Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra, Mioriței, nr 7C, Bacau (2026)

09/03/2026

Atașament fragilizat, pierderea reperelor interioare, doliul, despărțirea, accidente ale vieții, diagnostice care schimbă cursul existenței, perioade de epuizare sau momente în care persoana nu mai recunoaște drumul pe care merge – sunt doar câteva dintre experiențele cu care oamenii ajung în cabinetul de psihoterapie.

Sunt psihoterapeut specializat în psihoterapia integrativă a traumei, psiholog clinician și psiho-oncolog. În prezent, parcursul meu include și formare continuă în abordările Compassionate Inquiry și EMDR, utilizate în lucrul cu trauma, cu experiențele relaționale timpurii și cu impactul emoțional al evenimentelor dificile.

Lucrez cu adulți, copii (+12 ani) și adolescenți, în procese individuale de evaluare și psihoterapie. De asemenea, susțin grupuri de suport și dezvoltare personală dedicate contextelor precum boala, doliul sau alte experiențe de viață care necesită sprijin și un proces de reorganizare interioară.

Dincolo de formarea profesională de bază, sunt implicată într-un proces constant de lucru personal și profesional. Particip la procese de supervizare, intervizare, terapie individuală și grupuri de dezvoltare, alături de practici de igienă emoțională. Toate acestea însumează sute de ore de lucru și reflecție asupra propriei persoane, necesare pentru a putea rămâne prezentă, clară și responsabilă în însoțirea celor care aleg să lucreze cu mine. Consider că prezența mea ca psiholog și psihoterapeut este strâns legată de felul în care continui să mă cunosc și să mă așez, uman și profesional, în propria poveste.

În fața experienței umane nu există rețete rapide și nici pași standardizați. Nu dețin formule care promit schimbări imediate și nici răspunsuri universale. De altfel, nici nu cred în astfel de formule. Fiecare persoană vine cu propriul istoric, cu propriul ritm și cu propriile resurse. Procesul psihoterapeutic cere răbdare, atenție și multă smerenie în fața complexității vieții unui om. Indiferent de situație, nu intru cu certitudini absolute, ci cu respect pentru povestea celui din fața mea și cu disponibilitatea de a însoți, pas cu pas, procesul prin care resursele și direcția pot începe să se contureze.

Dacă simți că felul în care lucrez ți-ar putea fi de folos, îmi poți scrie în privat.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

09/02/2026

În multe situații, disconfortul emoțional nu este generat în mod direct de evenimentul în sine, ci de modul în care acesta este interpretat. Aceeași realitate externă poate produce reacții emoționale diferite la persoane diferite, în funcție de filtrele cognitive, istoricul relațional și interpretările personale atribuite acelui moment.

Literatura de specialitate ne arată că între stimul și răspuns există un nivel intermediar esențial: evaluarea cognitivă. Astfel, nu evenimentul activează direct emoția, ci interpretarea lui. De exemplu, aceeași observație primită la serviciu poate fi trăită ca un feedback util sau ca dovada unui eșec personal, în funcție de convingerea de bază activată („pot învăța” versus „nu sunt suficient de bun”). Practic emoția nu vine din feedback-ul primit, ci din sensul atribuit lui.

Un alt exemplu frecvent apare în relații: un mesaj fără răspuns poate fi interpretat ca „nu contez” sau, alternativ, ca „celălalt este ocupat și îmi va răspunde când poate”. Realitatea este identică, dar percepția schimbă complet trăirea emoțională, de la anxietate și furie la acceptare și răbdare.

Psihoterapia nu urmărește să nege realitatea sau percepțiile persoanei, ci să creeze un spațiu de diferențiere între fapt și interpretare. A lucra terapeutic cu percepțiile înseamnă a explora cm s-a construit o anumită interpretare, ce experiențe o susțin și dacă ea mai este funcțională în prezent.

Cu alte cuvinte, diminuarea disconfortului emoțional nu rezultă din controlul realității externe, ci din capacitatea de a ajusta și lărgi perspectiva prin care evenimentele sunt interpretate. Când o persoană reușește să observe că „ceea ce gândesc despre situație” nu este identic cu „ceea ce este”, apare un spațiu de autoreglare și diferențiere.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

30/01/2026

În dinamica relațională, furia este adesea un limbaj secundar. Rareori vorbește despre ce pare la suprafață și mult mai des despre ceea ce este greu de recunoscut și de expus.

