05/07/2025
CASA CU FIR DE IARBĂ ȘI SÂNGE NEVĂZUT- Poveste adevărată, pentru copiii care vor să fie Oameni
Era odată o familie care visase mult timp la o casă. Nu la una mare, cu turnulețe, ci la una cu grădină, cu o bucată de cer, cu fire de iarbă, cu soare la răsărit și la apus și loc pentru suflete blănoase.
Când s-au mutat, au simțit că în sfârșit au ajuns acasă. Aici, copiii lor cu blană albă — Maxi, pisoiul-tătic înțelept, Athos, fiul curajos și jucăuș, și Aramis, mezinul cu ochi blânzi — alergau prin curte ca într-un vis. Din familie făceau parte Pufica, mama puilor, cu ea seamănă Aramis, precum și Rami, perla neagră.
— Aici vom fi fericiți, a spus Ramona. Avem iarba șitrifoi cu patru foi, păpădii vesele, avem lumină, avem dragoste.
Dar într-un colț al cartierului trăia un om fără suflet. Îl chema Vazile Alecsandru.
Nu era un copil, avea peste 18 ani, dar avea privirea tulbure. Nu vorbea frumos. Nu zâmbea niciodată la animale. Nici la oameni. Spărgea lucruri, urla la copii, fuma și își creștea câinele cu ură, nu cu iubire.
Pe acel câine, în loc să-l învețe să iubească, l-a învățat să ucidă.
Da, ai citit bine: l-a învățat să prindă și să omoare pisici. Din plăcere.
Într-o zi, Ramona a simțit un gol în inimă. Nu-l vedea pe Athos, care avea doar un an. L-a căutat peste tot. La poartă, în grădină, sub arbuști. Nimic.
A ieșit afară, și un vecin a coborât ochii:
— N-am văzut nimic, a zis.
- Nu-l mai căutați, a șoptit o femeie, l-a ucis câinele lui și au trecut mașini peste el, l-a luat femeia de serviciu și l-a aruncat la tomberon... ne temem de el, avem copii mici...
S-a dus la Alecsandru și l-a întrebat:
— Ți-ai văzut câinele cu Athos?
— Da... am văzut ceva alb în botul lui...
A spus asta ca și cm ar fi fost un șervețel. Un ghem. Nu un fiu, o viață.
Au trecut două zile.
Ramona nu mai dormea. Soțul ei a rugat-o:
— Te rog, odihnește-te. Gata. A fost văzut. Nu va mai face nimic.
Dar în zori, Ramona s-a trezit strigând:
— Maxi!...
A ieșit, alergând spre curte.
A deschis poarta.
Lângă gard, într-o liniște dureroasă, Maxi zăcea fâșiat. Alb. Tăcut.
Îi luase viața. Același om. Același câine.
De data asta nu mai era îndoială. Dar nici mișcare.
O fetiță de la bloc a strigat: — Tati! I-a omorât pisicul iar! Chemăm poliția?
Tatăl a tras-o în casă: — Taci. Nu te băga.
Ramona și soțul ei au depus plângere.
Au arătat camerele de supraveghere.
Au explicat cm s-au petrecut lucrurile.
Au scris. Au insistat.
Dar Poliția a refuzat să intervină.
Un martor mincinos a spus că Maxi fusese atacat de câini vagabonzi.
Numai că acel martor nu putea vedea nimic: în fața geamurilor lui erau copaci groși care acopereau tot.
Femeia de serviciu, la început tăcută, a venit într-o dimineață și a spus:
— În fiecare zi adun pisici moarte dintre blocuri.
Pe Athos l-am găsit eu. Știam al cui era.
Dar am tăcut. Ne e frică.
Trei tineri, așezați pe bancă, au zis în șoaptă:
— Alecsandru a făcut multe. Nu doar pisici. Dar nimeni nu face nimic.
- "ne-am mutat din cartier pentru că-mi agresa fiica...poliția îl lasă in pace, nu știu de ce...nu voi veni să depun mărturie. Ne temem de el. Femeia i-a scris Ramonei... nu am depus mărturie...
Și atunci... răul a crescut.
Alecsandru a început să cumpere tăceri. A dat țigări, bani și dulciuri unor copii de 8–11 ani ca să hărțuiască familia:
— Să le bată în poartă.
— Să le strige noaptea.
— Să-i deseneze cu spray pe gard, Alecsandri se plimba ostentativ pe lângă casă si cel care îl însoțea suna la ușă.
Ramona și soțul ei și-au montat camere. Au filmat. Au postat. Au arătat tot.
Dar lumea s-a obișnuit cu frica. A preferat liniștea în locul dreptății.
Ramona nu s-a oprit.
A scris petiții. A cerut să se înființeze Poliția Animalelor. A cerut pedepse clare și aspre pentru cei care ucid din cruzime.
Și, în cele din urmă, legea a venit.
Dar legea, fără oameni drepți, e doar hârtie.
Un polițist-șef pe nume Deacescu i-a spus:
— Știu cm e... eu am un cățel mic. M-ar distruge să mi-l omoare cineva.
Dar n-a făcut nimic, a făcut o anchetă mincinoasă. Nici o căutare a adevărului. Nici un gest de dreptate.
A păstrat doar cuvintele la început, nu și conștiința, nu profesionalismul.
Ramona a scris atunci o foaie albă, cât o inimă:
**„A omorî o pisică nu e un joc. E semnul că ceva s-a stricat înăuntrul tău.
A tăcea când vezi răul, e ca și cm l-ai face cu mâna ta.
Iar un copil care râde la cruzime... va plânge într-o zi, când va fi prea târziu.
Dar un copil care apără viața — oricât de mică —
va fi OM. Și nu va uita niciodată cine este.”**
A pus foaia în geam.
Unii au râs. Alții au rupt-o.
Dar o fetiță a venit seara și a spus:
— Pot să las o floricică pentru Maxi?
CUGETARE:
„A fi OM nu înseamnă să ai două mâini și doi ochi.
Ci să vezi suferința în cel care nu poate vorbi.
Să spui adevărul, chiar când îți tremură glasul.
Să protejezi ce e viu, chiar când alții râd.
Să nu spui: «înțeleg», dacă nu faci nimic.”
EXERCIȚIU TERAPEUTIC:
„Curajul Alb – Apără ce e viu”
1. Desenează sau scrie numele unui animal care îți e drag.
Notează ce simte: bucurie, foame, joacă, frică.
2. Gândește-te: dacă cineva l-ar răni, ce ai face?
Ai tăcea? Sau ai cere ajutor? Ai spune adevărul?
3. Scrie un mesaj pentru un copil care nu știe ce e cruzimea. Ajută-l să înțeleagă.
4. Rostește în oglindă:
— Eu sunt un copil cu suflet.
— Nu voi răni. Nu voi tăcea.
— Voi proteja viața, pentru că așa se devine OM.
❤️ În memoria lui Maxi și Athos
și pentru Aramis — care i-a visat mult timp după ce ei au plecat,
cu botul pe stele.
Să nu uităm niciodată ce înseamnă să trăiești cu iubire. Și să spui „NU” răului, oricât ar fi de mare, oriunde ar fi!
Ps.
Maxi si Athos sunt îngerașii noștri albi...acest imens PREȚ pentru stoparea actelor de cruzime a fost plătit: nu mai sunt adunate pisicuțe ucise la tomberoane.
Rămânem vigilenți și buni creștini!
Poveste inclusă în volumul Împământarea luminii copil - secțiune specială de educație civică, etică și empatie activă.
