08/04/2023
Spun deseori că relația cu mama e relația cu viața. Și că indiferent cînd alegem să o vindecăm pe prima, și cea de-a doua se îmbunătățește instantaneu.
Nu ne naștem cu o viziune optimistă sau pesimistă asupra vieții. Nu ne naștem anxioși, temători față de ea, nu ne naștem crezînd că viața e grea și lumea rea. Toate astea apar în relație cu mama sau în lipsa relației cu mama.
Mama e cea care ne primește (sau nu) în brațele ei imediat cm am venit pe lume. Ea e cea care e responsabilă de împlinirea nevoilor noastre. Nu avem foarte multe nevoi în primul an de viață: nevoia de a fi hrăniți atunci cînd ne e foame, de a fi schimbați atunci cînd sîntem u*i, de a fi alinați atunci cînd ne doare ceva și plîngem, de a trăi într-un mediu echilibrat și predictibil, de a ne fi oglindite bucuria, valoarea, importanța în viețile părinților noștri.
Aici, în perioada preverbală, de unde avem zero amintiri, este incubatorul viitoarei noastre personalități, al felului în care ne vom raporta la lume și la viață.
Dacă mama e o mamă echilibrată emoțional și va avea grijă să împlinească aceste nevoi ale mele de copil abia sosit în lume, mă va hrăni și schimba la timp, va fi conectată la mine și la emoțiile mele și va ști să mă liniștească în distress, ce voi integra foarte devreme este că viața, lumea asta este un loc preponderent plăcut, binevoitor, în care nevoile mele sînt cel mai adesea împlinite, unde simt iubire și susținere în brațele mamei, unde sînt primit cu bucurie și acceptare.
Dacă, în schimb, mama mea nu e echilibrată emoțional, e nefericită, depresivă, anxioasă, poate într-o relație abu*ivă, nu se poate conecta la mine fiindcă e distrasă de propriile drame și probleme, mă lasă să plîng cînd mi-e foame sau sete, fiindcă poate medicul i-a zis să mă dreseze să mănînc la ore fixe, mă lasă să plîng singur în pat pînă adorm, nu mă ia în brațe că mă-nvăț, deși locul meu de bebeluș acolo e, în brațele mamei, ce voi învăța foarte devreme despre viață și lumea asta e că e un loc înspăimîntător, în care nevoile mele nu contează, unde trebuie să mă descurc singur cu emoții copleșitoare pe care sistemul meu nervos nu le poate regla de unul singur fiindcă nu are încă această capacitate, în care nu mă simt iubit, important, dorit, în care simt des frică, anxietate, singurătate, rușine. Relația mea cu viața nu va fi una de curgere, îmi va fi greu să văd frumosul din oameni și din lume. “Viața e o junglă”, mi-a spus de curînd cineva. Am înțeles imediat că așa s-a simțit cînd era mic, singur într-o lume plină de pericole, unde a trebuit să se apere tot timpul pentru a putea supraviețui. Și azi încă se apără. Am zîmbit; i-am spus: sigur, poate fi asemănată și cu o junglă, dar junglele pot fi superbe, am văzut eu cîteva, anul trecut m-am plimbat noaptea prin jungla amazoniană și i-am văzut splendoarea. Însă a fost nevoie să parcurg un drum al naibii de lung si de greu pînă acolo, pînă la a vedea și frumusețea vieții, nu doar teribilul ei. Și nu am reușit asta pînă nu mi-am vindecat relația cu mama.
Și, uneori, să vindeci relația cu mama nu înseamnă să repari relația cu mama. Unele relații nu mai pot fi reparate; fie ceilalți nu mai sînt fizic, fie e imposibil să facem asta, fiindcă nu sînt dispuși să lucreze la reparație împreună cu noi. Însă putem vindeca rănile produse în aceste relații, putem recadra și rescrie într-un mod sănătos, adult, poveștile noastre de viață, pentru a crește din punct de vedere emoțional. Aseară, după un workshop foarte intens, mai mulți membri ai grupului au spus exact asta: “simt că am crescut”. 🤍
În fotografie, eu și fie-mea mică - căreia i-am provocat și eu răni (amîndurora le-am provocat) din răni, din neștiință, din neputință. Însă la ambele relații, cu ambele mele fiice, lucrez permanent și voi lucra cît voi fi în viață.
