Dr. Ghemeș Cătălina - medic ginecolog

29/03/2026

O recomand cu drag pe Adina! ❤️

Sunt Adina și, din 2016, sunt alături de mame încă de la prima contracție 💞

În sala de nașteri am trăit unele dintre cele mai autentice conexiuni. Am ținut mâini strânse de emoție, am spus „respiră, ești bine” de nenumărate ori si am văzut nu doar cm vine un copil pe lume, ci și cm se naște o MAMA.

Să fiu parte din povestea lor a venit cu multe daruri. Am învățat cât de important este să fiu prezenta, să ghidez cu blândețe, răbdare și empatie
și să ofer încredere că sunt pe drumul cel bun.

Am ales să devin consultant în alăptare ca să pot fi alături de mame și după naștere,
în acele zile în care apar cele mai multe întrebări.

Și sunt aici 🤍

20/03/2026

Sindromul genitourinar hipoestrogenic

Astăzi vreau să vă vorbesc despre inițiativa unor experți în domeniul sănătății feminine care, la întâlnirea ISSWSH (care este Societatea Internațională a Sănătății Sexuale a Femeilor) din 2025, au propus extinderea terminologiei de sindrom genitourinar la alte câteva categorii de femei care se confruntă cu simptome de hipoestrogenism - adică cu un deficit al hormonilor estrogeni mai mult sau mai puțin asemănător cu cel din perimenopauză și menopauză.

De ce cred că este important să cunoaștem care sunt aceste categorii? - din două motive:
- în primul rând, pentru că putem întâlni femei aparținând acestor categorii, care din cauza stării hipoestrogenice au sindrom genitourinar similar cu cel din (peri)menopauîză, în ciuda vârstei tinere;
- în al doilea rând, pentru că unele din aceste stări pot accentua și mai mult sindromul genitourinar la o femeie care este în perimenopauză sau menopauză.

Vă reamintesc care sunt simptomele tipice ale unui sindrom genitourinar hipoestrogenic:
- simptome genitale, cm ar fi un disconfort vulvovaginal uneori aproape permanent, extrem de deranjant, sau infecții sau disbioze vaginale repetate;
- simptome urinare, cm ar fi fie infecții urinare repetate, fie simptome similare - urinat frecvent sau usturimi sau dureri la urinat dar fără ca o infecție urinară să se confirme în urocultură;
- simptome sexuale, cm ar fi disconfortul la contact sexual și scăderea din acest motiv a libido-ului.

Femeile cu astfel de simptome, indiferent de vârstă, sunt de obicei tratate în mod repetat și separat pentru fiecare din aceste categorii de simptome. Din păcate, dacă nu ne adresăm cauzei, care este hipoestrogenismul, rezultatele sunt destul de modeste. și multe femei ajung să se resemneze că așa arată viața lor și prea multe nu pot face - ceea ce este foarte trist.

Din acest motiv, grupul de experți despre care vă vorbeam a propus extinderea acestei terminologii de sindrom genitourinar dincolo de circumstanțele care țin de perimenopauză și menopauză, pentru a conștientiza în primul rând medicii, dar și publicul, că practic orice stare de hipoestrogenism, indiferent de cauză, poate produce aceste simptome. În toate aceste situații, tratarea cauzei presupune fie suprimarea factorului care cauzează deficitul estrogenic, fie, dacă asta nu e posibil și dacă nu există contraindicații, un tratament estrogenic local vaginal similar cu cele recomandate în (peri)menopauză.

O să vă descriu pe rând categoriile la care s-a referit acest demers, cu mențiunea că, desigur, unele femei se pot regăsi în mai multe din aceste categorii:

1. Sindromul genitourinar de (peri)menopauză (SGUM) - nu mai insist asupra lui, am scris mai multe articole pe această temă și găsiți informații detaliate și pe menolady.net și pe canalul de YouTube Menolady. Vreau să reamintesc doar câteva lucruri care mi se par insuficient menționate:
- SGUM poate părea chiar din perimenopauză;
- SGUM nu se ameliorează, ci se accentuează pe măsura trecerii timpului;
- SGUM nu se corelează întotdeauna cu aspectul clinic de atrofie vulvovaginală - cu alte cuvinte, putem avea o atrofie vulvovaginală foarte accentuată și femeia să fie complet asimptomatică, dar puteam avea și un aspect normal sau foarte puțin modificat al organelor genitale cu sindrom genitourinar foarte intens;
- aproximativ 25% din femeile care fac tratament hormonal de menopauză sistemic (cu efect pe tot corpul) au totuși nevoie și de suplimentare cu tratament estrogenic vaginal local, pentru că tratamentul sistemic nu este suficient.

