03/10/2025
Când psihicul greșește adresa: despre ură, suferință și mecanismele de protecție
Nu, scriu dintr-un turn de fildeș. Acest text s-a născut dintr-un val de furie personală. Pentru că uneori, dușmanul este în noi.
Ură vs. agresivitate: o diferență importantă
Spre deosebire de agresivitate, care poate fi spontană, impulsivă și trecătoare, ura e o fixare: are nevoie de un obiect concret și de o poveste emoțională semnificativă. Chiar dacă e înghețată sau tăcută, ura se întinde în timp, creează un narativ, o logică proprie. Ea e întotdeauna „adresată cuiva” — unei persoane care are o însemnătate pentru noi.
Dar tocmai pentru că e atât de încărcată emoțional, ura poate fi direcționată greșit. Nu de puține ori, cel pe care îl urâm nu este vinovatul real. Cum ajungem să urâm o persoană care nu ne-a făcut, de fapt, nimic? Răspunsul e în psihic: în felul în care el se apără de durere.
Când urâm în loc să suferim
Uneori, urâm nu pentru că vrem, ci pentru că psihicul nostru nu poate duce altceva — rușinea, neputința, doliul sau umilința. Și atunci, apelează la mecanisme de apărare, adică la acele reacții automate prin care mintea încearcă să se protejeze.
Iată cele mai frecvente moduri prin care ura „greșește adresa”:
🔸 Proiecția
Nu putem suporta anumite trăiri în noi — furia, rușinea, agresivitatea — și le „aruncăm” asupra altora:
„El e rău, nu eu.”
Acest mecanism începe încă din copilărie. Nu ne dăm seama că proiectăm, dar dacă o persoană ne „atinge un nerv sensibil” disproporționat, poate că în ea vedem ceva ce nu putem accepta în noi.
🔸 Înlocuirea (sau deplasarea)
Ura pe cineva „periculos” (ex: un părinte abu*iv, un șef autoritar) este inacceptabilă — așa că o mutăm asupra altcuiva mai „sigur”:
un coleg, un vecin, un partener care nu ripostează.
Cum o recunoști? Prin intensitatea disproporționată a reacției: e prea mult pentru contextul real.
🔸 Identificarea cu agresorul
Un copil umilit sau abuzat poate crește cu convingerea inconștientă că singura cale să nu mai sufere este să devină el cel care rănește.
Astfel, ura se naște din trauma trecutului și se îndreaptă spre cei care îi amintesc de propria slăbiciune.
🔸 Scindarea („totul sau nimic”)
Psihicul împarte lumea în „buni” și „răi” ca să păstreze o imagine clară despre sine.
„Noi suntem de partea binelui, ei sunt dușmanii.”
Acest tipar se regăsește în grupuri radicalizate, în hărțuirea online sau în campaniile de denigrare. Uneori ura devine chiar un instrument de coagulare a grupului.
🔸 Forma reacționară
E atunci când sentimentele se transformă în opusul lor.
Sub ura față de cineva se poate ascunde o iubire neacceptată sau o legătură nerezolvată.
Uneori, ura e singurul mod în care psihicul poate păstra legătura cu un obiect important, dar inaccesibil — iar distrugerea devine o formă disperată de apropiere.
🔸 Ura în locul doliului
Psihanalistul André Green spunea:
„Când doliul e imposibil, psihicul inventează o formă de legătură: obiectul nu poate fi iubit, dar nici lăsat — el trebuie urât.”
Ura ține legătura vie acolo unde iubirea nu mai e posibilă. Ea conservă ceea ce nu putem accepta că am pierdut.
O „dializă” emoțională
Așa cm dializa curăță sângele de toxine când rinichii cedează, ura poate deveni o modalitate de a evacua emoții toxice din psihic. Iar dacă dușmanul pare legitim — psihicul simte că „a făcut ordine” și își recapătă echilibrul.
Dar acest echilibru e adesea fals. Și prețul plătit este deteriorarea relațiilor, izolarea sau cronicizarea suferinței.
Ura care mistuie: două exemple clare
▶️ Marvin Heemeyer
A fost un om obișnuit care, după ani de umilințe și eșecuri în conflict cu autoritățile locale, s-a urcat într-un buldozer blindat și a distrus clădiri întregi. A devenit un fel de erou popular pentru unii — simbolul „omului mic care s-a răzbunat pe sistem”.
Dar în profunzime, a fost un om care a pierdut lupta cu propria suferință.
Ura lui a început ca o dorință legitimă de dreptate, dar s-a transformat într-o fixare periculoasă — și, în final, într-o substituire a durerii prin violență.
▶️ Hannibal Lecter (personaj ficțional)
Ura lui Hannibal izvorăște dintr-o traumă de copil: soldații i-au ucis sora și au mâncat-o. Ca adult, devine canibal — dar nu aleatoriu. El își alege victimele „păcătoase”: oameni vulgari, mincinoși, profanatori ai frumosului.
Prin crimele lui, Hannibal nu se răzbună doar pe trecut, ci și:
• încearcă să reînvie legătura cu sora lui (prin incorporare simbolică),
• construiește un „altar negativ” în memoria ei.
Este un exemplu de ură ca substitut al dorului imposibil de dus. Fiecare act de violență repetă scena pierderii, dar nu o vindecă.
ura, un semnal de alarmă al psihicului
Ura, oricât de dureroasă, nu e întotdeauna semnul unui caracter rău. Ea poate fi o formă disperată prin care psihicul încearcă să se protejeze atunci când alte căi nu mai funcționează.
Dar dacă vrem să trăim liberi, vindecați și prezenți în realitate, e nevoie să ne întrebăm:
• „De unde vine această intensitate?”
• „Ce parte din mine nu suportă această emoție?”
• „Am confundat omul din fața mea cu altcineva din trecut?”
Psihoterapia nu „vindecă” ura prin interdicție morală, ci prin sens. Odată ce înțelegi de ce simți ce simți, nu mai ești captivul urii tale.
Dacă simți că porți în tine furii vechi sau ură care te frământă, nu înseamnă că ești un om rău. Poate fi semnul că undeva, în trecut, ai fost rănit profund.
Și poate că acum e momentul să lași ura să se transforme — nu în uitare, ci în înțelegere.
