https://www.facebook.com/104651778027887/

Cabinet de psihologie Viorica Papuc, Șoseaua Hincesti 22b, Chisinau (2025)

04/08/2025

De ce ne certăm tocmai în vacanță?
Și ce spun vacanțele despre relația de cuplu

Vacanțele ar trebui să fie un prilej de relaxare, reconectare și regenerare — mai ales pentru cupluri. Mulți pornesc la drum cu speranța că vacanța îi va reapropia emoțional și s*xual, că le va oferi ocazia de a repara rupturile din relație sau pur și simplu de a petrece „timp de calitate” împreună.

Realitatea este, însă, adesea alta: multe cupluri se întorc mai obosite și mai „certate” decât au plecat. Iar în cuplurile unde tensiunile sunt deja cronice, vacanțele pot deveni un teren fertil pentru escaladarea conflictelor — mai ales atunci când sunt alimentate de așteptări nerealiste.

🔥 De ce apar conflictele în vacanță?

Vacanțele funcționează ca o oglindă a intimității din cuplu: ne regăsim unul în fața celuilalt, fără ritmul amețitor de zi cu zi care ne mai distrăgea de la ceea ce nu merge. Timpul petrecut împreună devine atât o șansă de apropiere, cât și un spațiu în care reapar tensiuni neprocesate, diferențe de nevoi sau dorințe.

În unele cazuri, vacanța este investită cu o speranță disproporționată: că va salva o relație neglijată sau că va repara luni de distanțare. Iar dacă aceste speranțe nu se confirmă, apare frustrarea.

🪴 E ca și cm ai lăsa o grădină neîngrijită luni întregi, iar apoi o u*i din abundență sperând că va înflori peste noapte.

🛟 Cuplurile cu copii mici – cele mai expuse la oboseală și conflict

Vacanțele în familie sunt adesea idealizate ca momente de reconectare. În realitate, părinții — mai ales cei cu copii mici — ajung să asocieze vacanțele cu stres și epuizare.

Printre factorii care cresc tensiunea se numără:
• Lipsa unei tranziții între muncă, grădiniță/școală și plecarea în vacanță — toți pleacă deja obosiți.
• Un program suprastimulant pentru copii, cu prea puțină autonomie și zero spațiu pentru părinți.
• Absența rutinei — care destabilizează mai ales copiii mici, dar și adulții.
• Lipsa timpului în doi — părinții devin doar „co-echipieri” de parenting, uitând să fie parteneri de viață.

Deseori, dacă unul dintre părinți încearcă să-și ia un moment pentru sine, celălalt interpretează asta drept egoism, iar tensiunea crește. Astfel, vacanța ajunge să fie „pentru copii, nu pentru noi” — cu consecințe vizibile și pe termen lung asupra relației.

⛱ Cuplurile fără copii – regenerare relațională

Cuplurile fără copii beneficiază adesea de mai multă libertate în vacanță: își pot adapta ritmul, pot dormi cât au nevoie, au spațiu pentru intimitate și spontaneitate. Astfel, vacanțele devin o sursă reală de reconectare și satisfacție relațională.

💡 Cum trăiesc cuplurile vacanța?

Vacanțele pot fi trăite în mai multe feluri, iar acestea spun multe despre dinamica de cuplu:
1. Ca o oglindă a intimității
Fără presiunea zilnică, apar ocazii de discuții intime și descoperiri noi. Dar și conflictele devin mai vizibile.
2. Ca o speranță de salvare
Mulți speră că vacanța va repara ce a fost neglijat. Dacă nu se întâmplă asta, dezamăgirea e și mai mare.
3. Ca o sursă de oboseală și frustrare
Fără timp pentru sine sau pentru cuplu, vacanța devine epuizantă. Iar stresul acumulat se întoarce asupra partenerului.
4. Ca o reactivare a conflictelor latente
În lipsa rutinei, apar tensiuni vechi care fuseseră „puse la sertar”. Spațiul mintal liber scoate la suprafață probleme ignorate.
5. Ca o oportunitate de regenerare
Cu mai multă prezență conștientă și mai puțină presiune, vacanțele pot deveni un punct de cotitură în cuplu — un spațiu de resetare, de reîmprospătare a relației.

⚠️ Un semnal de alarmă: nu e firesc să simți stres doar la gândul că veți petrece timp în doi. E un indiciu că relația are nevoie de atenție, nu doar de evadare.

Pentru ca vacanțele să aducă cu adevărat apropiere, nu distanțare, e important să fim mai conștienți de propriile nevoi, limite și așteptări.