2. Sindromul genitourinar de lactație - apare la femeile care alăptează, mai ales un timp mai îndelungat, și la care nivelul scăzut al estrogenilor e cauzat de nivelul crescut al prolactinei. Prolactina este hormonul care controlează lactația și el inhibă întregul ax hormonal HT-HF-ovarian. De aceea multe femei nu au menstruație și adesea (atenție, nu întotdeauna!) nici ovulație atâta timp cât alăptează. (Legat de acest sindrom hipoestrogenic de lactație, care poate avea și alte manifestări tipice în afara celor genitourinare, întâlnim frecvent situația femeii care are o sarcină ceva mai târziu în viață, își pune simptomele pe seama alăptării, dar apoi acestea nu dispar după terminarea alăptării pentru că se continuă cu cele de perimenopauză.)

3. Sindromul genitourinar al tulburărilor endocrine - aici sunt incluse nu numai insuficiența ovariană prematură (IOP), dar și sinromul ovarului micropolichistic (PCOS) și endometrioza. În aceste afecțiuni, sindromul genitourinar poate să apară și din cauza afecțiunii în sine - cm este cazul PCOS unde, din cauza lipsei ovulației și a absenței unui nivel de progesteron care să crească și să scadă apoi brusc provocând menstruația, nivele de estrogeni sunt adesea reduse și plate, fără oscilațiile normale, ceea ce afectează sfera genitourinară atât de dependentă de estrogeni. Sau, cm este în cazul endometriozei, simptomele sunt cauzate mai ales de tratamentele recomandate, care au drept scop tocmai scăderea și aplatizarea nivelelor de estrogeni - de exemplu tratamente cu contraceptive orale și cu agoniști de GnRH. Despre insuficiența ovariană prematură nu mai reiau, am făcut material separat și mecanismul e același cu perimenopauza și menopauza instalată la vârsta considerată normală.

4. Sindromul genitourinar medicamentos - se manifestă ca urmare a unor dezechilibre hormonale induse de anumite medicamente - sunt citate aici: spironolactona, isotretinoinul și alte tratamente pentru acnee; inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei - fluoxetina, sertralina, escitalopramul și alte antidepresive - despre care știm că sunt adesea recomandate pentru manifestările depresive din perimenopauză și menopauză și iată, ne putem trezi că mai contribuie și ele la sindromul genitourinar din această perioadă.

5. Sindromul genitourinar din tratamentele endocrine oncologice - cm sunt cele binecunoscute din cancerul de sân, care de asemenea au ca țintă scăderea până la inhibarea totală a estrogenilor. Din păcate aici, deși nu mai avem în prezent contraindicația fermă pentru tratamentele hormonale locale vaginale, există încă totuși rezerve în recomandarea acestor tratamente, care se face cu prudență, în acord cu oncologul și doar atunci când tratamentele nonhormonale nu sunt suficiente.

6. Sindromul genitourinar din tratamentele contraceptive orale - cauzele acestuia le-am discutat pe larg chiar în postarea anterioară, ele țin atât de starea hipoestrogenică indusă de blocarea activității ovariene și de diferențele de selectivitate dintre diferitele tipuri de estrogeni din compoziția acestor medicamente, cât și de downregularea receptorilor estrogenici și de scăderea testosteronului liber prin creșterea SHBG.

Iată deci, că vom putea întâlni sindrom genitourinar la o femeie de 70 de ani, în menopauză - foarte frecvent el este accentuat brusc de o infecție urinară sau vaginală care apoi pare că nu se mai vindecă; dar îl putem întâlni și la o femeie de 25 de ani care alăptează sau la o femeie în perimenopauză care ia un contraceptiv oral și poate mai ia și un antidepresiv.