În spatele furiei se află frecvent umilința, tristețea, rănirea, sentimentul de neputință sau teama de a nu conta. Când apropierea devine riscantă, când emoțiile sunt prea intense sau neclare, atacul sau reproșul pot funcționa ca o barieră protectoare. Nu pentru că omul vrea să rănească, ci pentru că nu știe cm să stea cu propria durere.

Astfel, furia apare atunci ca o formă de apărare, oferind o senzație temporară de control și forță și mascând emoții asociate cu neputința sau dependența de celălalt. În dinamica relațională, acest lucru se traduce frecvent prin tendința de a da vina pe partener sau pe cel/cei de lângă noi. Externalizarea responsabilității este mai ușor de suportat decât confruntarea cu propriile răni, nevoi, frici care ne zguduie sau conflicte interne.

Furia nu indică doar un conflict cu celălalt, ci adesea semnalează procese emoționale mai profunde, insuficient conștientizate sau integrate. Din perspectivă terapeutică, scopul nu este eliminarea furiei, ci înțelegerea funcției ei. Ce apără? Ce durere încearcă să acopere? Ce nevoie nu a găsit încă o formă sigură de exprimare? Atunci când furia este explorată și conținută, furia poate deveni o cale de acces către emoțiile primare și către relații mai asumate, armonioase, blânde și autentice.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

20/01/2026

Atunci când un copil este trist, supărat sau copleșit, majoritatea părinților reacționează intuitiv: observă, se apropie, întreabă ce s-a întâmplat, încearcă să liniștească, să explice sau să ofere sprijin. Chiar și atunci când nu știu exact ce să spună, simplul fapt că rămân prezenți transmite copilului un mesaj esențial: „emoțiile tale contează și sunt aici să te susțin”.

Acest tip de răspuns stă la baza reglării emoționale. Copilul învață, prin experiență directă, că stările dificile pot fi tolerate, că nu sunt periculoase și că pot fi traversate în siguranță alături de cineva. În timp, această capacitate de reglare externă se transformă în autoreglare. Cu alte cuvinte, felul în care adultul răspunde la emoțiile copilului devine modelul intern după care copilul va învăța să răspundă propriilor trăiri.

Problema poate să apară atunci când ne întoarcem privirea spre adult. Ce face adultul cu propriile emoții? Cu tristețea, supărarea, dezamăgirea, teama? De multe ori, răspunsul este diferit de cel oferit copilului. Emoțiile sunt ignorate, minimalizate, amânate sau acoperite prin raționalizare, muncă excesivă, control sau retragere. Adultul devine cel care „trebuie să fie puternic”, „să nu exagereze”, „să meargă mai departe”.

Această ruptură nu apare întâmplător. Ea este adesea rezultatul propriului istoric de atașament. Mulți adulți au crescut în medii în care emoțiile dificile nu au fost conținute, ci respinse, judecate sau grăbite spre soluții. Tristețea era văzută ca slăbiciune, teama ca lipsă de curaj, furia ca ceva periculos, iar vulnerabilitatea ca risc relațional.

Astfel, atunci când adultul își ignoră propriile trăiri, nu o face pentru că nu ar avea nevoie de sprijin, ci pentru că a învățat că emoțiile lui nu sunt prioritare. Paradoxal, același adult poate fi extrem de empatic și atent cu copilul său ori cu alte persoane, oferindu-le exact ceea ce lui i-a lipsit. Această diferență creează însă un cost psihic important. Emoțiile neprocesate nu dispar, ci se acumulează, se transformă în tensiune corporală, iritabilitate, oboseală cronică, anxietate sau alte dificultăți emoționale, sociale și relaționale.

Din perspectivă psihoterapeutică, maturitatea emoțională nu înseamnă absența emoțiilor dificile, ci capacitatea de a le trata cu aceeași curiozitate, răbdare și responsabilitate cu care un părinte își tratează copilul. Asta presupune recunoaștere, validare și disponibilitatea de a rămâne în contact cu trăirea, fără a o judeca sau a o alunga. Întrebarea esențială nu este doar „ce faci când copilul tău e copleșit?”, ci și „ce te face să nu faci același lucru pentru tine?”. Răspunsul la această întrebare deschide un spațiu important de reflecție asupra relației cu sine.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

18/01/2026

Imaginea de sine se formează timpuriu, în relație directă cu mediul familial. Copilul nu se evaluează pe sine în mod autonom, ci prin oglindirea oferită de figurile de atașament. Felul în care este privit, numit, corectat sau protejat devine, treptat, felul în care ajunge să se vadă. Astfel, conceptul de sine nu este o construcție internă pură, ci un rezultat relațional, influențat de reacțiile emoționale, verbale și comportamentale ale celorlalți.