Pentru cupluri:
• Stabiliți așteptări realiste înainte de plecare.
• Negociați din timp spațiile personale și timpul în doi.
• Creați ritualuri simple și sustenabile, care nu depind de vacanță.
• Nu sacrificați complet nevoile de adult pentru cele ale copilului — copiii învață din ce văd, nu din ce le spunem.

Pentru psihoterapeuți:
1. Invitați cuplurile să reflecteze la ce au descoperit despre ei în vacanță.
2. Explorați așteptările și comunicarea acestora înainte de plecare.
3. Întrebați: „Ce ați făcut pentru voi doi?”, „Cum ați negociat diferențele?”
4. Discutați despre impactul oboselii cronice și al lipsei de timp în doi.
5. Încurajați planificarea conștientă a tranzițiilor (înainte și după vacanță).
6. Susțineți repetiția unor obiceiuri bune din vacanță și în viața de zi cu zi.

Vacanța nu este despre perfecțiune, ci despre prezență.

Iar reconectarea nu se face doar într-un peisaj spectaculos, ci în gesturi mici, repetate, autentice.

Să aveți vacanțe odihnitoare și timp cu sens pentru voi doi! 💙

11/07/2025

„Acoperă-ți fața cu un emoticon, să nu te deochi”:
Ce este de fapt „deochiul” sau „blestemul” din perspectiva psihologiei moderne, cu completări din neuroștiințe.

Într-o lume în care știința poate explica aproape orice, credințele în deochi, blesteme și alte fenomene misterioase rămân surprinzător de rezistente. Chiar și oameni educați pot avea momente de îndoială: „Oare sunt blestemat(ă)?” sau pot scuipa simbolic în sân „ptiu-ptiu-ptiu”, ca să alunge ghinionul. De ce persistă aceste credințe? Răspunsul vine din psihologie și neuroștiințe.

🔮 De unde vine credința în „blestem”

Creierul uman este un maestru în a detecta tipare — chiar și acolo unde nu există. Dacă după ce te-ai întâlnit cu vecina te doare capul și a doua zi ți se strică mașina, creierul caută imediat o cauză: „M-a deochiat!”. Realitatea e plină de întâmplări aleatorii, dar să le acceptăm ca atare provoacă anxietate. Credința într-o cauză mistică oferă ilu*ia controlului. Este mai ușor să crezi că cineva ți-a făcut rău decât să recunoști că lumea e impredictibilă.

Acest fenomen se numește gândire magică — un mecanism psihologic care ne ajută să facem față incertitudinii.

🧠 Ce este gândirea magică

Gândirea magică este tendința de a crede că gândurile, cuvintele sau gesturile noastre pot influența realitatea în mod direct, chiar și atunci când nu există o legătură cauzală reală.

Exemple:
• „După fiecare promovare mă îmbolnăvesc grav – sigur e un blestem.” De fapt, este un sindrom al impostorului combinat cu lipsa de odihnă și suprasolicitare. Corpul „trage frâna de mână”.
• „Nu am noroc în dragoste din cauza unei vrăji făcute în copilărie.” Realitatea? Persoana repetă tipare toxice din familie, dar recunoașterea acestora e dureroasă.
• „Nu pot arunca hainele vechi, poate îmi poartă noroc.” În fapt, este o formă de anxietate legată de control, camuflată în superstiție.

Z. Freud a fost printre primii care au descris gândirea magică în 1913, ca o formă de narcisism infantil – credința în omnipotența propriilor gânduri. Mai târziu, Jean Piaget a observat că până la 6-7 ani, toți copiii gândesc magic – este un stadiu natural al dezvoltării cognitive. La adulți, acest tip de gândire revine în perioade de stres intens.

Antropologul Bronisław Malinowski a studiat în anii 1940 comunități tradiționale și a observat că gândirea magică se activează în situații de incertitudine sau pericol – când creierul caută disperat sens și control, chiar și cu prețul iraționalității.

⚡️ De ce „funcționează” uneori deochiul?

Pentru că psihicul uman este extrem de sugestibil. Dacă ești convins că cineva te poate răni cu privirea, corpul tău începe să reacționeze conform acestei credințe.

Explicații psihologice și neurologice:
• Hiperactivitatea sistemului de detectare a erorilor
Creierul nostru e construit să vâneze amenințări. Când apare un necaz, mintea scanează retroactiv și găsește un „vinovat”.
• Efectul nocebo
Este opusul efectului placebo: dacă aștepți ceva rău, corpul tău reacționează cu anxietate, oboseală, somatizări. Chiar și sistemul imunitar poate fi afectat.
• Distorsiunea cognitivă: „după” înseamnă „din cauza”
Asociem evenimente doar pentru că s-au întâmplat succesiv – o ilu*ie cauzală clasică.
• Proiecția anxietății
Când nu avem încredere în noi, percepem cuvintele sau privirile altora ca amenințare. Creierul anxios este un creier hiper-alert – uneori chiar paranoic.
• Profetiile autorealizatoare
Dacă ești convins că ești deocheat, comportamentul tău se schimbă. Devii mai vulnerabil, atent la eșecuri, reactiv – și „blestemul” pare să se confirme.