De aceea mi se pare salutară această inițiativă de a extinde terminologia de sindrom genitourinar la toate aceste stări hipoestrogenice, astfel încât să le avem în vedere atât ca factori care pot complica această patologie la femeia în perimenopauză sau menopauză, cât și ca factori cauzali de sine stătători la femeile de vârstă mai tânără, la care nu ne-am aștepta să găsim astfel de manifestări.

17/03/2026

Vă las și traducerea în română, care îmi aparține, deci nu e prea artistică, dar aș vrea tare mult să înțeleagă cât mai multă lume:

"Sunt întrebată adesea, ce încerc să previn? Ce a atât de rău în a îmbătrâni? Problema mea nu e despre a îmbătrâni. Este despre nenorocirile pe care le aduce cu sine bătrânețea pentru multe femei și un exemplu perfect este femeia care vine la mine pentru un examen preoperator pentru că a căzut - și asta se întâmplă mereu în rețeaua de medicină primară. Deci, femeia a căzut, și-a fracturat humerusul, sau glezna, sau genunchiul, sau încheietura mâinii, i-au imobilizat membrul respectiv cât de bine au putut și au trimis-o acasă cu recomandarea să revină pentru o operație programată în care să i se repare fractura. Între timp, femeia ajunge la mine, abia merge sau e adusă de alții într-un cărucior cu rotile, are vânătăi mari și totul e umflat, e în agonie pentru că fractura nu e imobilizată perfect și oasele se mișcă și are dureri atât de mari încât abia poate vorbi. Și mă întreabă: pot să fac operația? Dar adevărul e că nu are de ales, trebuie să facă operația, care e riscantă din cauza celorlalte boli. Este foarte dificil să-i tratăm durerea pentru că cu cât creștem dozele cu atât va fi mai sedată și îi creștem riscul de a cădea din nou. Această femeie care stă în fața mea e într-o stare cât se poate de precară, îi este teamă pentru că nu știe dacă va supraviețui operației și știe că cel mai probabil nu va mai fi niciodată ca înainte de căzătură. Și asta nu e în regulă. Ar trebui să ne concentrăm toate eforturile asupra prevenției, ca să ne asigurăm că oasele ei nu se fracturează, sau dacă totuși se fracturează, măcar nu are toate aceste boli asociate, că e suficient de puternică încât să se poată recupera după un astfel de incident. Și felul în care facem asta este că stăm cu ochii pe densitatea osoasă, pe masa musculară, îi scădem riscul cardiovascular, îi scădem riscul metabolic și de diabet de tip 2 - și facem toate astea prin analize de laborator și prin scanări DEXA și prin intervenții devreme - stil de viață, exercițiu fizic, medicație și hormoni."

15/03/2026

Pentru că contraceptivele orale rămân un subiect de interes și periodic apar femei care se plâng, în perimenopauză, fie de efectele secundare ale acestora, fie de faptul că ele nu reușesc să le controleze simptomele, am vrut de mai multă vreme să mă refer la acest subiect, iar astăzi i-a venit rândul.

În peste 20 de ani de practică ginecologică am văzut nenumărate paciente cu efecte secundare la contraceptive orale combinate. Dar abia de când mă ocup de îngrijirea medicală a menopauzei și perimenopauzei mi-am dat seama că aceste efecte secundare sunt, de fapt, simptome tipice de hipoestrogenism. Cu alte cuvinte, multe femei care fac tratament contraceptiv oral, indiferent de vârstă, se plâng de simptome ale deficitului de estrogeni, identice cu cele ale femeilor la perimenopauză sau menopauză:
• depresie;
• lipsă de energie;
• lipsă de interes pentru activitățile obișnuite;
• creștere în greutate;
• scăderea, uneori foarte accentuată, a libido-ului (ce ironie, pentru un tratament contraceptiv!!);
• sindrom genitourinar.

Ca să lămurim puțin despre ce este vorba, înainte de a intra în subiect, contraceptivele orale zise “combinate” au, ca și tratamentul standard de (peri)menopauză, două componente:
• o componentă estrogenică - care poate fi reprezentată de trei substanțe: etinilestradiol, estradiol sau estetrol;
• și o componentă progesteronică sau progestativă - care poate fi reprezentată de o diversitate de substanțe clasificate ca progestative de generația 1, 2, 3 șamd.

