Cabinet Psihologic Londra

Cabinet Psihologic Londra Offer un mix unic de terapie psihologica (care poate include psihoterapie, EFT si hipnoterapie depin www.soulmindtherapy.com

Ma concentrez pe descoperirea si dezvoltarea resurselor interne pe care fiecare client le are si intetionez sa creez un spatiu in care clientii pot explora problemele lor si moduri in care isi pot schimba viata spre bine. Cateva dintre problemele cu care lucrez sant: traume (din copilarie sau ca adult), fobii, probleme de confidenta, probleme in relatii (familie, cu copii, la munca etc), stress tr

aumatic, timiditate excesiva, probleme de somn, doliu, atacuri de panica, anxietate, stress etc. Uneori in viata simtim ca nu avem control asupra ceea ce simtim, ce gandim si ce am putea face sa ne simtim mai bine. Poate din cauza unui trecut dureros, sau unor parinti care nu au putut fi acolo pentru noi asa cm ne-am fi dorit. Poate pentru ca simtim ca nu santem demni de iubire sau de o viata mai buna. Poate pentru ca inca nu stim cat valoram, ca viata noastra poate fi mai buna, ca ne-am nascut cu dreptul de a fi iubiti si apreciati. Rolul meu ca terapeut este sa te ajut sa gasesti puterea pentru a trece peste un trecut/prezent si relatii dureroase, sa iti descoperi curajul de a fi tu insuti si sa gasesti fericirea pe care ti-o doresti.

25/04/2024

I am looking for a well read newspaper/ magasine which would like to publish an (my) article on undestanding and managing anxiety with the aim to share what I know from 10 ys of practicing as a therapist and 8 years of study, with as many people as possible, especially the ones who do not afford therapy and need a life line.
Please do let me know if you know of anyone who might be interested in publishing?

28/07/2023

Las aici un gînd de dimineață cu o fotografie de aseară, dintr-un moment fain al nostru, după ce am citit cîteva comentarii ale unor mame care par că sînt pe punctul de a abandona relația cu propriile fiice: eu voi fi mereu de partea copiilor. Copiilor mei, a mea ca copil, a copiilor clienților mei, a clienților mei în calitatea lor de copii, ai copiilor pe care îi întîlnesc și pe care nu i-am întîlnit. Ca mamă, știu că e datoria mea și responsabilitatea mea să refac iar și iar și iar și iar, de cîte ori e nevoie, podul dintre mine și fiicele mele, dacă el cumva se rupe. Fiindcă dacă se rupe nu e vina lor, nu a fost niciodată, ele sînt încă doar copii, iar dacă au ieșit din conexiune au făcut-o pentru că s-au simțit rănite, tot așa cm eu însămi am rupt conexiunea cu mama mea fiindcă m-am simțit rănită. E responsabilitatea noastră de părinți.

Ca fiică adultă, matură, e responsabilitatea mea să mă vindec de rănile alea, ca să nu îmi rănesc mai departe copiii. Oamenii răniți vor răni la rîndul lor. Indiferent cînd începem procesul de vindecare NU e prea tîrziu. La nicio vîrstă. Și se va reflecta în toate relațiile noastre. De asemenea, ca fiică adultă, e responsabilitatea mea să examinez și să încerc să refac pe partea mea de relație, în jumatea mea, dinamica. Uneori se poate, alteori nu. La mine s-a putut, am avut o mamă care a dorit același lucru. Dacă nu se poate, măcar știu că am încercat, că am făcut ce a ținut de mine. Nu toate relațiile se pot repara. Însă ne putem împăca cu părinții noștri indiferent dacă ei participă activ, dacă mai sînt în viață sau nu. E un proces care se întîmplă în interiorul nostru.

Să nu uităm: noi, mamele, părinții în general, sîntem mari, copiii sînt mici. Iubirea și responsabiitatea curg de la mare la mic, nu invers. Dacă se întîmplă invers, e bai, ne-am pus copiii în rolul de adult, i-am parentificat. Un copil parentificat e un copil orfan de părinți, din punct de vedere emoțional. Niciunui copil nu ar trebui să i se ceară să fie el cel care iubește sau e responsabil pentru binele părintelui. Copiii își iubesc părinții oricum, dar nu trebuie folosiți pentru a umple goluri doar fiincă au capacitatea asta de a iubi necondiționat.

