21/11/2025
FRICA DE CEILALȚI
⸻
Ne place să credem că ne este frică de ceilalți, că privirea lor ne incomodează și judecata lor ne rănește. Dar, dincolo de aceste explicații superficiale, psihologia profundă arată că frica pe care o atribuim lumii exterioare este, de fapt, frica de noi înșine. Când nu știm cine suntem, când identitatea noastră este fragilă sau incompletă, fiecare întâlnire cu celălalt devine o confruntare cu o parte din noi pe care nu am avut curajul să o privim direct. Nu oamenii ne sperie, ci propriile vulnerabilități reflectate în ei.
O identitate stabilă se formează prin integrarea treptată a emoțiilor, experiențelor și relațiilor care ne modelează. Atunci când copilul nu a cunoscut validarea, când a crescut într-un mediu critic, impredictibil sau lipsit de siguranță afectivă, el interiorizează îndoiala de sine și teama de expunere. Adulții devin purtătorii unei identități nesigure, în care orice privire sau opinie externă activează amintiri vechi ale unui sine criticat, insuficient sau nevalidat. Astfel se naște iluzia că frica vine din afară, când, în realitate, ea este amprenta unei istorii afective neprocesate.
Teama de eșec funcționează în același registru. Nu ne temem că ceilalți vor observa greșeala, ci ne este greu să tolerăm contactul cu propriile imperfecțiuni. Eșecul pune în lumină părți ale sinelui pe care încercăm să le evităm: nesiguranța, inconsistența, confuzia sau lipsa valorii personale. De aceea, frica de eșec este, în esență, frica de autocunoaștere. Ne este teamă să descoperim cine suntem cu adevărat. Ne sperie potențialul pe care nu l-am asumat și responsabilitatea care vine odată cu el. De multe ori, nu schimbarea sau succesul sunt amenințătoare, ci ceea ce ar însemna pentru noi să trăim autentic.
Pentru a evita contactul cu aceste zone sensibile, psihicul activează mecanisme de protecție. Proiecția ne face să atribuim celorlalți ceea ce există, de fapt, în interiorul nostru: „vor râde de mine”, „mă vor critica”, „nu voi fi suficient(ă)”. Evitarea ne ține departe de situațiile care ne-ar putea dezvălui față în față vulnerabilitatea. Autosabotarea ne împiedică să ne apropiem de succes, pentru că succesul ne-ar obliga să ne asumăm identitatea și vocea proprie. În acest fel, frica devine un cerc închis care ne protejează nu de lume, ci de noi.
Relațiile intensifică acest proces, pentru că ceilalți nu sunt amenințări reale, ci oglinzi. În reacțiile lor se reactivează vechile modele relaționale: critica părintelui, rușinea copilăriei, neacceptarea, sentimentul că „nu suntem destul”. Din acest motiv, frica de ceilalți este, de fapt, frica de rana din interior. Oamenii nu ne rănesc intenționat, dar ating locuri în noi care nu au fost încă vindecate.
Depășirea acestei frici începe cu un proces de reconectare cu sinele. Autoobservarea conștientă — abilitatea de a privi în interior fără judecată — permite înțelegerea mecanismelor care ne blochează. Reparentingul emoțional reconstruiește baza afectivă lipsă, oferind sinelui adult siguranța pe care copilul interior nu a avut-o. Autenticitatea, exersată treptat, ne ajută să ieșim din tiparele de evitare și să recuperăm vocea proprie, chiar cu riscul imperfecțiunii. Iar clarificarea valorilor și a sensului personal stabilizează identitatea, reducând dramatic anxietatea interacțiunilor sociale.
La un nivel profund, nu ceilalți ne sperie. Ne speriem noi atunci când ne apropiem de adevărul despre cine suntem. Frica nu este semnul slăbiciunii, ci semnalul că identitatea noastră cere reconstrucție, asumare și prezență. Când începem să ne cunoaștem cu adevărat, frica de oameni se dizolvă aproape natural, pentru că nu mai avem nimic de protejat, nimic de ascuns și nimic de demonstrat. Iar atunci când suntem în pace cu noi înșine, nicio privire exterioară nu mai poate deveni o amenințare.
⸻
✍️Natalia Alexandra Buciuman
Psiholog specializat in Medicina Psihosomatică
