29/03/2026
Zilele în care nu am chef de nimic spun mai multe despre mine decât cele în care sunt bine.
Nu știu exact cm să încep, asa că o să dau curs liber imaginației.
Cam așa arată zilele în care nu am chef de nimic.
- apar la suprafață oboseala, frustrarea și critica.
Da, critica… acea voce mai sensibilă care vine și îmi șoptește:
„Tu nici azi nu faci nimic?”
„Chiar nici două rânduri nu scrii?”
Și răspund mereu pe un ton dur, ca și cm aș vrea să mă conving singură că nu e adevărat.
Dar undeva, în interior, știu că vocea asta nu apare din senin.
Apare din experiențele trecute, din comparații, din așteptări.
- in astfel de zile , evadez.
Intr-o visare usoara.
Cu ochii deschiși.
Uneori mă gândesc că evadarea asta e singurul lucru care mă mai ține pe linia de plutire.
Că mă ajută să nu cad.
Sau poate doar să amân căderea.
Dar poate că nu e chiar așa.
Poate că zilele astea nu sunt pierdute.
Poate că sunt singurele în care mă aud cu adevărat.