Amaria Precup- Cabinet individual psihoterapie

Amaria Precup- Cabinet individual psihoterapie Psihoterapie, dezvoltare emotionala si personala

Un minut de tine ...asa cm estiÎncetinește: Trăiește Încet și cu RăbdareSuntem ca niște personaje într-un film de acțiu...
10/09/2025

Un minut de tine ...asa cm esti

Încetinește: Trăiește Încet și cu Răbdare

Suntem ca niște personaje într-un film de acțiune continuă – cafeaua e la pachet, telefoanele bipăie fără oprire, iar ceasul ne arată mereu că suntem în întârziere. Fiecare zi e o cursă nebună, un maraton în care alergăm fără să ne oprim, de parcă viața însăși ne-ar scăpa printre degete dacă încetinim măcar o clipă. Dar dacă, într-o zi, am schimba scenariul și am da pauză tuturor lucrurilor care ne împing să trăim pe fast-forward? Cum ar fi să trăim încet și cu răbdare?

Răbdarea: O super-putere uitată?

Imaginează-ți că viața e un fel de desert fin pe care vrei să-l savurezi. Dacă-l devorezi rapid, în câteva secunde nu vei simți decât o idee vagă a gustului. Dar dacă îl guști încet, bucată cu bucată, fiecare aromă te va surprinde. La fel e și cu experiențele din viața noastră. Răbdarea e cheia care ne permite să ne bucurăm de ele. Ea ne lasă să observăm detaliile, să simțim momentele și să ne construim amintiri. Când alergăm, nu ne mai bucurăm de nimic cu adevărat.

Răbdarea e o super-putere – cea care ne oferă liniștea de a nu ne lăsa prinși de presiunea din jur. Paradoxal, ne face mai productivi, mai concentrați, mai înțelegători. E ca și cum, încetinind, am deschide ochii cu adevărat.

Lentoarea ca formă de rezistență

A trăi încet e un act de rezistență în fața lumii moderne. Când încetinești, refuzi să te lași înghițit de agitație. Să trăiești lent nu înseamnă să nu faci nimic; din contră, înseamnă să faci lucrurile conștient. Poți fi ocupat, dar în loc să faci totul mecanic, încetinești și pui atenție în fiecare lucru pe care-l faci.

Când stai la masă, mănâncă încet – simte aromele, privește culorile din farfurie. Când vorbești cu cineva, oferă-ți cu adevărat atenția și nu mai sta cu ochii în telefon. Când ieși la o plimbare, observă detaliile din jur: copacii, cerul, oamenii. Lentoarea te aduce în prezent, acolo unde viața se întâmplă, de fapt.

Așteptarea ca dar, nu ca pedeapsă

De câte ori ai așteptat cu nerăbdare să termini ceva – un proiect, o întâlnire, o zi de muncă – doar ca să te grăbești la următorul lucru de pe listă? E tentant să considerăm așteptarea o pierdere de timp, dar așteptarea poate fi și un dar.

Gândește-te la acele momente rare în care ai așteptat ceva frumos: o vacanță, un mesaj important, o întâlnire cu cineva drag. Bucuria din așteptare vine tocmai din faptul că nu se întâmplă totul pe loc. Acea emoție pe care o simți în așteptare – fie că e bucurie, entuziasm, nostalgie – e parte din experiență.

Încetinește și învață să te bucuri și de acest timp al așteptării. E ca un drum spre un loc frumos – dacă stai doar cu ochii pe destinație, pierzi toate peisajele de pe drum.

Începutul unei relații cu timpul

În loc să trăim cu ideea că timpul ne scapă printre degete, am putea să-l privim ca pe un aliat. Timpul nu e o resursă pe care trebuie să o „optimizăm” în continuu; e spațiul în care noi creștem și ne formăm. A trăi încet înseamnă să ne acordăm spațiul de a fi cine suntem fără presiunea de a deveni altceva, mai rapid și mai productiv.