La maturitate, relația migrează spre adult-adult, urmînd ca la bătrînețe, părintele să fie cel care are nevoie de sprijin. Dar dacă eu, ca mamă a copiilor mei, sînt încă în poziția de copil față de părinții mei, nu m-am maturizat emoțional, nu voi putea fi prea adult nici în relație cu copiii mei. Iar maturizarea presupune să privesc adevărul în față, adevărul meu emoțional, să îl înfrunt, să îl prelucrez, să îl vindec.

Niciodată nu e prea tîrziu. Eu mi-am recuperat mama pe la 38 de ani. Aș fi putut să nu o am niciodată dacă nu făceam toată munca asta. Să nu fi trăit niciodată momentele astea frumoase cu ea. Să nu fi simțit toată iubirea și susținerea ei așa cm o simt acum. Și să nu fi ajuns din cauza asta nici mama care sînt azi pentru copiii mei. 🤍

27/07/2023

Dragilor,🤩

Nu am dispărut, doar că se pare că încă am nevoie de puțină perioadă de adaptare.

Deja am notat conclu*iile pe care voiam să vi le împărtășesc, am câteva lecții importante din cei peste 130 de kilometri de mers pe jos, dar până azi după-masa am avut ceva alergii, răceli, se pare că mai am nevoie de puțin timp.

Revin ASAP, dar vă las ca teaser câteva din subiectele pe care le-am pregătit 👇👇👇

Fiți pe fază! 😎

15/06/2023

Azi dimineață m-am uitat în chiuveta plină cu mîndrie. Vasele astea stau nespălate de două zile. Pff, ce am evoluat, mi-am zis rîzînd.

Această imagine cu chiuveta este o imagine relativ nouă în casa mea. Știu că în mod normal nu ar trebui să te lau*i cu vasele nespălate, ba dimpotrivă. Însă atunci cînd curățenia a fost o compulsie, a lăsa naibii cîteva căni și pahare fără să le îndeși măcar în mașina de spălat vase ca să nu te mai deranjeze vizual e o mare realizare. Ține de un tip de relaxare mentală pe care nici nu o bănuiai că există.

Eu eram atît de OCD (OCD = tulburare obsesiv-compulsivă) încît aproape că dădeam musafirii afară doar ca să pot strînge după ei mai repede. Le luam paharele de sub nas și spălam farfuriile după primul fel în timpul mesei. Nu a existat nicio seară în viața mea de dinainte în care, indiferent cît de tîrziu ar fi fost, să mă culc și să las nestrîns, vasele în chiuvetă, podeaua nespălată.

Unii oameni ar spune că e o calitate, o virtute, că e hărnicie. Nu e, e anxietate. Și manifestare de tip OCD. Nevoie de a controla și organiza exteriorul atunci cînd în interior e prea haos și nu ai nicio șansă. Dacă emoțiile ți-s dezorganizate și nu le poți pune în ordine, faci ordine compulsiv în jurul tău. Mi-am petrecut un număr impresionant de ore din viață spălînd, frecînd, aspirînd, dereticînd.

De asta pentru mine o chiuvetă cu vase nespălate de două zile e semn de sănătate psihică. Pot dormi acum și dacă nu le-am spălat fiindcă am avut altceva mult mai important, de exemplu școală sau examene. Nu mai stau noaptea pînă la patru să fac totul lună, e OK să fac și cînd am timp. Nu îmi mai calmez inconștient anxietatea rînind ca o Cenușăreasă a cărei mașteră care poruncește nu e în exterior, ci în interior.

(A nu se înțelege că a nu spăla niciodată vasele sau a nu face deloc ordine e semn de mare stabilitate psihică. E tot o manifestare extremă, la celălat capăt și poate fi indicator de depresie, de exemplu.)

08/04/2023

Spun deseori că relația cu mama e relația cu viața. Și că indiferent cînd alegem să o vindecăm pe prima, și cea de-a doua se îmbunătățește instantaneu.

Nu ne naștem cu o viziune optimistă sau pesimistă asupra vieții. Nu ne naștem anxioși, temători față de ea, nu ne naștem crezînd că viața e grea și lumea rea. Toate astea apar în relație cu mama sau în lipsa relației cu mama.