Ce spun neuroștiințele?
• Neuronii oglindă
Ne ajută să „simțim” emoțiile altora. Dacă cineva iradiază invidie, furie sau agresivitate, creierul tău – mai exact, sistemul limbic – preia acea stare fără să-ți dai seama. Apar senzații de disconfort, neliniște sau chiar simptome fizice.
• Sistemul nervos autonom
În prezența unei persoane percepute ca „toxice”, sistemul tău nervos poate activa automat răspunsul de stres (luptă, fugi sau îngheață). Este o reacție biologică, nu magică.
• Biasul de confirmare
Creierul reține doar informațiile care confirmă așteptările noastre. Dacă „știi” că ai fost deocheat, vei ignora toate lucrurile bune care ți se întâmplă și te vei concentra pe fiecare eșec minor.

🛡 Ce te protejează cu adevărat?
• Granițele psihologice clare
Când știi cine ești și ce meriți, devii mai puțin vulnerabil la influențe exterioare.
• Conștientizarea mecanismelor psihice
Dacă recunoști gândirea magică și efectele autosugestiei, capeți un sentiment real de control.
• Reglarea nervoasă și ancorarea în prezent
Exercițiile de respirație, meditația, somnul și sprijinul social reduc anxietatea și implicit nevoia de explicații magice.

„Blestemul” nu vine din afară – ci din interior, dintr-un sistem nervos copleșit, dintr-un creier care caută sens, dintr-o minte care nu suportă incertitudinea. În loc să ne temem de „deochi”, e mai sănătos să învățăm să ne reglăm emoțiile, să ne întărim încrederea în sine și să înlocuim magia cu conștiență.

09/07/2025

Despre limite psihologice
Limitele psihologice nu se comunică. Se construiesc.

— De ce simplul „spune NU” nu este suficient și ce înseamnă, de fapt, o limită sănătoasă

În ultimii ani, a devenit tot mai popular în discursul motivațional îndemnul: „Stabilește-ți limite!”
Spune „nu”, cere ce ai nevoie, refuză ce nu ți se potrivește.
Și totuși, mulți oameni rămân frustrați: chiar dacă spun ce vor sau nu vor, ceilalți nu par să-i audă, să-i respecte sau să le ia în serios poziția.

De ce? Pentru că a comunica o limită nu e același lucru cu a o construi.
Să vedem care este diferența.

✅ Ce este o limită psihologică?

O limită psihologică sănătoasă este o linie invizibilă care separă:
• ce e al tău și ce e al celuilalt (emoțional, fizic, mental);
• ce permiți și ce nu permiți;
• pentru ce ești responsabil și pentru ce nu ești.

Este, în esență, o formă de protecție, respect de sine și maturitate în relație cu lumea din afară.

❌ Mitul: „Trebuie doar să-mi exprim limitele”

Realitatea e mai complexă.
A spune „Nu-mi place cm îmi vorbești” sau „Am nevoie să nu fii agresiv” este un punct de pornire, dar nu o limită în sine.

📌 O limită reală implică și acțiune, și consecvență, nu doar declarație.

Dacă spui „nu”, dar nu faci nimic când cealaltă persoană încalcă acel „nu”, limita ta nu e funcțională — e doar un gând spus cu voce tare.

🧱 Ce înseamnă să construiești o limită?

A construi o limită înseamnă:
1. Conștientizare – înțeleg exact ce simt, ce nevoi am și unde îmi e limita (nu o copiez dintr-un citat de pe Instagram);
2. Comunicare clară – exprim ceea ce pot și nu pot tolera;
3. Asumarea responsabilității – sunt dispus să fac ceva dacă limita este încălcată;
4. Consistență – susțin acea limită în timp, fără să o negociez la fiecare vânt emoțional;
5. Autonomie – sunt pregătit să gestionez și consecințele dificile ale limitei (poate cineva se va supăra, poate pierd o relație Observi diferența? Prima coloană este doar verbalizare. A doua este decizie și acțiune.

🎯 Ce înseamnă, psihologic, o limită autentică?

O limită nu este doar un mesaj către ceilalți, ci un act de relaționare matură cu sinele.
Este expresia faptului că:
• îți cunoști valoarea;
• te simți responsabil pentru tine însuți;
• ești dispus să suporți disconfortul pe termen scurt pentru echilibrul tău pe termen lung.