De câte ori ai auzit expresia „Nu am timp”? Și totuși, timpul e acolo, dar e acoperit de stres, de agitație, de liste nesfârșite de „trebuie să fac”. Dacă ne-am lua doar câteva clipe pe zi ca să stăm pur și simplu, am realiza că timpul nu e dușmanul nostru. E prietenul pe care, poate, l-am ignorat prea mult timp.

Slow living – Nu e despre a face mai puțin, ci despre a face mai conștient

Trăirea lentă nu înseamnă să renunți la toate planurile și să stai pe un nor de meditație. E mai degrabă o filosofie a modului în care alegi să-ți trăiești viața. În loc să fii pe modul „pilot automat”, poți alege să te implici cu adevărat în tot ce faci. Fie că lucrezi, că ești cu familia, că gătești, fiecare activitate are propriul ritm.

Viața încetinită este o viață mai atentă, mai legată de ce ne face să ne simțim bine. Nu fugim dintr-o activitate în alta, ci rămânem puțin să ne bucurăm de prezentul pe care îl trăim.

Cum ar fi să încetinești chiar azi?

Încearcă. Oprește-te și respiră adânc. Ascultă sunetele din jurul tău. Observă ceva frumos, fie că e o floare, o fereastră, sau un zâmbet. Nu te grăbi la următoarea sarcină. Rămâi în momentul acesta.

A trăi încet e un dar pe care ți-l poți face în fiecare zi, unul care nu te costă nimic, dar îți aduce totul. Răbdarea și lentoarea sunt secretele pentru o viață trăită cu adevărat. Deci, cm ar fi să încetinești? Să te oprești un pic și să-i dai vieții voie să-ți arate frumusețea ei simplă?

Un minut de tine, așa cm ești„Eu nu știu să spun nu… și nici nu vreau. Oamenii au nevoie de mine.”Așa a început poveste...
10/08/2025

Un minut de tine, așa cm ești

„Eu nu știu să spun nu… și nici nu vreau. Oamenii au nevoie de mine.”
Așa a început povestea ei. Era mereu disponibilă, chiar și când oboseala îi tremura în oase.

Când am întrebat de unde vine asta, a oftat și a spus:
„Așa am văzut la mama, așa a fost la bunica… femeia bună se sacrifică. Altfel nu valorează nimic.”

Am lucrat împreună să vadă diferența între a fi acolo pentru cineva și a fi acolo în locul tău.
A învățat că limitele nu sunt ziduri care resping, ci uși care se deschid când alegi tu.

Astăzi încă îi pasă de oameni — asta a păstrat.
Dar a lăsat în urmă credința că iubirea se măsoară în cât te epuizezi pentru alții.
Și, cm spune ea acum, „Pot să fiu prezentă pentru ceilalți, fără să dispar din viața mea.”
După ce și-a învățat lecția despre limite, am făcut împreună un „set de unelte” pe care să le folosească.
Le-am pus sub formă de exemple amuzante, ca să le țină minte ușor:
1. Butonul de pauză imaginar – înainte să spui „da”, imaginează-ți că apeși un buton de pauză și întreabă-te: „Chiar vreau asta acum sau doar mi-e frică să refuz?”
2. Biletul de intrare – la fel ca la teatru, nu intră oricine în timpul spectacolului. În viața ta, „biletul” e timpul și energia ta. Dacă nu e valabil, spectacolul nu începe.
3. Replica-minune – „Te înțeleg, dar nu pot acum.” E scurtă, clară și nu-ți dă senzația că trebuie să prezinți scuze kilometrice.
4. Ziua cu acces limitat – măcar o dată pe săptămână, anunți: „Azi sunt doar pentru mine.” Fără vizite, fără telefoane care nu-s urgente, fără sentimentul că trebuie să salvezi lumea.
5. Testul „inimă ușoară” – dacă răspunsul tău lasă inima grea, probabil că nu e răspunsul potrivit.

A plecat râzând și spunând: „O să pun un buton roșu pe frigider și un afiș cu Acces pe bază de bilet!”

07/08/2025

Un minut de tine, așa cm ești

“Nu mai știu cine sunt fără
griji, fără vină, fără frică…”

A intrat pe ușă ca și cm și-ar cere scuze că există. Cu umerii strânși, voce joasă și zâmbet politicos.
„Nu am o problemă anume… doar că nu mai știu cine sunt.”