Mama e cea care ne primește (sau nu) în brațele ei imediat cm am venit pe lume. Ea e cea care e responsabilă de împlinirea nevoilor noastre. Nu avem foarte multe nevoi în primul an de viață: nevoia de a fi hrăniți atunci cînd ne e foame, de a fi schimbați atunci cînd sîntem u*i, de a fi alinați atunci cînd ne doare ceva și plîngem, de a trăi într-un mediu echilibrat și predictibil, de a ne fi oglindite bucuria, valoarea, importanța în viețile părinților noștri.

Aici, în perioada preverbală, de unde avem zero amintiri, este incubatorul viitoarei noastre personalități, al felului în care ne vom raporta la lume și la viață.

Dacă mama e o mamă echilibrată emoțional și va avea grijă să împlinească aceste nevoi ale mele de copil abia sosit în lume, mă va hrăni și schimba la timp, va fi conectată la mine și la emoțiile mele și va ști să mă liniștească în distress, ce voi integra foarte devreme este că viața, lumea asta este un loc preponderent plăcut, binevoitor, în care nevoile mele sînt cel mai adesea împlinite, unde simt iubire și susținere în brațele mamei, unde sînt primit cu bucurie și acceptare.

Dacă, în schimb, mama mea nu e echilibrată emoțional, e nefericită, depresivă, anxioasă, poate într-o relație abu*ivă, nu se poate conecta la mine fiindcă e distrasă de propriile drame și probleme, mă lasă să plîng cînd mi-e foame sau sete, fiindcă poate medicul i-a zis să mă dreseze să mănînc la ore fixe, mă lasă să plîng singur în pat pînă adorm, nu mă ia în brațe că mă-nvăț, deși locul meu de bebeluș acolo e, în brațele mamei, ce voi învăța foarte devreme despre viață și lumea asta e că e un loc înspăimîntător, în care nevoile mele nu contează, unde trebuie să mă descurc singur cu emoții copleșitoare pe care sistemul meu nervos nu le poate regla de unul singur fiindcă nu are încă această capacitate, în care nu mă simt iubit, important, dorit, în care simt des frică, anxietate, singurătate, rușine. Relația mea cu viața nu va fi una de curgere, îmi va fi greu să văd frumosul din oameni și din lume. “Viața e o junglă”, mi-a spus de curînd cineva. Am înțeles imediat că așa s-a simțit cînd era mic, singur într-o lume plină de pericole, unde a trebuit să se apere tot timpul pentru a putea supraviețui. Și azi încă se apără. Am zîmbit; i-am spus: sigur, poate fi asemănată și cu o junglă, dar junglele pot fi superbe, am văzut eu cîteva, anul trecut m-am plimbat noaptea prin jungla amazoniană și i-am văzut splendoarea. Însă a fost nevoie să parcurg un drum al naibii de lung si de greu pînă acolo, pînă la a vedea și frumusețea vieții, nu doar teribilul ei. Și nu am reușit asta pînă nu mi-am vindecat relația cu mama.

Și, uneori, să vindeci relația cu mama nu înseamnă să repari relația cu mama. Unele relații nu mai pot fi reparate; fie ceilalți nu mai sînt fizic, fie e imposibil să facem asta, fiindcă nu sînt dispuși să lucreze la reparație împreună cu noi. Însă putem vindeca rănile produse în aceste relații, putem recadra și rescrie într-un mod sănătos, adult, poveștile noastre de viață, pentru a crește din punct de vedere emoțional. Aseară, după un workshop foarte intens, mai mulți membri ai grupului au spus exact asta: “simt că am crescut”. 🤍

În fotografie, eu și fie-mea mică - căreia i-am provocat și eu răni (amîndurora le-am provocat) din răni, din neștiință, din neputință. Însă la ambele relații, cu ambele mele fiice, lucrez permanent și voi lucra cît voi fi în viață.

01/04/2023

Ieri, pe plajă, și mai devreme, la masă, mi-a atras atenția un cuplu de nordici. Tineri, cel puțin ea, foarte tînără. Pare (sau speră să devină) ceva influencer. Toate momentele în care am văzut-o filma sau se filma, poza sau se poza. A încercat trei patru leagăne din acelea instagramabile, și-a chinuit și certat cu foc iubitul cu orele pentru fotografia sau cadrul perfect. Nu s-a uitat în jur, nu s-a bucurat de soare, de mare, de priveliște, ba a fost tot timpul nemulțumită. La finalul zilei, după ce s-a chinuit încontinuu, a postat probabil o fotografie cu vreun text de genul: perfect day, perfect holiday șamd.