🔁 Cu alte cuvinte, nu aștepți ca lumea să-ți respecte limitele – le respecți tu însuți primul.

Din perspectivă psihologică:
• Limitele sănătoase sunt un semn al dezvoltării Eului matur – nu doar apărări, ci structuri de autoreglare.
• Ele reflectă un obiect intern solid: simți că meriți să fii protejat, dar știi și cm să te protejezi fără agresivitate.
• Din perspectiva teoriei atașamentului, ele apar odată cu sentimentul că ai „dreptul să exiști” și „dreptul să spui nu”, fără a-ți pierde locul în relație.

Nu toți oamenii care îți încalcă limitele sunt rău intenționați.
Dar dacă nu le construiești cu fapte, nu cuvinte – niciunul nu le va respecta cu adevărat.

✅ Limitele nu se comunică. Se trăiesc. Se aplică. Se susțin.

Este o muncă de zi cu zi – cu claritate, asumare și curaj.

20/06/2025

De ce e important să ne pregătim emoțional pentru căsătorie?

Dacă tocmai v-ați logodit, felicitări! Este o perioadă plină de entu*iasm și visuri frumoase. Însă dincolo de rochii, inele și petreceri, există o întrebare esențială: cm putem construi o relație care să reziste?

Statisticile recente din Republica Moldova trag un semnal de alarmă:
• În primele 3 luni ale anului 2025, au fost înregistrate 2 311 divorțuri.
• În 2024, rata divorțului era de 3,9 la mia de locuitori – una dintre cele mai mari din lume, comparabilă cu țări ca Rusia sau Belarus.
• Moldova figurează constant în topul global al ratelor de divorț, cu o medie de 3,7–3,9‰ în ultimii ani.

🧩 Care sunt cauzele principale?
1. Căsătorii precoce – aproximativ 12% dintre femei se căsătoresc înainte de 18 ani, adesea fără maturitate emoțională și stabilitate financiară.
2. Dificultăți economice – migrația, instabilitatea financiară și stresul zilnic afectează profund relația.
3. Lipsa de comunicare și intimitate, infidelitatea, presiunea din partea familiei extinse, dependențele și lipsa de sprijin emoțional contribuie, de asemenea, la destrămarea cuplurilor.

Dar vestea bună este că multe dintre aceste probleme pot fi prevenite prin conversații oneste, profunde și bine ghidate – chiar din perioada logodnei.

5 conversații esențiale înainte de căsătorie

1. 📆 Alocați timp zilnic pentru conectare emoțională

Cuplurile fericite au un obicei simplu: își oferă zilnic timp real, prezent, doar pentru ei. Un moment scurt – 15–20 de minute – în care povestiți despre cm v-a fost ziua, ce ați simțit, ce v-a bucurat sau v-a stresat.

🔕 Fără telefoane, fără TV, doar voi doi.
Acest obicei, format devreme, va deveni un adevărat „refugiu relațional” în anii care urmează.

2. 🗣 Comunicați deschis, nu ghiciți gândurile celuilalt

Doar pentru că vă iubiți, nu înseamnă că partenerul tău știe ce simți sau ce ai nevoie.
Comunică clar, cu blândețe și curiozitate.

Dr. John și Julie Gottman vorbesc despre „hărțile iubirii” – adică să știi detalii semnificative despre viața, emoțiile, visurile și fricile partenerului tău. Asta întărește prietenia în cuplu – fundamentul unei relații de durată.

💡 Întrebare simplă: Ce ai aflat nou despre partenerul tău luna aceasta?

3. Discutați despre s*x (și faceți loc pentru el în viața voastră)

Intimitatea nu este doar fizică, ci și emoțională – și nu se menține de la sine. În timp, viața aglomerată, oboseala și stresul pot îndepărta cuplul.

🔁 Programați timp pentru apropiere fizică. Poate părea „artificial”, dar e un gest de grijă. În paralel, discutați sincer:
• Ce vă place?
• Ce ați vrea să explorați?
• Ce v-ați dori mai mult?

Cuplurile care vorbesc despre s*x au relații mai stabile și mai satisfăcătoare. Dacă vă e greu, un terapeut de cuplu vă poate ajuta.

4. Vorbiți sincer despre bani

Banii sunt unul dintre cele mai frecvente motive de conflict – și nu pentru că nu sunt suficienți, ci pentru că nu sunt gestionați în echipă.

Întrebări utile:
• Suntem economi sau cheltuitori?
• Ce datorii avem?
• Cum ne organizăm pentru cheltuieli mari – casă, copii, vacanțe?
• Cum vedem viitorul financiar?

Sinceritatea financiară e un semn de maturitate. Dacă aveți stiluri diferite, învățați să vă completați, nu să vă sabotați.