Vorbea ca și cm era obișnuită să-și minimizeze durerea, să fie cuminte, să nu deranjeze. Apoi a oftat și a spus:

„Știu că port mult, dar nu știu cm să las jos. Mi-e frică… că dacă las… o să mă prăbușesc.”

Am zâmbit și i-am spus:
„Nu ne prăbușim când lăsăm bagajele. Ne prăbușim când le cărăm prea mult.”

Ședință după ședință…

Am început să desfacem bagajul împreună.
• Fiecare rușine era o voce veche: „Nu te face de râs.”
• Fiecare vinovăție era o loialitate veche: „Fii recunoscătoare. Nu cere prea mult.”
• Fiecare frică era o copilărie nemângâiată: „Dacă nu ești bună, nu te mai iubește nimeni.”

Le-a privit, pe rând, cu lacrimi și curaj.
Și a început să aleagă:
– ce păstrează,
– ce lasă,
– și ce transformă.

Când a început să se vadă altfel?

Nu când a vindecat tot. Ci când a zis:

„Gata, nu mai trăiesc pe pilot automat. Încep să aleg pentru mine.”

Și-a făcut curat în viață, în dulap, în gânduri.
A început să se întrebe:
– „Ce-mi place mie?”
– „Ce-mi face bine?”
– „Cine sunt eu, fără așteptările lor?”

Azi?

E un om care nu mai cere voie să respire.
Nu pentru că „s-a schimbat” brusc, ci pentru că a avut curajul să renunțe la tot ce nu era al ei.

A găsit puterea exact acolo unde credea că e rușinea.
Și locul ei în lume… era acolo dintotdeauna. Doar că stătea în picioare pentru alții. Acum se așază și ea.

Puterea nu vine din a căra totul.
Ci din a ști ce poți lăsa jos — și tot tu să rămâi.

Cum ne găsim puterea interioară și locul în lume

renunțând la bagajul emoțional și credințele disfuncționale

Puterea interioară nu e ceva ce câștigăm din afară.
Este ceva ce recuperăm.
Este acolo dintotdeauna, dar e acoperită de:
• voci care nu ne aparțin, dar le repetăm zilnic: „Nu sunt suficient de bun.”
• povești pe care le-am învățat ca pe niște adevăruri: „Ca să fiu iubit, trebuie să fiu perfect.”
• loialități vechi față de dureri care nu mai sunt ale noastre.

Bagajul emoțional:

E format din toate acele emoții netrăite, neexprimate, neînțelese.
Și e greu să mergi spre cine ești cu adevărat, când cari în spate ce ai fost nevoit să devii.

Primul pas nu e renunțarea, ci recunoașterea.
Bagajul nu dispare dacă îl arunci pe furiș.
Se topește când îl deschizi, te uiți cu sinceritate în el și spui:

„Am trăit asta. A fost greu. Dar nu mă mai definește.”

Credințele disfuncționale:

Sunt ca ochelarii prin care privim lumea — și nu ne dăm seama că nu vedem clar.
Exemple:
– „Dacă spun ce simt, o să pierd iubirea.”
– „Eu trebuie să fiu tare pentru toți.”
– „Nu pot fi altfel. Așa sunt eu.”

Putem înlocui aceste convingeri cu întrebări blânde:
– Când am învățat asta?
– Cui a folosit această credință?
– Ce ar fi posibil dacă aș renunța la ea?

Puterea interioară apare când:
• începem să ne permitem,
• să ne alegem,
• și să ne dăm voie să fim mai mult decât versiunea adaptată la frică.

Locul în lume apare când:
• ne așezăm în cine suntem cu adevărat,
• nu în cine am fost nevoiți să fim.

Puterea ta nu vine din a controla totul.
Ci din a-ți da voie să fii cine ești, fără povara a ceea ce ai trăit.

06/08/2025

Poveste din cabinet despre relații și orgoliu

„Să cedez eu prima? Mai bine îmi înghit și demnitatea cu totul.”