Am observat-o cu tristețe. Am văzut un om cu o mare dorință de a fi văzut, acceptat, iubit, validat. Care nu știe că nu trebuie să pozeze în altceva decît este pentru a primi toate lucrurile astea. Fiindcă nu a învățat-o nimeni.

În spatele fiecărui om care se expune în vreo formă (inclusiv artiști, da) există o mare dorință, mai conștientă sau nu, de a fi văzut. De a fi iubit. De a fi acceptat, admirat, validat.

E ceva în neregulă cu toate astea? Sînt ele nevoi nevalide sau, dimpotrivă, sînt nevoi de bază ale ființei umane? Poate un copil să se dezvolte sănătos dacă aceste nevoi nu îi sînt îndeplinite?
Răspunsul scurt e nu. Avem nevoie, cînd sîntem mici, să fim văzuți, iubiți, validați, admirați pentru a putea dezvolta o imagine de sine sănătoasă și coerentă, o stimă de sine stabilă. Dacă nu le primim - și majoritatea nu le primim - nevoile astea se exacerbează și ajungem să le umplem mai tîrziu inconștient cu tot felul de comportamente, joburi, titluri, poziții sociale, atitudini - strigăte de ajutor inconștiente. Ne creăm un sine fals, fiindcă dacă nevoile astea nu au fost împlinite la timp, mesajul pe care îl primim este că nu sîntem demni să fim văzuți, iubiți, admirați sau validați așa cm sîntem, e ceva în neregulă cu noi, dacă am fi altfel am ajunge și noi să experimentăm toate astea. Ne prezentăm lumii cu acest sine fals și pe măsura ce primim validare pentru această persona pe care o creăm, ne îndepărtăm și mai mult de sinele nostru autentic, ne e rușine de cine sîntem dincolo de măști, iar asta ne provoacă și mai multă suferință, ne întărește ideea că sîntem inacceptabili atunci cînd sîntem noi înșine.

În spatele fiecărui om care se expune în vreo formă e un copil care nu a fost iubit, acceptat, văzut, admirat, validat. Și care nu știe altfel cm să ceară asta.

Tîrziu am înțeles despre mine că nu întînplător am ajuns să lucrez în televiziune de foarte tînără și să fiu așa de cunoscută încît oamenii mă opreau pe stradă. Din fericire, la un moment dat am renunțat să țin cu dinții de sinele fals și să mă las văzută cu tot cu rănile mele, cu traume, cu zdrobiri, chiar dacă mi-a fost al naibii de frică că voi fi ucisă cu pietre. La început, cînd publicam un text foarte personal, foarte vulnerabil, închideam complet tot și nu aveam curaj ore multe să intru și să citesc ce au zis oamenii. Eram convinsă că dacă mă arăt eu cea reală voi fi respinsă, alungată, crucificată. Numai că ce s-a întîmplat a fost exact opusul. Încet am învățat că vulnerabilitatea te apropie de ceilalți, nu sinele acela fals, că pe toți ne unesc aceleași răni, aceleași dureri, că sîntem foarte asemănători în fond și singura cale reală de conexiune este vulnerabilitatea.

(În imagine, doi călugări buddiști pe care i-am văzut azi-dimineață pe plajă, fotografiindu-se. M-am gîndit că uite, sînt și ei oameni ca noi!)

25/03/2023

Uneori, să fii într-o relație non toxică, neabu*ivă, conținătoare, blîndă, poate părea și se poate simți cam… plictisitor. Mai ales dacă sistemul nostru nervos e obișnuit cu multă activare - tumult emoțional, certuri, împăcări și despărțiri, jocuri de putere, indisponibilitate emoțională, scîntei, fluturi în stomac, sufocare în lipsa celuilalt etc. Toate sînt mai degrabă semne de trauma bonding decît ale unei relații preponderent sănătoase.