5. Acceptă realitatea: te căsătorești cu un om, nu cu un ideal

Toți avem imperfecțiuni, obiceiuri ciudate, moduri diferite de a ne exprima iubirea.
Psihologul Dan Wile spunea: „Când alegi un partener, alegi un set de probleme.”

Nu putem cere partenerului să se schimbe radical. Acceptarea autentică este baza unei relații mature. Dacă apar conflicte, învățați să le gestionați fără critică, dispreț, defensivitate sau blocaj emoțional – cele patru „semne de moarte” ale relației, după Gottman.

O relație nu este un nor roz, ci o construcție solidă făcută din: ascultare, grijă, comunicare și angajament.

Faptul că rata divorțului este ridicată nu înseamnă că iubirea nu mai are șanse, ci că avem nevoie de mai multă conștiență relațională încă dinainte de nuntă.

🔑 Începeți de la aceste 5 conversații. Ele pot face diferența dintre o poveste trecătoare și una care durează o viață

14/06/2025

😡 Mitul #1 ( continuare)

Furia e o emoție rea. Dacă o simți, înseamnă că e ceva în neregulă cu tine”

Pentru mulți dintre noi, furia e o emoție suspectă. Ne-a fost transmis direct sau indirect că:

🗣️ „Nu e frumos să fii furios.”
🗣️ „Furia te face agresiv, necontrolat, periculos.”
🗣️ „Dacă simți furie, ești ca părintele tău care țipa tot timpul…”

Așa că o învățăm devreme să o negăm, să o înghițim sau, dimpotrivă, să o exprimăm exploziv, neștiind cm altfel să o gestionăm.

⸻

🔍 Adevărul: furia e o emoție firească, chiar necesară. Nu furia e periculoasă, ci modul în care alegem să o exprimăm

Deseori au*im :

💬 „Nu vreau să simt furie, mă sperie. Îmi aduce aminte de tata când se enerva și devenea agresiv.”

Sau:
💬 „Când mă enervez, mă simt vinovat(ă). Am impresia că e ceva greșit cu mine.”

Dar furia nu e dușmanul. Este o emoție de protecție. Ea apare când simțim că:
• ni se încalcă limitele,
• suntem nedreptățiți,
• cineva drag e rănit,
• avem nevoie de spațiu, respect sau autonomie.

Problema nu e că simțim furie, ci că nu știm ce să facem cu ea.

Poți simți furie fără să fii agresiv
➡️ Poți exprima furia fără să distrugi relații sau să faci rău.

🎯 De ce o confundăm atât de des cu ceva periculos?

Pentru că mulți dintre noi am văzut furia manifestată în moduri distructive: țipete, tăcere ostilă, uși trântite, umilință sau chiar violență.
Când părintele furios a fost și agresor, copilul învață: „Furia înseamnă pericol. Nu vreau să fiu așa.”

Dar ce se întâmplă dacă reprimi furia ani întregi?
• Se transformă în pasiv-agresivitate, sarcasm, boală, burnout.
• Explodează brusc, necontrolat, pentru că a fost prea mult timp ignorată.
• Devine rușine și auto-învinovățire.

🛠️ Exercițiu 1: Redefinirea furiei

Gândește-te la o situație recentă în care ai simțit furie. Notează:
• Ce valoare importantă a fost încălcată? (ex: respect, sinceritate, justiție)
• Ce nevoie aveai și nu a fost împlinită?
• Dacă furia ar fi un aliat, ce ar încerca să te ajute să protejezi?

➡️ Așa începem să vedem furia ca pe un mesaj de protecție, nu ca pe un monstru interior.

🧘 Exercițiu 2: Detectarea precoce a furiei în corp

Mulți oameni își dau seama că sunt furioși abia când e prea târziu – adică atunci când deja au țipat, au scris mesajul tăios sau au trântit ceva.

Antrenamentul autoreglării începe cu observarea precoce a semnalelor corporale:
• Îți încordezi fălcile?
• Strângi pumnii?
• Respiri mai scurt sau mai repede?
• Îți vine să „iei foc”, să ieși din cameră sau să întrerupi pe cineva?

Încearcă, în momente neutre, să înveți cm simți furia în corpul tău. Poți desena o siluetă și marca zonele tensionate.

🧭 Exercițiu 3: Canalizează furia în mod asertiv

Scrie un mesaj pe care ai vrea să-l transmiți unei persoane care te-a enervat.
Scrie două variante:
• Varianta impulsivă: cm ți-ar veni să o spui când ești furios.
• Varianta asertivă: același mesaj, dar cu accent pe ceea ce simți, ce ai nevoie și ce propui.