Ea. 35 de ani. Fire empatică, dar… cu principii.
Relație de 10 ani. Conflicte rare, dar tăceri grele.

– Nu-mi place să mă cert. Dar nici să mă înmoi prima.
– De ce?
– Pentru că dacă deschid eu discuția, pare că „îl iert”, iar el scapă. Nici nu recunoaște că a greșit!

– Și ce faci în schimb?
– Joc „muțenia”. Trei zile minime. E aproape o competiție pasiv-agresivă. Cine clipește primul, pierde.

Zâmbește. Cu sinceritate și un strop de rușine.

– Îți dai seama că e orgoliu?
– Clar. Dar îmi dă un soi de putere… falsă, știu.

A stat pe gânduri, apoi a spus ceva ce nu uit:

– Orgoliul meu e o voce care sună ca mama: „nu-l lăsa să te vadă slabă”.
Dar ce-am descoperit e că… nici puternică nu mă simt când mă prefac că nu-mi pasă.

A început să se observe în conflict: unde închide, unde ar putea deschide.
A început să spună: „mi-e greu să vorbesc acum, dar îmi pasă”, în loc de „lasă că tăcerea pedepsește mai bine”.

După o vreme, a venit cu ochii limpezi:

– N-a fost ușor. Am zis prima: „Mi-e dor de tine. Hai să vorbim.”
El n-a sărit în sus, dar a răspuns: „Și mie.”
N-a fost spectacol. A fost real. Blând. Uman.

Și atunci am știut:
Când lași orgoliul să plece, rămâne loc pentru adevăr.
Iar adevărul, spus cu blândețe, apropie mai mult decât orice „dreptate” câștigată.

Tu ce-ai învățat despre tine din orgoliul tău?

🌿 1 minut cu tineDespre limite, încredere și disponibilitate permanentăAi fost poate crescut(ă) să fii „cuminte”.Să nu d...
18/07/2025

🌿 1 minut cu tine

Despre limite, încredere și disponibilitate permanentă

Ai fost poate crescut(ă) să fii „cuminte”.
Să nu deranjezi.
Să ajuți mereu.
Să fii acolo, chiar și când nu mai e nimic de dat.

Ai învățat că iubirea se câștigă prin efort.
Că prezența ta valorează doar dacă e utilă.
Așa ai ajuns să fii mereu disponibil(ă). Pentru ceilalți.
Mai puțin pentru tine.

Dar disponibilitatea constantă vine cu un preț: obosirea propriei ființe.
Devii neclar în propriile nevoi. Te pierzi. Te frustrezi.
Și începi să simți că nimeni nu e acolo pentru tine — pentru că, într-un fel, nici tu n-ai mai fost.

Limitele nu sunt o formă de respingere.
Sunt un mod de a-ți spune: „Și eu contez. Și eu am voie.”
Iar în spatele fiecărui „nu” spus din grijă pentru tine, crește câte un fir de încredere.

Ce parte din tine a învățat că trebuie să fii mereu disponibil?
Și ce-ar fi să o asculți azi, fără să o judeci?

Ești persoana care mi-a schimbat viața!”Ce feedback mai frumos aș fi putut primi?Și totuși… eu nu schimb vieți.Nu am bag...
16/07/2025

Ești persoana care mi-a schimbat viața!”

Ce feedback mai frumos aș fi putut primi?

Și totuși… eu nu schimb vieți.
Nu am baghete magice. Nu am formule. Nu iau decizii în locul nimănui.
Eu sunt aici. Ghidez, oglindesc, însoțesc. Dar alegerea e mereu a ta.
Responsabilitatea e a ta. Puterea e a ta.
Iar când tu o accesezi… sufletul meu se umple de bucurie.

Când a pășit pentru prima dată în cabinetul meu, avea umerii grei de supraresponsabilizare.
Casnică, cu un diagnostic de tulburare obsesiv-compulsivă, trăia într-o relație disfuncțională care părea imposibil de părăsit — de teamă, de vină, din durere.
Nu se vedea. Se simțea neînsemnată.
Dar… mustea de creativitate.
O minune de om, acoperită de rușine și de vocea veche a „nu sunt suficientă”.