În acest context, invalidarea nu apare dintr-o caracteristică personală în sine, precum dizabilitatea, ci din dificultatea mediului de a o integra. Copilul cu dizabilitate nu interiorizează ideea „sunt greșit” pentru că trupul său funcționează diferit, ci pentru că adulții din jur transmit adesea anxietate, rușine, neputință sau evitare.

Aceeași dinamică poate fi observată și în alte situații de viață percepute ca amenințătoare pentru echilibrul familiei. Divorțul, de exemplu, nu produce automat o imagine de sine negativă la copil. Impactul apare în funcție de felul în care adulții gestionează conflictul, vinovăția și discursul despre separare.

La fel, boala, fie ea fizică sau psihică, devine invalidantă la nivel identitar atunci când este însoțită de tăcere, stigmatizare, protecție excesivă sau minimalizare. Nu diagnosticul în sine fragilizează imaginea de sine, ci mesajele transmise despre el: „nu vorbim despre asta”, „trebuie să fii puternic”, „nu deranja”, „nu arăta”. Copilul sau adultul învață astfel că anumite părți ale sale sunt greu de dus pentru ceilalți.

Inclusiv mersul la psiholog poate fi internalizat negativ atunci când este încărcat cultural cu semnificații de slăbiciune, eșec sau „ceva este în neregulă cu tine”. În familiile sau culturile în care ajutorul psihologic este asociat cu rușinea, persoana nu ajunge să creadă că are nevoie de sprijin, ci că este defectă pentru că are nevoie de el. Din nou, “problema” nu este actul în sine, ci sensul relațional și cultural atribuit acestuia.

Astfel, imaginea de sine se construiește la intersecția dintre familie și discursul cultural mai larg. Familia preia, adesea inconștient sau prin “efectul de turmă”, norme sociale despre normalitate, succes, autonomie, sănătate sau valoare personală și le transmite mai departe, rezultatul fiind un mediu invalidant.

Din perspectivă psihoterapeutică, lucrul cu imaginea de sine presupune adesea o separare clară între cine este persoana și reacțiile mediului la realitatea ei. A înțelege că invalidarea nu a apărut „din tine”, ci din dificultatea celorlalți de a face loc diferenței, este un pas esențial în reconstrucția unei identități mai stabile, mai realiste și mai blânde.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

16/01/2026

Câteodată dificultatea de a continua nu indică lipsa resurselor, ci uzura acestora prin solicitare repetată, fără spațiu de refacere. Această dinamică poate să apară și la oamenii funcționali, responsabili, apreciați de ceilalți, care „au dus” ani la rând roluri, așteptări și situații dificile fără să ceară ajutor.

Vedem acest lucru la adultul care a fost copilul responsabil din familie și a învățat devreme să se descurce singur; la partenerul care susține emoțional relația; la părintele care pune constant nevoile celorlalți înaintea propriilor limite sau la profesionistul care performează, dar trăiește cu o oboseală permanentă. Astfel, bagajul nu devine greu într-un moment anume, ci se acumulează treptat, prin lipsa pauzelor, prin nevoia de a rămâne „în picioare”, prin absența unui spațiu în care vulnerabilitatea să fie permisă.

De multe ori, oamenii ajung să creadă că dificultatea de a continua indică slăbiciune sau eșec personal. Din perspectivă psihoterapeutică, este invers. Apariția epuizării, a iritabilității, a anxietății sau a simptomelor somatice semnalează că psihicul a funcționat prea mult timp în regim de alertă și supraviețuire. Practic nu capacitatea a lipsit, ci recuperarea. Intervenția terapeutică nu urmărește creșterea forței de a duce mai mult, ci recunoașterea a ceea ce este deja dus. Grija față de bagajul propriu creează condițiile în care mersul mai departe devine din nou posibil.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

07/01/2026

A vrea ceva și a avea inițiativă pentru acel lucru sunt procese diferite. Dorința apare la nivel cognitiv și emoțional, ca reprezentare a unei nevoi, a unei aspirații sau a unei valori personale. Inițiativa presupune însă mobilizarea resurselor interne necesare acțiunii: toleranța la disconfort, capacitatea de a gestiona incertitudinea și asumarea riscului de a nu reuși.

Totodată, absența inițiativei nu indică neapărat lipsa dorinței sau a motivației. În multe situații, dorința coexistă cu frica de consecințe, cu experiențe anterioare de eșec sau respingere, care pot inhiba trecerea la acțiune. Astfel, omul își poate dori diverse, dar, în funcție de context și istoric, psihicul rămâne orientat spre protecție și apărare, nu spre explorare.