Exemplu:
❌ „Ești imposibil, nu-mi respecți niciodată spațiul!”
✅ „Mă simt copleșit(ă) când intri peste mine fără să bați la ușă. Am nevoie de puțin timp doar pentru mine. Putem stabili o regulă legată de asta?”

🔓 În conclu*ie: furia nu e dușmanul. Lipsa alfabetizării emoționale e problema

Furia e o emoție legitimă, sănătoasă și uneori vitală. Nu trebuie să ne temem de ea, ci să învățăm să o înțelegem și să o folosim în mod constructiv.

Când o reprimăm, ne tăiem accesul la curaj, protecție și integritate.
Când o exprimăm distructiv, pierdem conexiuni și încredere.
Dar când o onorăm cu maturitate, devenim mai autentici, mai clari, mai înrădăcinați.

08/06/2025

În continuarea articolului precedent:

Mitul #1: „Ca să te calmezi, descarcă-ți furia!” – de ce nu funcționează „pumnul în pernă” 🗣️🗣️🗣️

Cât de des ai au*it fraze precum „Nu ține în tine, descarcă-te!”, „Lovește o pernă, țipă, sparge ceva – o să te simți mai bine”? E o idee adânc înrădăcinată în cultura populară: dacă îți exprimi furia exploziv, „elimini presiunea” și te liniștești. Dar ce spune știința?

🔹 De unde vine ideea?

Mitul se trage, parțial, din teoria catarsisului – o ipoteză veche, potrivit căreia exprimarea emoțiilor intense ar duce la eliberarea lor. Ideea părea logică: furia e o energie, iar dacă o „ventilezi”, se reduce. Astfel au apărut recomandările de a lovi perne, saci de box sau de a urla în perne. Unele terapii timpurii chiar încurajau această exprimare fizică a furiei.

🔹 Ce spun studiile?

Cercetările moderne contrazic această teorie. Psihologul Brad Bushman și colegii săi au realizat mai multe experimente în care participanții furioși erau încurajați fie să lovească un sac de box, fie să stea liniștiți. Rezultatul? Cei care „se descărcau” fizic deveneau mai agresivi ulterior – nu mai calmi.

Furia este o energie care cere sens, nu o presiune care cere ventilație.

De ce? Pentru că exprimarea furiei prin comportamente violente, chiar și simbolice, întărește reacția agresivă. Cu alte cuvinte, îți antrenezi creierul să răspundă prin atac – și data viitoare va fi și mai ușor să izbucnești.

🔹 Ce funcționează cu adevărat?

Psihologia bazată pe dovezi propune strategii de autoreglare, nu de descărcare explozivă. Iată câteva:

✅ Identificarea gândurilor care alimentează furia – înveți să recunoști și să reformulezi interpretările exagerate sau catastrofice („M-a ignorat intenționat!” → „Poate era distras…”).

✅ Reglarea fiziologică – tehnici precum respirația profundă, relaxarea musculară sau ieșirea din contextul declanșator pot reduce intensitatea emoției.

✅ Exprimarea asertivă – spui ce te-a deranjat, dar într-un mod care menține relația și respectul de sine.

✅ Mișcare, dar cu scop de calmare, nu de izbucnire – o plimbare sau un efort fizic moderat poate ajuta corpul să elibereze tensiunea fără a întări agresivitatea.

🔹 Furia nu e periculoasă. Reacția la ea poate fi.

Este normal să simți furie – ea apare când percepi o nedreptate, o amenințare, o frustrare. Dar felul în care o gestionezi face diferența. Descărcarea explozivă nu „curăță” emoția, ci o amplifică.

Autoreglarea nu înseamnă reprimare, ci alegerea conștientă a reacției.

📌 Conclu*ie
Mitul descărcării furiei e atractiv tocmai pentru că oferă o soluție rapidă. Dar psihologia arată că furia se domolește mai eficient atunci când este înțeleasă, nu aruncată afară cu forța. Nu perna e de vină, ci modul în care exersăm răspunsul emoțional.
#
Adevărata autoreglare nu înseamnă reprimare, ci gestionare conștientă și constructivă a emoției. Asta nu vine de la sine – dar poate fi învățată.

04/06/2025

Psihologia: între mituri populare și realitatea științifică

Deși psihologia face parte de peste un secol din familia științelor, în spațiul public persistă multe idei greșite despre natura și valoarea ei. Unii cred că psihologia e „doar bun simț ambalat frumos”, alții o văd ca pe o disciplină vagă, „subiectivă” sau prea „umană” ca să fie științifică. Aceste mituri, deși răspândite, nu rezistă în fața faptelor. Iată câteva dintre cele mai frecvente și cm pot fi demontate cu ajutorul cercetării psihologice moderne.

