11/04/2026
Sărbatori Pascale binecuvântate!
Deși se finalizează perioada luminată o dată cu Înălțarea Domnului, ecourile Praznicului ne însoțesc pe toată perioada anului, ca și pe toată perioada vieții. Învierea este o nădejde și o responsabilizare pentru medici. Omul din fața medicului va învia nu doar cu sufletul, ci și cu trupul pe care cei din domeniul Sănătății se îndârjesc să-l echilibreze, să-l ajute, să se vindece.
Suferința trăită de om pe patul de spital poate să intrige, să calomnieze demnitatea umană, să aducă un mare semn de întrebare dacă nu ar trebui eliminate prin mijloace de calmare, sedare, uneori mergând până la ideea de eutanasie. În perspectiva medicului se deschid cel puțin două variante: să faci totul pentru pacient asta însemnând operații, puncții, cateterisme, intubație, ventilație mecanică, asistare mecanică extracorporeală, transfuzii masive și transplant, până când inima se oprește ireversibil, sau să accepți că, la un moment dat, nu te mai lupți cu boala și apar situațiile de limitare a terapiei, sau chiar de cerere de externare la domiciliu, ambele consemnate în documentele medicale în prezența unei comisii.
IMAGINAȚI VĂ CĂ PE PATUL DE SPITAL ESTE HRISTOS!
Dacă Hristos a spus că oricine va face o faptă de milostenie trupească sau sufletească unui frate mai mic, Lui I s-a făcut, și printre fapte este și cercetarea unui bolnav, înseamnă că El se identifică în această suferință cu oricare dintre cei bolnavi.
E foarte greu ca medic să spui : “i-am ajutat sau i-am salvat pe toți până la capăt”, deoarece, indiferent de voia sau pregătirea sau situația noastră, totdeauna sunt pacienți pe care nu îi salvezi și nu neapărat că ar fi o culpă sau o rătăcire, ci pur și simplu asta este boala și viața.
Este un dat pe care trebuie să îl acceptăm, că medicii au inventat reanimarea, resuscitarea, care, în final se termină cu moartea, dar Hristos ne-a dăruit Învierea. Asta nu înseamnă că muncim de dragul absurdului- pur și simplu este o încercare de prelungire temporară a vieții pământești.
Sfântul Cuvios Părinte Cleopa de la Sihăstria repeta că de la omul bolnav Dumnezeu nu cere post, priveghere, plecare în genunchi, milostenie, ci doar să mulțumească lui Dumnezeu pentru boală și să se roage neîncetat, știind că recunoștința este o virtute care alungă din suflet nemulțumirea, tristețea , deznădejdea și multe stări sufletești pe care un om bolnav le poate trăi în încercările bolii sale. Deci, împodobirea de virtuți este posibilă pe patul de spital, dacă există un mediu favorabil, care să asigure respectul, liniștea, empatia și profesionalismul necesare în orice spital.
Pregătirea omului în fața marii treceri este esențială pentru starea sufletului după moarte. De aceea dorințele anterioare ale pacientului, dacă ele există și sunt consemnate, trebuie luate în considerare și decis în consecință, ceea ce înseamnă mult curaj și asumare a unei renunțări la manevre dureroase și inutile, cînd pui pe primul loc sufletul și apoi trupul.
Darul cunoașterii de sine, ca dar al Învierii, este un dar pe care nu-l înțelegem decât în momentul morții, ca retrospectivă a propriei vieți, a cunoașterii faptelor bune și rele pe care le-am făcut.
Fie ca bucuria și pacea Învierii, care sunt cele mai mari și semnificative daruri pentru tot timpul vieții, să lucreze în sufletele și mințile noastre ca să rostim și noi :
“Hristos a Înviat!”
Citat din articol al dnei Dr. Laura-Magdalena Nicolescu, medic ATI – revista EPIFANIA nr 73