Până în urmă cu câțiva ani, toate pilulele contraceptive aveau drept componentă estrogenică etinilestradiolul. Acesta este un estrogen sintetic, nu în sensul că estradiolul sau estetrolul nu ar fi și ei sintetici, adică sintetizați în laborator, ci în sensul că, spre deosebire de aceștia, etinilestradiolul nu se secretă ca atare în corpul femeii, ci a fost creat artificial, prin adăugarea la estradiol a unui radical etinil.

De ce a fost folosit în toate contraceptivele orale combinate până în urmă cu câțiva ani? - pentru că are o acțiune excelentă de blocare a axului hipotalamo-hipofizo-ovarian - cu alte cuvinte, blochează activitatea ovarelor și implicit ovulația, generând astfel efectul contraceptiv (adică de prevenire a sarcinii). Asta se întâmplă prin legarea de receptorii pentru estrogeni de la nivel hipotalamo-hipofizar și “păcălirea” sistemului hipotalamo-hipofizar că ovarul produce destul estrogen. În consecință, hipofiza nu va mai secreta FSH pentru a comanda ovarului să facă estrogen, iar în lipsa unui nivel suficient de estrogen, după cm bine știm, nu mai are loc ovulația.

Spuneam că etinilestradiolul mimează acțiunea estradiolului - ei bine, nu numai că o mimează, dar datorită acelui radical etinil pe care îl are în plus, este de câteva sute de ori mai potent decât estradiolul natural. În același timp, are și biodisponibilitate mare, adică procentul de substanță care persistă în sânge nemetabolizat de ficat (adică netransformat în alte substanțe) - este foarte bun. Din acest motive, dacă o să vă uitați în compoziția pilulelor contraceptive, o să vedeți că sunt suficiente concentrații foarte mici, de ordinul microgramelor.

Bun. Deci avem acest hormon sintetic minunat, de vreo 200 de ori mai potent decât estradiolul produs de ovar și cu biodisponibilitate excelentă la administrarea orală și… avem o stare hipoestrogenică?

Mai mult decât atât, aproximativ aceleași simptome pot să apară și pe contraceptivele orale mai noi, cele cu estradiol sau estetrol. Care ar fi explicația?

Ei bine, există mai multe explicații.

În primul rând, prin blocarea activității ovariene în scopul suprimării ovulației (și implicit asigurării efectului contraceptiv) este blocată și secreția hormonală a ovarului. Cu alte cuvinte, ovarul nu mai face deloc nici estrogeni, nici progesteron.

O altă explicație ar fi că unele progestative din componența pilulei contraceptive scad expresia receptorilor pentru estrogeni în general (downregulation), accentuând și mai mult starea hipoestrogenică.

Desigur, pilula contraceptivă în sine vine cu un aport hormonal - asta este și rațiunea pentru care ea reprezintă o variantă de tratament hormonal pentru femeile în perimenopauză, mai ales cele în perimenopauză precoce sau cu insuficiență ovariană prematură, care pot lua în general fără probleme estrogen oral pentru că riscul de tromboză dat de vârstă e scăzut.

O să încerc să explic de ce acest aport hormonal nu este suficient pentru unele femei, și o să luăm pe rând etinilestradiolul, estradiolul și estetrolul.

Desigur, cazul cel mai intrigant este al etinilestradiolului care, după cm spuneam, este mai potent decât estradiolul bioidentic și are biodisponibilitate mai bună decât acesta la administrare orală.

Problema este că, în timp ce estradiolul are afinitate similară pentru receptorii de estrogen de tip alpha și respectiv beta, etinilestradiolul are afinitate de 2 ori mai mare pentru alpha, dar de 2 ori mai mică pentru beta.

Hipofiza, de exemplu, abundă în receptori de tip alpha, de care etinilestradiolul se leagă intens, asigurând astfel efectul contraceptiv.

În schimb, zonele din creier responsabile de simptomele psihoemoționale de hipoestrogenism - depresie, tulburări de dispoziție - sunt bogate în receptori beta. De ele etinilestradiolul se va lega mai puțin, iar estradiol care să le stimuleze nu se mai produce pentru că ovarul este blocat.