⸻

Mitul 1: „Psihologia doar confirmă ceea ce știm deja – bunul simț”

Fals. Dacă psihologia s-ar limita la a confirma intuițiile noastre, nu ar mai fi nevoie de experimente. În realitate, multe descoperiri psihologice contrazic așteptările noastre spontane.

Un exemplu celebru este experimentul lui Stanley Milgram: participanții obișnuiți erau convinși să administreze ceea ce credeau a fi șocuri electrice letale altor persoane, doar pentru că o autoritate le cerea asta. Bunul simț ar spune că „nimeni întreg la minte n-ar face așa ceva”. Știința ne arată altceva: conformarea la autoritate este o forță puternică, adesea subestimată.

Alt exemplu: ideea populară că „e bine să-ți descarci furia, să dai cu pumnul într-o pernă ca să te liniștești” a fost contrazisă de cercetări care arată că acest tip de „descărcare” crește, de fapt, agresivitatea ulterioară. Soluțiile reale implică învățarea autoreglării, nu exprimarea explozivă.

⸻

Mitul 2: „Psihologia este subiectivă, nu poți măsura sufletul cu rigla”

Fals. Deși procesele psihice nu se văd cu ochiul liber, psihologia a dezvoltat metode riguroase de măsurare indirectă – la fel cm fizica detectează atomi invizibili sau astronomia studiază găuri negre pe baza efectelor lor.

Există:
• Teste psihometrice validate (ex. testele de inteligență sau chestionarele Big Five privind trăsăturile de personalitate);
• Măsurători comportamentale (ex. cât de rapid reacționezi, cât de des apare un comportament);
• Indicatori fiziologici (ex. cortizolul pentru stres, EEG pentru somn, fMRI pentru activarea creierului).

Toate aceste metode trec prin filtre riguroase de validitate și fidelitate. Dacă o metodă nu măsoară ceea ce promite sau dă rezultate contradictorii, este abandonată.

⸻

Mitul 3: „Psihologia nu e ca fizica – nu are formule sau legi universale”

Adevărat parțial – dar irelevant. Psihologia studiază cel mai complex obiect din univers: mintea umană. Nu putem avea legi simple, ca în fizică, pentru că oamenii sunt influențați de contexte, emoții, relații și experiențe.

Totuși, asta nu înseamnă că psihologia nu e știință. Alte științe ale vieții – medicina, biologia evoluționistă – operează la fel, cu probabilități, nu certitudini. Faptul că două persoane cu aceeași boală răspund diferit la un tratament nu face medicina mai puțin științifică. La fel este și în psihologie.

Exemplu de lege psihologică: Legea Yerkes-Dodson, care arată că performanța crește odată cu motivația, până la un punct – după care stresul în exces scade eficiența. E o relație demonstrată statistic, utilă în domenii precum educația sau sportul.

⸻

Mitul 4: „Fiecare om e unic – deci regulile generale nu se aplică”

Adevărat că suntem unici – dar și similari. Fiecare fulg de zăpadă are o formă diferită, dar toți se supun legilor fizicii. La fel, fiecare persoană are o viață unică, dar psihicul nostru funcționează după principii comune.

Toți oamenii învață, memorează, simt, se dezvoltă – iar aceste procese urmează reguli generale. De exemplu, efectul de poziție (ținem minte mai bine începutul și sfârșitul unei liste) apare la majoritatea oamenilor. În plus, trăsături precum extraversiunea sau stabilitatea emoțională pot fi măsurate pe un continuum și prezic comportamente în mod reproductibil.

Cunoașterea acestor legi ne ajută să ne înțelegem mai bine și pe noi înșine, și pe ceilalți.

⸻

De ce persistă miturile?

O cauză importantă este confu*ia între psihologia științifică și ceea ce vedem în mass-media sau pe rețelele sociale: citate inspiraționale, sfaturi fără bază empirică, teorii simpliste. Acestea nu reflectă psihologia academică, bazată pe dovezi.

Apoi, complexitatea ființei umane face ca unii să creadă că „nu se poate face știință cu oameni”. Dar exact aici intervine valoarea psihologiei: a reușit să creeze metode de cercetare riguroase tocmai pentru a studia obiectiv ceva atât de nuanțat.

Conclu*ie

Psihologia nu este infailibilă – nicio știință nu este. Dar este o disciplină matură, ancorată în metode științifice, care oferă cunoștințe verificate, aplicabile și valoroase pentru viața reală. Să o reducem la mituri înseamnă să ne lipsim tocmai de instrumentele care ne pot ajuta să înțelegem mai bine comportamentul uman – și, implicit, să trăim mai bine.

27/05/2025

🧠 Mentalitatea de creștere: Nu ești blocat. Ești în formare.