A venit constant la terapie.
Am mers în ritmul ei. Am făcut loc conștientizărilor.
A învățat să aleagă, nu din presiune, ci din dorință autentică.
Procesul a durat ani — dar ce transformare!

Astăzi… face doctoratul.
Și-a făcut ordine în viață (nu, nu compulsiv 😄).
A ieșit din relația care o stingea.
Și-a scos minunea la lumină, și nu se mai oprește din a o privi, a o hrăni, a o onora.

Când un om înflorește în fața ta, cm să nu te bucuri?
Asta e frumusețea terapiei: eu creez spațiul. Tu aduci curajul.
Iar împreună, aprindem luminile care păreau stinse.

Ce ai face dacă ai vedea minunea din tine?
Și ai alege să o crezi?

Poate că ai fost deja aici, poate ai poposit pentru câteva momente printre gândurile și postările mele.Poate ai zâmbit, ...
16/07/2025

Poate că ai fost deja aici, poate ai poposit pentru câteva momente printre gândurile și postările mele.
Poate ai zâmbit, ai respirat mai ușor, ai recunoscut ceva din tine.
Îți mulțumesc.

Continui.
Dar cu și mai multă intenție.
Mai clar. Mai blând. Mai aproape.

Voi împărtăși în continuare gânduri scurte — „1 minut cu tine” —
fragmente din cabinet, întrebări care nu cer un răspuns grăbit, ci sinceritate.

Vom vorbi despre:
– anxietate, stres, presiune
– cm ne pierdem în relații și cm ne putem regăsi
– blândețea care pare un lux, dar e o nevoie
– și despre bucuriile simple, cu un strop de umor

Tot ce scriu aici este trăit. E lucrat și așezat mai întâi în mine.
Scriu ca să las urme care nu apasă, ci ating ușor.

Nu trebuie să fii gata. Doar prezent.
Și poate, curios.

Mergem mai departe?

Poveste din cabinet – „Dacă sunt blând, n-o să mai fiu eu”Spunea că blândețea nu e pentru el.Că e moale. Că te lasă desc...
15/07/2025

Poveste din cabinet – „Dacă sunt blând, n-o să mai fiu eu”

Spunea că blândețea nu e pentru el.
Că e moale. Că te lasă descoperit.
Că „un om puternic nu are luxul ăsta”.

A învățat devreme că supraviețuirea cere carapace.
A văzut în jur că cel care simte mult, pierde.
Că dacă nu ești tare, ești „luat de prost”.

Așa a devenit eficient. Responsabil.
Un stâlp pentru ceilalți.
Un zid pentru sine.

Până într-o zi.
Când n-a mai putut să tragă de el.
Corpul i-a dat semnale.
Mintea s-a tulburat.
Și tot acel „sunt bine” a început să scârțâie.

La început, și în cabinet, vorbea despre cm „trebuie să se repare repede”.
Să redevină „funcțional”.
Dar ceva s-a schimbat când i-am spus:
— „Poate nu ești de stricat. Poate e doar momentul să-ți vorbești altfel.”

A tăcut. Mult.
Apoi a întrebat:
— „Cum să-mi vorbesc blând, dacă toată viața am fost dur cu mine și asta m-a ajutat să ajung unde sunt?”

Și de acolo a început explorarea.
A descoperit că blândețea nu i-a luat puterea.
I-a dat spațiu. Respirație. Claritate.
Că nu era slăbiciune, ci o formă nouă de forță: una care nu cere dovadă constantă.

Acum, încă învață să se asculte fără să se judece.
Nu e „gata”.
Dar nu mai are nevoie să fie Blândețea nu e opusul puterii.
E locul în care puterea învață să respire.

15/07/2025

Poveste din cabinet – „Dacă sunt blând, n-o să mai fiu eu”

Spunea că blândețea nu e pentru el.
Că e moale. Că te lasă descoperit.
Că „un om puternic nu are luxul ăsta”.

A învățat devreme că supraviețuirea cere carapace.
A văzut în jur că cel care simte mult, pierde.
Că dacă nu ești tare, ești „luat de prost”.