Inițiativa apare atunci când persoana simte suficientă siguranță internă pentru a face primul pas, chiar și în absența certitudinilor. De aceea, în procesul psihoterapeutic, lucrăm nu doar cu obiectivul dorit, ci și cu obstacolele care stau între dorință și acțiune.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

05/01/2026

În relațiile interumane, curiozitatea este adesea primul indicator al rezonanței. Observăm, întrebăm, rămânem prezenți pentru a înțelege dacă există compatibilitate.

În raport cu sinele, mecanismul este frecvent inversat. Părțile rănite, triste, temătoare etc. sunt evitate, blamate sau reduse la tăcere, fără a fi cunoscute.

În procesul terapeutic, curiozitatea față de propriile părți este o condiție a integrării. Așa le înțelegem funcția, istoria și nevoile. Acolo unde apare curiozitatea, apare și posibilitatea reglării. Acolo unde există evitarea, simptomele tind să se rigidizeze.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
——————

04/01/2026

Câteodată oamenii se confruntă cu frica de necunoscut și consider important ca, în anumite situații, această frică să fie privită ca o reacție de protecție. Sistemul nostru nervos caută predictibilitate, iar în lipsa ei se activează starea de alertă. Sunt situații în care necunoscutul nu este periculos în sine, dar, pentru psihic, lipsa reperelor poate fi echivalentă cu un posibil risc.

Un rol important îl are memoria implicită. Aceasta stochează experiențe emoționale vechi, senzații corporale și tipare de adaptare, fără ca ele să fie accesibile conștient. Astfel, în fața unei situații noi, psihicul și corpul pot reacționa înainte ca partea rațională să înțeleagă ce se întâmplă. Reacțiile pot însemna, de pildă, fie o neliniște greu de explicat, fie o „senzația ciudată”, fără un motiv clar în prezent.

Trecerea dintre ani este un exemplu relevant. În orele dinainte de miezul nopții, anul care se încheie reprezintă familiarul, chiar și atunci când a fost dificil. Anul care urmează este necunoscut. Pentru unele persoane, această tranziție activează memoria implicită: practic nu anul în sine sperie, ci ceea ce necunoscutul a însemnat cândva. După ora 00:00, starea se poate diminua brusc, pentru că necunoscutul devine deja prezent, iar sistemul nervos își recapătă orientarea.

Frica de cunoscut apare adesea și când omul decide să înceapă un job nou. Chiar dacă poziția este dorită, mediul pare sănătos, iar decizia este una rațională și așteptată, psihicul poate reacționa cu anxietate. Dacă în experiențe profesionale anterioare au existat contexte dificile, precum critică excesivă, nesiguranță, lipsă de sprijin sau epuizare, memoria implicită poate asocia „noul” cu pericolul. Astfel, reacția nu este despre actualul loc de muncă, ci despre amprenta emoțională a unor experiențe trecute.

Din perspectiva psihoterapeutică, anticiparea determinată adesea reacții mai puternice decât experiența propriu-zisă. În acest sens, frica de necunoscut reflectă activarea memoriei implicite, nu o evaluare realistă a situației prezente.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

07/12/2025

Reiau un proiect foarte drag mie - grupul online de dezvoltare “Eu și piesele din puzzle-ul meu”, un spațiu de lucru terapeutic în care, timp de 7 săptămâni, ne apropiem de sine cu claritate, curiozitate și respect pentru ritmul fiecăruia.

Pe parcursul întâlnirilor, vei putea:
* observa barierele care îți limitează dezvoltarea;
* exersa stabilirea limitelor sănătoase în relații;
* înțelege mai bine emoțiile și reacțiile tale;
* construi o poveste mai coerentă și blândă despre tine, cu toate vulnerabilitățile și resursele tale.

Cele 7 săptămâni sunt structurate astfel:
1. “Cine sunt?” - o explorare profundă a cunoașterii de sine
2. Pericolele și armurile din dezvoltarea personală
3. Emoțiile
4. Convingerile disfuncționale
5. Relațiile
6. Limitele sănătoase
7. Schimbarea și acceptarea

Ne întâlnim în fiecare sâmbătă, din 17 ianuarie, între orele 10:00–12:00, pe Google Meet. Fiecare sesiune include exerciții practice și reflecție ghidată. Dacă ratezi o sesiune, primești înregistrarea. Între sesiuni vom rămâne în legătură pe un grup de WhatsApp, unde poți adresa întrebări, împărtăși conștientizări și continua procesul într-un cadru sigur, susținut de dinamica grupului.