Imaginează-ți două persoane aflate în fața aceleiași provocări. Una spune: „Nu sunt bun la asta, n-am ce face.” Cealaltă spune: „Încă nu știu cm să reușesc, dar pot învăța.”
Ce le deosebește nu este inteligența, ci modul în care privesc abilitățile umane. Prima are o mentalitate fixă, a doua — o mentalitate de creștere.

1. Ce este, de fapt, mentalitatea de creștere?

Conceptul a fost formulat de psiholoaga Carol Dweck, profesoară la Stanford. După decenii de cercetare, ea a identificat două tipare fundamentale de convingeri despre potențial:

🔒 Mentalitate fixă – credința că inteligența, talentul sau caracterul sunt trăsături înnăscute, care nu pot fi schimbate semnificativ.
🔓 Mentalitate de creștere – convingerea că orice abilitate poate fi îmbunătățită prin efort, perseverență și învățare.
Această mentalitate afectează profund performanța, motivația, relațiile și starea de bine.

2. De unde vine mentalitatea fixă?

Mentalitatea fixă nu e un defect personal, ci rezultatul educației, culturii și mesajelor subtile pe care le-am primit încă din copilărie:
• „Ești deștept” (dar doar dacă iei 10).
• „Ești talentat” (dar dacă greșești, poate nu ești totuși…).
• „Unii pot, alții nu pot.”

Aceste mesaje, repetate, ne-au făcut să credem că valoarea noastră e fixă, condiționată de performanță imediată. Asta ne face anxioși în fața greșelilor și ne inhibă curajul de a încerca.

3. Ce spune știința?

Studiile din psihologie și neuroștiințe susțin că abilitățile pot fi dezvoltate. Creierul nostru este „plastic” — adică se poate modifica prin experiență, prin ceea ce repetăm și exersăm.
Nu înseamnă că oricine poate deveni Einstein, dar înseamnă că aproape oricine poate învăța mai mult decât crede, dacă are metodele potrivite și perseverează.

4. Alec Rampf: de la idee la acțiune

Dacă Dweck oferă teoria, Alec Rampf oferă aplicația practică. În discursurile și mesajele sale motivaționale, el pune accent pe alegerile mici făcute în fiecare zi:

„Nu ai nevoie de chef. Ai nevoie de disciplină.”
„Creșterea vine atunci când alegi disconfortul constructiv în locul confortului gol.”

Pentru Rampf, mentalitatea de creștere este o formă de antrenament interior:
• Recunoști vocea care îți spune „nu poți”.
• Nu o crezi automat.
• Acționezi în ciuda ei, pas cu pas.

5. Cum începi să-ți schimbi mentalitatea?

Nu ai nevoie de o „revelație”, ci de antrenament conștient. Iată câteva strategii:

🔄 1. Schimbă limbajul interior
• Înlocuiește „Nu pot” cu „Nu pot încă”.
• Înlocuiește „E prea greu” cu „E greu, dar învăț.”

🎯 2. Mută focusul de la rezultat la proces
• Întreabă-te: „Ce pot învăța din asta?”
• Felicită-te pentru efort, nu doar pentru succes.

🧩 3. Normalizează greșelile
• Greșeala nu e un verdict. E feedback.
• Ce nu înțelegi azi, vei înțelege mâine — dacă perseverezi.

📅 4. Fă pași mici, consecvent
• 10 minute de practică zilnică > 1 oră o dată pe lună.
• Nu aștepta „chef”. Fă ce ți-ai propus.

6. Mentalitatea de creștere în viața de zi cu zi

Nu este vorba doar de școală sau carieră. Mentalitatea de creștere îți poate transforma relațiile, încrederea și stima de sine:
• 👫 În cuplu: „Pot învăța să comunic mai bine” vs. „Suntem incompatibili.”
• 👔 La muncă: „Pot crește din feedback” vs. „Critica mă face să mă simt incompetent.”
• 🧘‍♀️ În interior: „E un moment greu” vs. „Sunt slab, nu voi reuși niciodată.”

⸻

Conclu*ie: Nu e vorba despre cine ești acum. Ci despre cine alegi să devii.

A adopta o mentalitate de creștere nu înseamnă să crezi că totul e posibil. Înseamnă să crezi că efortul, perseverența și curiozitatea te pot duce mai departe decât credeai.

„Creșterea nu vine din întâmplare. Vine din alegerile mici pe care le faci în fiecare zi.”
— Alec Rampf

💬 Când data viitoare au*i în mintea ta: „Poate că nu pot…”, adaugă un singur cuvânt: „…încă.”

Cabinet de psihologie Viorica Papuc

04/08/2025

11/07/2025

09/07/2025

20/06/2025

14/06/2025

08/06/2025

04/06/2025

27/05/2025

Address

Telephone

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category