Așa a devenit eficient. Responsabil.
Un stâlp pentru ceilalți.
Un zid pentru sine.

Până într-o zi.
Când n-a mai putut să tragă de el.
Corpul i-a dat semnale.
Mintea s-a tulburat.
Și tot acel „sunt bine” a început să scârțâie.

La început, și în cabinet, vorbea despre cm „trebuie să se repare repede”.
Să redevină „funcțional”.
Dar ceva s-a schimbat când i-am spus:
— „Poate nu ești de stricat. Poate e doar momentul să-ți vorbești altfel.”

A tăcut. Mult.
Apoi a întrebat:
— „Cum să-mi vorbesc blând, dacă toată viața am fost dur cu mine și asta m-a ajutat să ajung unde sunt?”

Și de acolo a început explorarea.
A descoperit că blândețea nu i-a luat puterea.
I-a dat spațiu. Respirație. Claritate.
Că nu era slăbiciune, ci o formă nouă de forță: una care nu cere dovadă constantă.

Acum, încă învață să se asculte fără să se judece.
Nu e „gata”.
Dar nu mai are nevoie să fie.

Blândețea nu e opusul puterii.
E locul în care puterea învață să respire.

Blândețea cu sine„Nu trebuie să fii gata. Doar prezent.”Așa i-aș spune cuiva drag care simte că nu face destul, că e pre...
14/07/2025

Blândețea cu sine

„Nu trebuie să fii gata. Doar prezent.”

Așa i-aș spune cuiva drag care simte că nu face destul, că e prea mult sau prea puțin.
Așa am învățat să-mi spun și mie.

Blândețea cu sine nu vine din cărți, ci din momentele în care:
– ai amânat totul și te simți vinovat
– ai spus „da” deși corpul tău striga „nu”
– ai greșit și te-ai temut că n-o să fii iertat
– ai plâns când trebuia să fii „puternic”
– ți-ai pierdut răbdarea cu tine, din oboseală

Sunt clipele acelea mici, dar apăsătoare,
în care vocea din tine poate răni…
sau poate învăța să mângâie.

Poate ai crescut cu voci care cereau, comparau, respingeau.
Le-ai păstrat fără să știi, ca pe niște adevăruri.
Dar azi poți alege altfel.

Poți învăța să vorbești cu tine ca și cm ți-ai fi copil.
Sau prieten. Sau acasă.

Nu te mai întreba „de ce nu pot?”.
Întreabă:De ce am nevoie acum?

Acolo începe blândețea.
Nu în perfecțiune, ci în prezență.
Nu în vocea care cere, ci în cea care înțelege.

Mi-a fost dor.De cuvânt. De voi. De mine.Am tăcut o vreme, nu pentru că n-aș fi avut ce spune,ci pentru că aveam nevoie ...
11/07/2025

Mi-a fost dor.
De cuvânt. De voi. De mine.

Am tăcut o vreme, nu pentru că n-aș fi avut ce spune,
ci pentru că aveam nevoie să-mi aud mai clar vocea.
Să-mi dau timp. Să-mi fiu mie.
Să-mi las liniștea să lucreze.

Revin acum cu un pic mai mult spațiu în mine
și cu o intenție limpede:
✨ să creez aici un loc în care să poți poposi,
să respiri ușurat,
să fii curios cu tine,
să-ți setezi o intenție,
să simți că nu ești singur.

Tot ceea ce aduc aici a fost mai întâi exersat, trăit, asumat în interiorul meu.
Nu vorbesc din cărți (deși am citit destule),
ci din procese. Din pași. Din pauze. Din real.

Aici sunt eu.
Om și terapeut.
Fără măști, dar cu limite sănătoase.
Cu inima deschisă, dar cu picioarele pe pământ.
Cu emoție, cu rost, cu dorința de a însoți.

Nu de a conduce.
Nu de a repara.
Ci de a fi lângă.

Dacă ai rămas, îți mulțumesc.
Dacă ai revenit, te îmbrățișez cu gând bun.
Dacă abia ai ajuns, bine ai venit. Sper să rămâi.