La fel oasele, sunt mai bogate în receptori beta, de aceea efectele etinilestradiolului asupra mineralizării osoase sunt mai puțin certe decât ale estradiolului.

Ce receptori credeți că predomină în zona vulvară, vestibulul vaginal și porțiunea inferioară a vaginului? - ați ghicit, beta! Dar nu numai aici, ci și în vezica urinară și uretră tot beta sunt predominanți.

După cm am mai discutat la sindromul genitourinar, tot în regiunea vulvară, cl****is și vestibulul vaginal mai avem și o sumedenie de receptori pentru testosteron. Dar vă amintiți ce face estradiolul administrat oral, iar etinilestradiolul chiar mai mult decât estradiolul? Merge la ficat și crește sinteza unor proteine care se numesc SHBG - proteinele de legare a hormonilor sexuali. Acestea leagă testosteronul, scăzând cantitatea de testosteron liber, activ, ceea ce accentuează și mai mult simptomele genitourinare. Deci, iată explicația sindromului genitourinar, uneori foarte intens, similar cu cel care apare în (peri)menopauză, la femeile care iau contraceptive orale.

Și, ca să se închidă frumos cercul, care credeți că sunt receptorii pe care acționează predominant estriolul, cel mai slab dintre estrogeni, dar cu efect bun în tratamentul local al sindromului genitourinar? Receptorii beta.

Mai departe m-am întrebat de ce unele din aceste manifestări apar și pe contraceptivele cu estradiol - aici explicația ar fi că doza de estradiol de 1,5 mg folosită este destul de mică și multe femei, mai ales de vârstă tânără, au nevoie de concentrații mai mari. Prin urmare, pentru unele femei în perimenopauză concentrația de estradiol din pilula contraceptivă pur și simplu nu este suficientă.

Cât despre estetrol, și el are afinitate mai bună pentru receptorii alpha decât pentru beta - probabil o condiție necesară pentru efectul contraceptiv.

Desigur, după cm ne-am obișnuit deja, variabilitatea mare a numărului, tipului și sensibilității receptorilor de la o femeie la alta face ca unele să aibă acest gen de efecte secundare pe contraceptiv oral, pe când altele le tolerează excelent, fără niciun fel de neplăceri. Dar pentru multe, aceste simptome de hipoestrogenism sunt deosebit de supărătoare, ceea ce face ca această variantă de tratament hormonal să nu fie cea mai potrivită. Din fericire, există alte variante de tratament hormonal care asigură și contracepție care pot fi încercate în perimenopauză.

Voi reveni într-un articol următor cu alte cauze alte sindromului genitourinar hipoestrogenic, care poate apărea nu numai în perimenopauză și menopauză, ci la femeile de orice vârstă.

15/02/2026

Pentru că foarte multă lume (parcă tot mai multă, că deh, lucrurile “bune” “se iau”) își bate capul, după părerea mea, excesiv, cu analize peste analize de estradiol și, mai nou, chiar și de progesteron pentru a ajusta dozele tratamentului hormonal, vreau să vă amintesc că în orientarea mainstream, oficială, a societăților de menopauză din lumea asta, această practică este descurajată, și să vă explic și de ce.

Recomandarea oficială a tuturor acestor societăți este ca ajustarea dozelor să se facă în funcție de simptome, iar estradiolul să se măsoare în sânge doar în anumite situații, printre care:

1. atunci când avem suspiciuni că pacienta nu absoarbe bine transdermic - adică, administrăm doze relativ mari de estradiol transdermic, dar efectele nu sunt cele la care ne-am aștepta, iar simptomele nu sunt ameliorate eficient;
➡️ deci, la 1-2 puffuri de Lenzetto pe zi nu avem de ce să măsurăm estradiolul în sânge, pentru că doza este joasă; este mult mai probabil ca doza să fie prea joasă decât ca pacienta să aibă probleme de absorbție; în schimb, dacă pacienta e pe 5 puff-uri de Lenzetto sau pe 4 pompe de gel, atunci da, ar trebui să ne punem problema că nu absoarbe;
➡️ de asemenea, trebuie să înțelegem foarte bine că simptomele de (peri)menopauză sunt foarte diverse și unele dintre ele se pot regăsi în multe alte boli; dacă avem o doză relativ mare de hormoni care rezolvă foarte bine unele simptome, dar nu le rezolvă și pe altele, trebuie întotdeauna să ne punem și problema că s-ar putea ca acele simptome care nu sunt controlate să fie cauzate de alte afecțiuni;
➡️ pe de altă parte, să nu uităm că tratamentul hormonal nu ne va reface cu fidelitate statusul hormonal ideal din perioada reproductivă; se spune că, în privința simptomelor, ar trebui să avem ca scop ameliorarea în proporție de 80%; dacă e mai bine de atât, foarte bine, dacă nu se poate mai mult de atât, e posibil ca acestea să fie limitele tratamentului.

