04/04/2025
"Două familii cu copii sub 2 ani, lângă mine, în avion.
Cei mici sunt agitați, obosiți, plictisiți. Sunt mârâiți și dintr-un moment în altul, părinții se așteaptă, desigur, să înceapă plânsul acela de care ne e tare teamă sau rușine: plânsul care-i deranjează pe ceilalți pasageri.
Începe primul. Plâns tărăgănat, de fetiță obosită. Mama o sh-sh-ie cu priviri neliniștite aruncate pe furiș, în jur. A stat în încordarea asta de ceva vreme și iată, inevitabilul s-a produs. Încearcă s-o mai legene puțin. Se pornește aia mică pe un plâns și mai hotărât. Mama scoate telefonul și îi pune o animație dublată de melodia pe care-o știe recent tot poporul, cu Rose și Bruno Mars - ”APT”. Fetița tace brusc și privește fascinată, de cîteva ori în buclă, clipul cu animații adaptate. Copilul e paralizat. Nu se mai mișcă. Părinții respiră ușurați.
Pe rândul din fața mea, se pune pe plâns cealaltă fetiță. Mai tare, mai hotărâtă. Plânge cu lacrimi grele și țipete ascuțite. Mama și tata stau în scaunul lor, de-o parte și de alta. Tatăl îi vorbește blând, scurt și puțin, întinzându-i din când în când câte un șervețel. Unul pe care copila știe deja să îl apuce repede și să își șteargă fără succes ochii, cu un aer de bătrânică tare necăjită. Părinții ei rezistă, nu îi dau nimic: nici nu se grăbesc s-o sh-sh-ie, nici n-o momesc cu nu știu ce jucărie sau promisiune. Stau așa, amândoi, în plânsul ei, cm stă avionul în aer. Se liniștește într-un târziu, dar se liniștește.
Primul copil tace, dar nu se liniștește cu adevărat. Stările ei naturale de oboseală și plictis sunt sugrumate. Sunt strivite de un stimul uriaș care îi deturnează creierul de la realitatea propriilor senzații. Cu agresivitatea unui terorist care ar sparge ușa de la cabina pilotului, telefonul din mâna ei îi invadează creierul, o face să uite de sine, să se desprindă de corp, de adevărul simțirilor ei. Pilotul ei conduce legat la ochi.
Primul copil nu tace ușor, dar se liniștește natural. Mama și tata stau fără frică în vârtejul emoțional al fetiței, fără să se lase târâți în el. Stau prezenți, conectați, fără reflexul unui rezolvator anxios, fără teama de a fi judecați. Își învață copilul să trăiască fără frică senzații proaste. Sunt martorii autoreglării emoționale, sunt un termostat bun pentru suferința naturală a copilului.
Pilotul lui conduce cu ochii larg deschişi, prin turbulențe pe care le ia curajos, în plin.
Scena este una din nenumăratele situații de viață care construiesc sau nu, pe termen lung, sănătatea mintală a copiilor noștri. Pare nesemnificativă - ”Ei, și ce? I-am dat și eu telefonul din când în când, în situații foarte grele!”
Tocmai că în situațiile grele copilul ține minte că există pastila rapidă de amorțire sau există varianta mai lungă, în care emoția trebuie să te traverseze, ca s-o înveți și ca s-o reglezi. În situații limită, când te judecă alții și când ți se pare că nu mai este altă cale - abia atunci ai de făcut deciziile grele, de părinte care știe mai bine ce contează.
Când călătorim cu cei mici, trebuie musai o geantă mică, specială, plină de idei de joacă: o pană cu care ne gâdilăm, o tăbliță de desenat, un squish sau un slime, plstilină fimo, jetoane cu imagini-surpriză, o clepsidră mică, plus 5-6 idei de joculețe cu palmele, cu degețelele etc. Și neapărat cărți pentru copiii între 0 și 3 ani. Acestea au valoarea unei jucării, pentru că textele scrise bine pentru această vârstă sunt cerute în buclă de copii. Adică vor să le audă de mai multe ori. Cu cât sunt mai repetitiv citite, cu atât mai bine li se dezvoltă atenția, gândirea, limbajul.
Și câteodată, când niciuna din aceste soluții nu merge, copiii au nevoie să plângă pur și simplu. Și să fie primiți în plânsul lor. De toți pasagerii. Cu înțelegerea că toți suntem participanți direcți sau indirecți la sănătatea mintală a copiilor.
Cât despre cărțile acelea-minune, Olina Ortiz este autoarea a 12 astfel de povești pentru 0-3 ani, povești pe care le pun la comentarii. Sunt extraordinare, s-au retipărit deja de 5 ori. Au de mii de ori efecte mai bune decât un amărât de telefon pe care îl vârâm, de frică, sub ochii copiilor noștri.
Și au, la final, câte două pagini de idei de jocuri și activități, scrise de mine, pentru toți părinții care au nevoie de resurse de joacă bună și isteață." Oana Moraru
