doar povestea noastră. Suntem și martorul poveștii. Suntem moneda cu două fețe și, mai presus de asta, suntem spațiul care ține moneda.

O invitație pentru ziua de azi
• Închide ochii și spune în șoaptă: „I AM”.
• Simte cm „eu”-ul care suferă sau se bucură se odihnește într-un spațiu mai larg, al prezenței.
• Adu-ți aminte că la fel cm lumina și întunericul dansează împreună azi, și tu ești și singular, și parte din întreg.

Eclipsa nu vine să ia ceva de la tine, ci să-ți arate că nu există separare. Echinocțiul nu împarte lumea în două, ci o aduce în echilibru. Azi, „I” este egal cu „AM”. Azi, suntem Una.

⸻

✍️Natalia Alexandra Buciuman

06/09/2025

A FOST ODATA… CA NICIODATĂ, O INTAMPLARE ADEVĂRATĂ

Am cunoscut odată un băiețel atât de blond, încât părul lui, în bătaia soarelui, părea alb ca zăpada neatinsă. Ochii lui mari și senini se pierdeau adesea într-o lume pe care ceilalți nu o vedeau. Stătea deoparte, intr-o clasa de grădiniță, tăcut, jucându-se doar cu o singură jucărie. Pentru el, nu exista alta. Aceea era ancora lui, prietenul lui, siguranța lui. Cred ca avea vreo trei anisori.

Dacă cineva îi smulgea jucăria, el nu plângea. Nu protesta. Pur și simplu se retrăgea în tăcere. Își închidea ușa sufletului și se adâncea într-o lume interioară unde durerea nu-l putea ajunge. Acolo era liniștea lui. Acolo nu trebuia să explice nimic nimănui.

Dar, dincolo de această tăcere, băiețelul avea o lumină secretă. O surioară mai mică, cu care împărțea ceva ce niciun adult nu putea rupe: iubirea.

Uneori, clasele lor erau despărțite de un perete mobil. Când, din întâmplare, zidul acela se dădea la o parte și lumea lor se unea, băiețelul blond înflorea. Își zărea surioara, îi alerga în brațe, o strângea cu putere, îi vorbea, îi râdea, o umplea de pupici. Toată tăcerea lui se topea într-un curcubeu de viață.

Când clasa se închidea din nou, iar zidul rece se lăsa între ei, băiețelul plângea cu lacrimi mari, grele, ca niște crocodili ce se târau afară din sufletul lui.

Era atât de simplu să-l faci fericit: trebuia doar să lași zidul jos și să-i permiți să fie lângă sora lui.

Dar regulile spuneau altceva. Regulile cereau separare, disciplină, încadrări. Și atunci, pentru că băiețelul blond nu răspundea comenzilor noastre, pentru că nu se alinia cerințelor, pentru că alegea dragostea în locul ascultării oarbe, i-am pus o etichetă: autist.

Și așa, fără să știm, fără să înțelegem, am închis și mai tare zidurile în jurul inimii lui. Am uitat să vedem. Am uitat să ascultăm. Am preferat să urmăm reguli, în loc să urmăm iubirea.

Și, încet-încet, așa formăm copii triști, copii anxioși, copii care își închid sufletul… când tot ce aveau nevoie era să fie lăsați să iubească liber.

⸻

REFLECTIE: Când regulile devin ziduri

Un copil nu se naște cu etichete. Nu se naște „autist”, „ADHD” sau „problematic”. Se naște cu o inimă curată, cu o nevoie imensă de iubire și cu un limbaj propriu de a spune lumii cine este.

Dar noi, adulții, grăbiți, prinși în reguli, în programe, în fișe și rapoarte, ne uităm la comportamente și uităm să privim sufletul. Vedem un copil care se joacă doar cu o jucărie și spunem „obsesiv”. Vedem un copil care tace și nu răspunde și spunem „deficiență de comunicare”. Vedem un copil care plânge după sora lui și spunem „dependență nesănătoasă”.

Nu vedem esența: acel copil caută siguranță, caută iubire, caută legătura firească cu cel mai apropiat suflet de el. Nu se retrage pentru că e „bolnav”, ci pentru că lumea noastră îi provoacă durere. Și atunci alege refugiul interior, singurul loc unde nu e judecat.