2. atunci când avem simptome deranjante, mai ales nou apărute, mai ales în perimenopauză, când hormonii fluctuează, și nu știm dacă sunt efecte secundare ale tratamentului sau simptome ale deficitului hormonal; cu alte cuvinte, nu știm dacă simptomele sunt de hipo sau de hiperestrogenism, pentru că unele dintre ele seamănă; atunci putem încerca să măsurăm estradiolul în sânge și să vedem dacă e foarte mare sau foarte mic;
➡️ nici asta nu funcționează întotdeauna în perimenopauză pentru că, de multe ori, femeile au simptome cauzate nu neapărat de nivelul hormonal pe care îl surprindem noi la un moment dat, cât de fluctuațiile hormonale; nu neapărat de estradiolul ăla 20 pg/ml, cât de faptul că el a scăzut brusc de la 140 pg/ml;
➡️ în afară de asta, atunci când găsim un estradiol mare, el se poate să fi fost de fapt un vârf endogen, secretat de ovar - ceea ce poate însemna că tratamentul nostru nu suprimă eficient vârfurile de FSH și că de fapt doza de estradiol trebuie crescută și nu scăzută;
➡️ așadar, singura situație în care măsurarea estradiolului în sânge în perimenopauză e de un real folos e atunci când găsim un nivel foarte scăzut - ceea ce înseamnă sau doză prea mică sau, dacă dozele sunt considerabile, absorbție deficitară.

3. în ultima vreme, tot mai multe voci susțin monitorizarea de rutină prin nivelele serice de estradiol la pacientele cu insuficiență ovariană prematură (IOP); motivul este că multe din aceste paciente nu au simptome, dar au nevoie de tratament pentru protecția împotriva riscului crescut de boli cronice (în principal, riscul cardiovascular, metabolic, cognitiv și de fragilitate); în această situație, unii experți recomandă ca la femeile cu IOP cu estradiolul administrat transdermic, nivelele țintă de estradiol să fie undeva între 80-120 pg/ml; nu trebuie însă să uităm că aceasta nu este deocamdată o recomandare oficială ci doar opinia experților, și că aceste ținte s-ar putea să nu mai fie adecvate pentru scopuri de prevenție la femei mai în vârstă.

În continuare, vreau să vă spun care sunt motivele pentru care societățile de menopauză recomandă urmărirea evoluției simptomelor și nu măsurarea estradiolului pentru monitorizarea de rutină a tratamentului:

1. în perimenopauză nu putem diferenția estradiolul endogen (produs de ovar), care uneori poate atinge niveluri foarte mari, de estradiolul exogen (provenit din tratament); în consecință, dacă găsim un nivel foarte crescut pe o doză mică de estradiol sau la o recoltare făcută la distanță de ultima administrare, cel mai probabil este vorba de un vârf de estradiol secretat de ovar, tipic pentru fluctuațiile de perimenopauză, și nu de estradiolul administrat prin tratament;

2. în postmenopauză, o parte din estradiolul administrat se metabolizează periferic (în ficat, grăsime, piele și mușchi) în estronă, care nici ea nu poate fi distinsă de estrona endogenă produsă în grăsime din androstendion; din acest rezervor de estronă, corpul convertește estradiol la nivel local, în funcție de necesități, prin mecanism intracrin; prin urmare, o femeie în postmenopauză se poate simți bine chiar la nivele mai mici de estradiol, iar nivelul de estradiol nu ne reflectă activitatea estrogenică reală din țesuturi și organe;

3. indiferent de perioadă - peri sau postmenopauză - măsurarea serică a estradiolului este inutilă în administrarea orală, unde efectul de prim pasaj hepatic face ca cea mai mare parte din estradiol să fie imediat convertită în estronă; din cauza unei foarte mari variabilități individuale în metabolizarea hepatică și intestinală, diferențele de nivel sangvin între paciente care au primit aceeași doză pot varia de până la 7 ori;

4. femei cu același nivel de estradiol pot avea experiențe total diferite în ceea ce privește simptomatologia, întrucât receptorii de estrogen variază larg ca număr și sensibilitate între o femeie și alta; deci, aceeași concentrație de estradiol poate avea efecte diferite la nivelul țesuturilor.