Relațiile sănătoase nu au fluctuații mari emoționale, nu ne aruncă din extaz în disperare, ci se construiesc solid, pas cu pas, cu conexiune, vulnerabilitate, comunicare. Și uneori ne e dor de tumultul emoțional, de toxicitate, adică, dacă cu ele am asociat “iubirea”. Chiar dacă aia nu este iubire, ci chiar opusul ei. Însă e “iubirea” cu care am fost obișnuiți, am învățat de mult că cei care ne “iubesc” sînt aceiași cu cei care ne abuzează, așa ca limitele noastre la abuz au devenit foarte laxe. Și cm ceea ce căutăm este familiaritatea, fiindcă familiarul e cel mai ușor de gestionat, ne va fi greu să ne obișnuim cu ceva foarte diferit, oricît de bun și benefic ne este. E nevoie să învățam să tolerăm liniștea, lipsa zbuciumului pe care l-am asociat cu pasiunea, să tolerăm normalul care ni se va părea uneori de-a dreptul plictisitor. Inconștient vom căuta motive să ne întoarcem la familiar și e nevoie de multă prezență conștientă pentru a nu deveni noi cei toxici, în dorința inconștientă de a recrea ceea ce cunoaștem atît de bine.

Gluma fie-mii e ceva ce îmi amintesc de fiecare dată cînd mă ia panica de la prea multă liniște: dacă vrei ceva toxic, poți oricînd să bei o gură de șampon. 🙈

12/12/2022
26/09/2022

Mitul normalitatii. Trauma, boala si vindecarea intr-o cultura toxica - Gabor Mate, Daniel Mate

24/09/2022

În seara asta, după un workshop de grup lung și istovitor din punct de vedere emoțional pentru participanți, un client mi-a zis: “mi se pare că ai o meserie urîtă, mai întîi îi faci pe oameni să-i doară pentru ca abia apoi să fie bine. Un fel de ca la dentist, așa”.

Am zîmbit. Mie mi se pare că am o meserie tare frumoasă. Și mai știu sigur că nu eu îi fac pe oameni să-i doară. Pe ei îi doare deja, uneori surd, mut, alteori nici nu știu că îi doare fiindcă și-au îngropat durerea sub mecanisme de protecție teribil de puternice, și-au crescut coji tari pentru a-și apăra miejii moi, fragili, friabili. Eu doar le arăt că îi doare și le ofer spațiul unde să-i doară în siguranță, un spațiu pe care nu l-au avut cînd erau mici și durerea era atît de copleșitoare încît au ferecat-o adînc. Trauma, așa cm spune și Gabor, este nu ceea ce ni s-a întîmplat, ci faptul că nu am avut cui spune, cine să ne ofere spațiul de siguranță în care să ne țipăm sau plîngem durerea. Durerea e inevitabilă în viață. Însă durerea împărtășită, conținută, primită cu compasiune este durerea suportabilă, durerea vindecătoare. Așa că eu nu îi fac pe oameni să-i doară, doar le ofer un spațiu sigur, plin de compasiune, unde pot vedea adevărul și își pot vedea și procesa durerea.

“Almaas, my teacher says that only when compassion is present will people allow themselves to see the truth. The truth is painful. All of our suffering, I maintain hardly uniquely, all of our suffering comes from our attempts to avoid the truth. There is a good reason why we want to avoid the truth. That is because truth is very often painful. That is why we want to avoid it. But the more we avoid it, the more we suffer.” Gabor Mate.

30/08/2022

Multă lume are senzația că nu ar trebui să simtă disconfort în situațiile noi sau neobișnuite. 🙂

👉 Este un mecanism biologic în creierul nostru, care așa reacționează de fiecare dată când are de-a face cu ceva necunoscut, ceva străin, deoarece biologia ne spune că ar putea avea aspecte periculoase.

Dacă este așa sau nu, este irelevant, acesta este mecanismul.

Prin antrenament însă, poți depăși foarte repede disconfortul, sau chiar să îl reduci la niște „semnale” de avertisment care să nu te încurce deloc. 🤓

📣 P.S. Pentru mai multe detalii despre cm să faci din emoțiile tale cel mai bun aliat, intri aici 👉 https://refleqt.ro/newsletter

Address

Wimbledon

Opening Hours

Monday 9am - 9pm
Tuesday 9am - 9pm
Wednesday 9am - 9pm
Thursday 9am - 9pm
Friday 9am - 9pm

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cabinet Psihologic Londra posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Cabinet Psihologic Londra:

Share