Adevărul dureros este că, uneori, nu diagnosticul vine din copil, ci din ochii noștri. Noi construim etichete. Noi ridicăm ziduri. Și, fără să ne dăm seama, încadrăm destine.

Un copil etichetat „autist” va fi privit, de multe ori, prin această lentilă toată viața. Profesorii îl vor trata diferit, colegii îl vor marginaliza, părinții vor trăi cu frică și vinovăție. Și totul a început, poate, de la un perete mobil tras la locul lui și de la niște reguli aplicate mecanic.

Ce-ar fi să schimbăm perspectiva?
Să începem prin a întreba: „De ce face copilul asta? Ce are nevoie să simtă? Unde e iubirea lui?”
Să ne amintim că un copil nu e o problemă de rezolvat, ci o ființă de iubit.

Etichetele nu vindecă. Ele fixează. Iubirea, însă, transformă. Dacă am asculta cu adevărat, dacă am vedea dincolo de comportament, poate am descoperi că mulți copii etichetați ca „diferiți” sunt, de fapt, doar copii neînțeleși.

Și atunci, în loc să închidem suflete în cutii de diagnostic, am deschide drumuri către bucurie, libertate și adevărata lor chemare.

———
✍️Natalia Alexandra Buciuman

06/09/2025

Adolescenții și drama necunoașterii de sine

————————
Adolescenții de azi suferă enorm. Nu pentru că ar fi „mai slabi” decât generațiile anterioare, ci pentru că nu îi educă nimeni să se cunoască pe ei înșiși.
Nici la școală, nici acasă.

Ni se spune cm să învățăm formule, teorii, date istorice, dar nu ne învață nimeni cm să ne recunoaștem emoțiile, cm să înțelegem de ce simțim ceea ce simțim, cm să gestionăm durerea interioară. Și totuși, asta este esențial pentru viață. Pentru că atunci când nu te cunoști, devii foarte ușor victima unei societăți bolnave, care îți spune cine ești, ce să faci și cât valorezi.

Școala nu privește emoțiile

Profesorii privesc doar comportamentele. Văd un copil agitat, un adolescent absent, un elev care izbucnește sau refuză să colaboreze. Și imediat trag „semnalul de alarmă”:
• „Are o problemă de comportament.”
• „E lipsă de educație.”
• „Are ADHD.”

Dar atunci când te fixezi pe un singur punct din peisaj și ignori tabloul în ansamblu, nu vezi adevărata cauză. Și mai grav, ratezi soluția corectă.

Iluzia controlului

Dacă suntem profesori, nu înseamnă că suntem mai înțelepți decât copilul din fața noastră. Dar ne credem în control. Ne credem „puternici” pentru că putem da note, sancțiuni, verdicte. Uităm că relația umană nu e despre control, ci despre înțelegere.

În loc să deschidem ușa dialogului, fugim de psiholog ca de bau-bau. Pentru mulți profesori și părinți, psihologul încă este un semn de slăbiciune, nu de curaj.

ADHD-ul și etichetele care dor

Între adolescenți, ADHD-ul este deja perceput ca o dizabilitate, nu ca un mod diferit de a procesa lumea. De ce? Pentru că noi, adulții, am pus etichete.
E mai comod să spui: „Are o tulburare” decât să intri în profunzime și să vezi durerea, traumele, nevoia reală din spatele comportamentului.

Punem ștampile ca să scăpăm de o grijă. Crezând că astfel ne spălăm pe mâini. Dar de fapt, mâinile noastre sunt murdare de inconștiență.
Etichetele stigmatizează, izolează, agravează suferința. Și nu doar pentru copilul în cauză, ci și pentru familia lui și, pe termen lung, pentru întreaga societate.

Întrebarea adevărată

Nu este „Cum disciplinăm copilul?” ci „Cât de pregătiți suntem noi, ca adulți, să privim dincolo de comportamente și să ne apropiem de esența umană a fiecărui adolescent?”.

Pentru că adevărata educație nu începe cu note și reguli, ci cu cunoașterea de sine. Și dacă noi, adulții, nu avem curajul să facem acest drum, nu putem pretinde de la copii și adolescenți să îl facă singuri.

⸻

✍️Natalia Alexandra Buciuman