Cât despre progesteron, aici chiar nu văd niciun motiv de a măsura nivelul în sânge la o femeie pe tratament hormonal de (peri)menopauză. Chiar dacă decidem să ignorăm metabolizarea hepatica extensivă la administrare orală, rolul principal al progesteronului este de a proteja mucoasa uterină, deci eficiența lui se poate aprecia mult mai bine măsurând endometrul (mucoasa uterină) decât măsurând nivelul în sânge.

În concluzie, ideea nu este că e “interzis” să măsurăm estradiolul în sânge, ci că ar trebui să folosim această măsură ca pe un fel de “instrument de depanare” în situații speciale, când lucrurile nu merg bine, și nu pentru monitorizarea de rutină a tratamentului (troubleshooting and not monitoring). Așadar, medicii care nu vă recomandă să vă faceți analize tot la câteva săptămâni nu o fac nu pentru că sunt dezinteresați, ci pentru că au niște argumente și o anumită linie de gândire. (Cu mare regret, constat aproape de fiecare dată că colegii mei care cer tot timpul analize nu știu apoi să le interpreteze și să ia decizii pe baza lor - ceea ce îmi confirmă ipoteza că prea multe analize sunt semnalul neînțelegerii în profunzime a mecanismelor care guvernează modificările din peri și postmenopauză. Nu vreau să generalizez, pentru că există și excepții, spun doar ce am observat de foarte multe ori.)

P.S. Pentru că știu că avem printre noi persoane extrem de bine documentate care își monitorizează în mod complex nivelele serice pentru diverși hormoni și metaboliți, fac precizarea că acest articol se referă la practica medicală de zi cu zi în domeniul administrării tratamentului hormonal, așa cm ar trebui ea să se întâmple la nivelul cunoștințelor bazate pe dovezi de care dispunem în prezent.

12/02/2026

Revin iar și iar la marea mea “durere” de fiecare zi din cabinet - reticența sau de-a dreptul refuzul unora dintre femei de a face mamografie.

Știu că există câteva povești în medicină în care e tare greu, dacă nu imposibil, să convingi pe cineva - una e că hormonii dau cancer, alta e că medicamentele în general sunt rele și medicii e proști și alta e că mamografia cauzează/împrăștie cancerul ori provoacă niște dureri atât de inimaginabile, încât nici perspectiva unui cancer în stadiu avansat nu se compară cu ele.

Totuși, o să mai fac o încercare, în ideea că o singură femeie dacă reușesc să conving să meargă la mamografie, s-ar putea să salvez o viață. Sau, cine știe, poate ea o să mai convingă o femeie și împreună salvăm o viață.

Deci:

✅ NU există nicio dezbatere în lumea medicală cu privire la metoda de screening pentru cancer de sân - toată lumea este de acord, în unanimitate, că metoda cea mai bună de care dispunem la ora actuală este mamografia. Nicio societate profesională care se ocupă de screening-ul cancerului de sân, că e American College of Radiology (ACR) & Society of Breast Imaging (SBI), că e National Comprehensive Cancer Network (NCCN) american, că e European Society for Medical Oncology (ESMO), că e European Commission Initiative on Breast Cancer (ECIBC), că e European Society of Breast Imaging (EUSOBI) - absolut nimeni nu contestă faptul că mamografia reprezintă, după 40 de ani, standardul în depistarea precoce a cancerului de sân.

Ridică vreuna din aceste societăți profesionale problema să facem ecografie mamară în loc de mamografie? NU.

De ce?

