09/09/2025
“Cine se gândeşte să facă rău se cheamă un om plin de răutate.”
Oricât de mult am încerca să ne vedem buni, curați, plini de intenții nobile, răutatea ne urmărește din umbră. Nu întotdeauna în formele ei evidente, precum ura, calomnia sau agresivitatea. De multe ori, ea se strecoară în cele mai mici gesturi, în ironii aruncate în treacăt, în indiferența rece față de nevoile celuilalt, în micile sabotaje invizibile ale sufletului.
De ce folosim răutatea?
Psihologic vorbind, răutatea este un mecanism de apărare. Ea apare atunci când ego-ul nostru se simte amenințat. Când nu știm cm să ne gestionăm frustrarea, când ne e teamă să fim vulnerabili, când durerea noastră interioară cere să fie mascată. Răutatea ne oferă un sentiment fals de putere: dacă te rănesc, nu mă vei putea răni. Dacă te micșorez, eu voi părea mai mare.
Din perspectivă teologică, răutatea nu e doar un mecanism psihologic, ci o distanțare de chipul lui Dumnezeu în noi. Scriptura spune că „din inimă ies gândurile rele” (Matei 15:19). Nu doar cuvintele, nu doar acțiunile, ci ceea ce clocotește înlăuntrul nostru. Răutatea e rana sufletului care n-a mai lăsat lumina divină să intre.
Cum arată răutatea ascunsă?
Nu e greu să vedem răutatea fățișă. Dar cea care se ascunde sub mantia „normalității” e mai subtilă:
• Răutatea din tăcere – când aleg să nu spun un cuvânt bun, deși știu că ar fi avut putere să vindece.
• Răutatea din comparații – când, în spatele unui zâmbet, scot în evidență cât de departe ești de ceea ce „ar trebui să fii”.
• Răutatea din indiferență – când știu că cineva are nevoie de mine, dar întorc privirea, liniștindu-mă cu „nu e treaba mea”.
• Răutatea din judecată – când privesc viața ta cu lupa greșelilor și uit să o privesc cu ochii lui Hristos.
• Răutatea travestită în glumă – ironia care rănește, sarcasmul care ucide încet.
Pentru ceilalți, aceste forme sunt vizibile, chiar dacă noi le justificăm sau nici nu mai le simțim. E răutatea care plutește în aerul relațiilor noastre, ca un miros greu pe care doar ceilalți îl percep.
“Omul nu se întăreşte prin răutate, dar rădăcina celor neprihăniţi nu se va clătina.”
Dacă suntem sinceri, răutatea ne-a ajutat doar pe termen scurt. A părut că ne protejează, dar ne-a izolat. A părut că ne dă putere, dar ne-a secătuit. A părut că ne aduce victorie, dar ne-a lăsat singuri pe câmpul de luptă. Răutatea e o sabie cu două tăișuri: lovește pe celălalt, dar sângerează în mâinile celui care o folosește.
De aceea, Biblia nu ne cheamă doar să nu fim răi, ci să biruim răul prin bine (Romani 12:21).
Psihologia confirmă același adevăr: bunătatea și compasiunea nu sunt doar virtuți morale, ci medicamente pentru suflet. Ele reduc stresul, reglează emoțiile, ne cresc reziliența și ne fac mai sănătoși.
Cine suntem fără răutatea noastră?
Poate aici e marea teamă: dacă renunț la răutatea mea, voi mai avea cm să mă apăr? Voi mai avea identitate? Voi mai fi recunoscut?
Și totuși, paradoxul este că abia fără răutatea noastră devenim noi înșine. Fără straturile ei de apărare, sufletul își recapătă chipul originar: chipul lui Dumnezeu.
Fără răutate, descoperim că putem fi vulnerabili și totuși întregi. Fără răutate, ne dăm voie să iubim fără să calculăm riscuri. Fără răutate, ceilalți se pot apropia de noi fără teamă. Fără răutate, nu ne pierdem, ci ne regăsim.
Vom putea scăpa de răutate?
Poate atunci când vom înțelege că răutatea nu ne-a apărat niciodată cu adevărat. Că ea nu e o haină, ci o povară, că sufletul nostru nu se va recunoaște în oglinzile murdare ale sarcasmului, criticii și judecății, ci în lumina blândă a bunătății.
Întrebarea care să ne pună pe gânduri azi este: Cine vrei să fii? O umbră care se apără cu răutate sau o lumină care crește prin iubire?