Cost: 600 lei
Preț early bird până pe 31 decembrie: 400 lei.

Dacă simți nevoia unui spațiu în care să te așezi cu tine, cu povestea ta și cu piesele care încă nu au un loc clar, te aștept cu drag. Sau, dacă ai o cunoștință căreia crezi că i s-ar potrivi acest grup, îi poți face un cadou de Crăciun.

Pentru detalii și înscriere, accesează acest link:
👉 https://forms.gle/kuB1hEhnWLSkWD1p9

Abia aștept să fim împreună în această călătorie! 💙

02/12/2025

Progresul nu este doar despre a adăuga ceva nou în viață, ci și despre a renunța la structuri care au funcționat mult timp ca puncte de sprijin, chiar dacă au fost nesigure sau disfuncționale.

Mai concret, sunt situații în care suportul parental a fost ambivalent: a oferit o formă minimă de dezvoltare, dar a limitat autonomia, identitatea și capacitatea persoanei de a se autoregla. Ulterior, când respectivul copil devenit adult înțelege și încearcă să se desprindă de mediul care nu îi face bine, apar teama și incertitudinea. Practic pierderea unui sprijin disfuncțional poate activa frica de a rămâne fără protecția învățată în copilărie, chiar dacă acea protecție a venit la pachet cu confuzie, critică sau control.

Într-un alt exemplu, unele persoane rămân mulți ani într-un mediu profesional care le consumă resursele, dar le oferă o formă de stabilitate: un program previzibil, un salariu constant sau apartenența la o echipă (chiar dacă echipa nu e cea mai potrivită pentru persoana respectivă; chiar dacă sunt neînțelegeri repetate în echipă, critici, comparații între membrii etc.).

Psihicul se atașează de ceea ce îi este familiar, nu neapărat (și) de ceva ce este sănătos. Iar când persoana începe să-și înțeleagă și cunoască mai bine nevoile, să pună limite sănătoase (de exemplu, să spună “nu”) sau să-și construiască autonomia, acel „sprijin” vechi nu mai poate susține noua structură internă. Astfel, apare disconfortul sau tendința de a nu continua cu schimbarea dorită.

Schimbarea activează un dublu proces: reorganizează resursele, dar și expune golurile lăsate de vechile mecanisme. De aceea, progresul poate fi însoțit de teamă sau vinovăție. Nu pentru că este greșit, ci pentru că ruperea de un sprijin disfuncțional înseamnă ieșirea dintr-o structură afectivă veche, în care ai învățat cândva să te simți „în siguranță”.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

23/11/2025

Sănătatea nu se referă doar la lipsa simptomelor sau la absența unui diagnostic. În psihoterapie, o privim ca pe o stare în care omul poate fi în contact cu sine, cu ceilalți și cu lumea într-un mod care îi susține viața, nu doar o menține.

Un element esențial al sănătății este relația cu eul. Sănătatea apare atunci când există un dialog intern clar, în care persoana își poate diferenția gândurile, emoțiile și intențiile. Capacitatea de a acționa în acord cu voința proprie, fără a fi dominat (și condus) de frică, rușine sau presiuni interne contradictorii, indică un nivel solid de organizare psihică.

Sănătatea înseamnă și capacitatea de a ne recunoaște și îndeplini nevoile de bază. Printre altele, avem nevoie (mai ales) de siguranță, reglare, apropiere, autonomie și sens. A ne recunoaște și îndeplini nevoile în mod adecvat reflectă un psihic flexibil și funcțional.

Relațiile constructive sunt un alt pilon al sănătății. Ele se bazează pe respect, cooperare, limite funcționale și capacitatea de a negocia diferențele. În absența acestor elemente, persoana poate părea „fără simptome”, dar funcționează prin tipare de evitare, dependență, hiperadaptare sau conflict persistent.

Sănătatea depinde și de condițiile sociale în care trăim. O comunitate care protejează demnitatea, libertatea, adevărul, iubirea și pacea nu doar reduce riscul de suferință, ci susține dezvoltarea fiecăruia.

În acest sens, sănătatea este un proces dinamic. Ea se reflectă în modul în care integrăm experiențele, în felul în care rămânem în contact cu nevoile noastre și în contextul relațional și social care ne înconjoară.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra

09/03/2026

09/02/2026

30/01/2026

20/01/2026

18/01/2026

16/01/2026

07/01/2026

05/01/2026

04/01/2026

07/12/2025

02/12/2025

23/11/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Featured

Share

Category