10/01/2026
dedicată Adopției și familiei adoptive.CE MA RECOMANDA?
De peste , activitatea mea profesională este pusă în slujba copilului și a părinților adoptivi / familiilor de plasament, însoțind procese complexe de viață, decizie, atașament și apartenență.
Formarea mea este una solidă și integrativă, construită la intersecția dintre știință, practică și experiență directă în domeniul protecției copilului și al sănătății mintale:
în Sociologie, cu focus pe dinamici familiale și sociale
social cu liberă practică
cu liberă practică
sistemic, cu experiență în lucrul cu familia și rețelele relaționale
Două formări internaționale în:
și Supervizare în Adopții
*(Alianța România fără orfani)
De-a lungul anilor, am lucrat direct cu copii adoptați, copii aflați în plasament, părinți adoptivi, familii de plasament și profesioniști din domeniu, susținând procese de:
*pregătire pentru adopție,
*integrare familială,
*înțelegere a traumei timpurii și a atașamentului,
*susținere emoțională și relațională pe termen lung.
Cred cu fermitate că adopția nu este un eveniment, ci un proces de viață, care are nevoie de competență, continuitate, respect pentru istoria copilului și sprijin real pentru familie.
Spațiul pe care îl ofer este unul sigur, informat și profund uman, în care complexitatea adopției poate fi înțeleasă și conținută.
Pentru – înainte și după adopție
începe cu mult înainte de întâlnirea cu copilul și continuă mult după ce familia se formează. Este un proces care implică decizii profunde, așteptări, temeri, ajustări și reconstrucții emoționale, atât pentru copil, cât și pentru părinți.
Înainte de adopție, lucrul psihologic poate sprijini: clarificarea motivațiilor și a așteptărilor,
pregătirea emoțională pentru întâlnirea cu istoria copilului, înțelegerea atașamentului, a pierderilor timpurii și a impactului separărilor,
consolidarea resurselor personale și de cuplu.
In , spațiul terapeutic devine un loc de susținere pentru: construirea relației de atașament și apartenență, înțelegerea comportamentelor copilului din perspectiva traumei și a nevoilor relaționale, gestionarea emoțiilor dificile (neputință, vinovăție, epuizare, ambivalență), integrarea identității adoptive în povestea familiei.
În tot acest parcurs, respect ritmul fiecărei familii și unicitatea fiecărui copil. Adopția nu este un moment singular, ci o relație care se construiește în timp, cu sprijin, sens și continuitate.
Părinții adoptivi nu sunt singuri pe acest drum. A cere ajutor este o formă de responsabilitate și grijă față de copil și față de sine.
Așa cm spune Ileana Radu, medic pediatru și psihoterapeut cu o experiență de peste patru decenii în lucrul cu familiile și copiii, vindecarea începe atunci când avem curajul să vorbim deschis despre ceea ce trăim. Să îndrăznești să pui în cuvinte ceea ce doare, ceea ce nu înțelegi încă – aceasta este, de multe ori, prima formă de libertate.
Trăim într-o lume care ne cere constant să fim perfecți: să fim performanți, să construim o imagine, să gândim pozitiv, să reușim.
Dar realitatea noastră umană este plină de nuanțe. Este alcătuită din dileme, din noduri nedezlegate, din întrebări la care, uneori, nu există un răspuns simplu.
În lucrul cu familia – și mai ales cu familia adoptivă – învățăm că nu există o formulă unică pentru fericire sau succes. Fiecare poveste de viață este diferită, fiecare copil și fiecare părinte poartă un drum propriu, o nevoie proprie de înțelegere și de sens.
Ceea ce putem face este să construim un spațiu sigur: un loc al ascultării, al acceptării și al empatiei. Un loc în care poveștile pot fi rostite fără teamă, iar emoțiile pot fi primite fără judecată. Pentru că, în esență, vindecarea începe acolo unde suntem auziți. Și, pas cu pas, din acest spațiu de încredere, se naște legătura – cea care transformă nu doar copilul, ci întreaga familie. Familia este, simbolic, un cuib emoțional — locul în care învățăm să fim în siguranță cu ceea ce suntem. Pentru ca un copil adoptat să se poată așeza în acest cuib, adultul are nevoie mai întâi să se așeze pe sine, prin autoreglare și conștientizare. Numai un părinte care își cunoaște propriile emoții poate deveni un spațiu sigur pentru emoțiile copilului său.