Pentru că:

✅ Mamografia și ecografia sunt două instrumente care se completează și nu se înlocuiesc una pe alta - pur și simplu văd lucruri diferite. Ce se urmărește printr-un screening, adică o examinare în masă a femeilor clinic sănătoase (asta înseamnă femei care nu au palpat/simțit nimic neobișnuit în sân)? - se urmărește depistarea unei boli într-un stadiu foarte precoce. Ei bine, foarte multe cancere de sân în stadiu foarte precoce (ceea ce se numește stadiul 0 sau DCIS) se văd DOAR pe mamografie, sub forma unor microcalcificări. Mamografia este foarte sensibilă pentru vizualizarea acestor modificări, în timp ce ecografia le poate rata cu totul.

Care este factorul cel mai important care influențează supraviețuirea în cancerul de sân? Este stadiul în care este diagnosticat cancerul. Un cancer de sân diagnosticat în stadiul cel mai precoce are o supraviețuire la 5 ani de 99%! Dacă îl depistăm în ultimul stadiul, când sunt prezente metastazele, supraviețuirea la 5 ani scade la 33%.

Avem 50 de ani de studii care au înrolat sute de mii de femei, care au arătat că mamografia este metoda de screening care reduce mortalitatea în cancerul de sân. Ecografia mamară singură nu se poate lăuda cu astfel de rezultate, în plus, dacă este folosită singură ca metodă primară de screening dă multe rezultate fals pozitive și înmulțește semnificativ biopsiile nenecesare.

Există, într-adevăr, dezbateri cu privire la screening-ul cancerului de sân, dar ele nu privesc utilitatea mamografiei ca metodă primară de screening, ci:

🔵 Intervalul la care trebuie efectuate mamografiile - aici unele societăți (în general americanii) recomandă ritm anual, în timp ce altele (în general europenii) recomandă la 2 ani. Argumentul americanilor e că orice cancer trebuie depistat cât mai precoce, al europenilor că prin monitorizarea doar la 2 ani se evită rezultatele fals pozitive.

🔵 Care este metoda complementară mamografiei (complementară, da?) - și anume, pentru sânul dens - ecografia sau RMN-ul? Aici, din nou, unele dintre societăți recomandă direct RMN.

O altă recomandare a societăților americane este ca la vârsta de 25 de ani orice femeie să aibă estimat riscul de cancer de sân - pentru că la femeile cu risc crescut, ritmul și metodele de monitorizare sunt diferite.

“Mituri”:

❌ mamografia iradiază - da, cam cât ne iradiem și dacă trăim pe această planetă vreo 2 luni; adică, absolut nesemnificativ, mai ales dacă ne gândim la beneficiile depistării precoce a unui cancer de sân!
❌ mamografia traumatizează sânul și cauzează “explodarea” și răspândirea unei eventuale tumori - nu există niciun fel de dovezi că comprimarea sânului ar cauza răspândirea cancerului;
❌ mamografia și ecografia “văd” același lucru, doar că ecografia nu e traumatizantă și nici nu iradiază - sper că pe acesta l-am lămurit mai sus.

În concluzie, încă o dată: monitorizarea sânului după 40 de ani se face obligatoriu prin mamografie - fie la 1 an, fie la 2. Uneori este nevoie de completare ecografică sau RMN, dacă există în sân zone dense în spatele cărora nu se vede bine la mamografie, dar care sunt lămurite foarte bine de celelalte metode, complementare.

Eu le recomand pacientelor mele pe tratament hormonal mamografie anual, dacă medicul imagist nu recomandă altfel.

Și NU prescriu tratament hormonal de (peri)menopauză fără mamografie la zi. S-ar putea să mai putem tergiversa alte analize, mai ales dacă nu avem factori de risc, dar mamografia nu - și asta e non-negociabil. Vă rog să înțelegeți că nu fac asta pentru mine, ci pentru că îmi tratez pacientele la fel ca pe mine însămi și nu vreau să le supun niciunui risc.

Însă, indiferent de decizia fiecăreia în legătură cu tratamentul hormonal de (peri)menopauză, cred că avem fiecare dintre noi, pentru noi însene și pentru cei dragi din jur, obligația de a face niște gesturi minime de prevenție - consult ginecologic, test Papanicolaou, mamografie, din când în când o DEXA, o baterie de analize anuale de bun simț. Fiecare din ele ne poate aduce ani de viață în plus.