Ne (re)citim cu rost. 🤍

Rușinea – Haina de PăianjenRușinea este ca o haină țesută din fire subțiri de păianjen — aparent invizibilă, dar care se...
09/07/2025

Rușinea – Haina de Păianjen

Rușinea este ca o haină țesută din fire subțiri de păianjen — aparent invizibilă, dar care se lipește de piele, strânge încet și rece, și lasă impresia că „așa trebuie să fie”. Nu o porți pentru că îți place, ci pentru că, demult, cineva a croit-o pentru tine. Și ai învățat să nu o dai jos, nici măcar când îți sugrumă respirația.

Transmisiunea transgenerațională

Această haină nu este una pe care ai ales-o. A fost transmisă. Cusută de bunici care au trăit în rușine tăcută, apoi ajustată de părinți care au confundat autocontrolul cu tăcerea, modestia cu autoanularea, și discreția cu ascunderea de sine.
A fost transmisă în propoziții scurte, dar grele:
• „Ce o să zică lumea?”
• „Nu te face de rușine!”
• „Nu plânge, fii tare!”
• „Fetele cuminți nu fac asta.” / „Băieții adevărați nu plâng.”

Cu fiecare generație, rușinea nu doar că s-a transmis, dar s-a rafinat — mai subtilă, mai invizibilă, mai eficientă în a crea ziduri în jurul inimii.

Credințe și blocaje create

Rușinea, netratată, se transformă într-un gard invizibil. Din această rușine se nasc convingeri limitative:
• „Nu sunt suficient de bun.”
• „Dacă ar ști cine sunt cu adevărat, m-ar respinge.”
• „Valoarea mea depinde de acceptarea celorlalți.”

Astfel, rușinea devine tăcere. Îți blochează gura, lacrimile, visurile. Te ține mic, docil, „cuminte”.

Te învață să devii un actor în propria viață. Mereu cu o mască. Mereu în defensivă.

Exprimarea – antidotul vindecării

Paradoxul rușinii este că ea se vindecă tocmai prin exprimare — prin curajul de a spune:

„Aceasta este povestea mea. Asta am trăit. Nu-mi este rușine să fiu om.”

Când ne dăm voie să vorbim despre rușine — într-un spațiu sigur, într-o relație de încredere, într-un jurnal, într-o rugăciune — rușinea pierde din putere. Lumina onestității dizolvă firele de păianjen.

Exprimarea autentică ne reumanizează. Ne așază înapoi în trupurile noastre, în demnitatea noastră. Când cineva ne aude fără să ne judece, rușinea se evaporă ca ceața dimineața.

Echilibrul emoțional – eliberarea de etichete

A trăi echilibrat cu rușinea înseamnă să nu o negi, dar nici să nu te definești prin ea.

Rușinea își are rostul ei – ne poate avertiza când am rănit pe cineva, când am trădat un adevăr interior. Dar echilibrul înseamnă:
• Să discerni între rușinea sănătoasă (conștiința morală) și rușinea toxică (autoanularea).
• Să nu te pedepsești pentru vulnerabilitățile tale, ci să le privești cu blândețe.
• Să înveți că nu valoarea ta e în joc, ci percepția temporară a altora.

Sensul și motivația: De ce să ne ocupăm de rușine?

Pentru că sub hainele de rușine se ascunde cine ești cu adevărat.
Pentru că acolo, sub mască, e autenticitatea ta, compasiunea ta, creativitatea ta.
Pentru că o viață trăită în rușine e o viață trăită pe jumătate.

Când te eliberezi de rușine, nu devii nerușinat. Devii viu.

Rușinea transmisă poate fi întreruptă.
Poate fi rescrisă.
Poate fi înțeleasă și îmblânzită.
Nu pentru că e ușor, ci pentru că merită.
Tu meriți o viață trăită fără noduri în gât și ziduri în suflet.

Și, mai ales, copilul din tine – și copiii tăi – merită să nu mai poarte haina de păianjen

Address

Strada Teilor, Nr 5
Alba Iulia

Telephone

+40740932665

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Amaria Precup- Cabinet individual psihoterapie posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram