Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra, Mioriței, nr 7C, Bacau (2026)

26/04/2026

Acum ceva vreme am văzut o știre cu un urs ținut captiv, timp de 20 de ani, într-o cușcă. Timp de 20 de ani ursul a putut să meargă doar în cerc, în perimetrul unde a fost ținut. După eliberare, el a continuat să meargă obsesiv în cerc, chiar dacă avea mult mai mult spațiu la dispoziție. E un exemplu atât de relevant, căci la fel se întâmplă și cu noi, oamenii.

Psihicul nu funcționează după logica „acum e diferit, deci pot să reacționez diferit”. Psihicul reacționează după logica experienței repetate, după tiparul construit. Ceea ce a fost necesar pentru supraviețuire se consolidează și rămâne activ, chiar și atunci când contextul nu mai cere același răspuns.

Ca psihoterapeut de traumă, lucrez cu violența, abandonul, pierderea, nesiguranța, durerea, neputința, neîncrederea. Lucrez cu oameni care au crescut în medii în care siguranța emoțională nu a existat. Sunt copii incredibil de singuri, care au fost nevoiți să își construiască lumi interioare ca să poată merge mai departe. Sunt adulți care continuă să funcționeze în aceleași „cercuri”, nu pentru că nu își doresc altceva, ci pentru că acestea au fost, la un moment dat, singurele soluții care i-au ajutat să-și continue viața.

Dar, dincolo de tot greul, lucrez cu resursele oamenilor. Uneori aud despre niște conținuturi care nu încap nici măcar imaginar în mintea unei persoane. Și nu rămân surprinsă cu privire la groaza care îmi e relatată, ci mă fascinează capacitatea incredibilă a psihicului (și implicit a omului) de a dezvolta resurse. Oricât de dificil a fost parcursul, rămâne în noi și o parte sănătoasă. E adevărat că nu întotdeauna e vizibilă sau nu ne dăm seama de ea, dar e acolo. În fiecare dintre noi există o parte sănătoasă care poate fi recunoscută, susținută și dezvoltată, inclusiv în procesul psihoterapeutic.

Schimbarea nu se produce printr-o ruptură bruscă de tiparele anterioare, ci printr-un proces gradual de reorganizare. În acest sens, lucrul cu resursele nu înseamnă evitarea dificultății, ci extinderea repertoriului intern, astfel încât persoana să poată accesa, în mod progresiv, răspunsuri diferite față de cele consolidate în contextul traumatic. Așadar, partea sănătoasă nu anulează experiențele anterioare, dar oferă un punct de sprijin pentru construcția unor moduri mai flexibile de raportare la sine și la realitate.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

22/04/2026

Starea afectivă nu este liniară, ci fluctuantă. Alternanța între momente de bine și disconfort nu indică o disfuncție, ci reflectă modul firesc în care sistemul nervos procesează experiențele interne și externe. Dificultatea apare atunci când orice deviație de la „a mă simți bine” este percepută ca o problemă ce trebuie eliminată rapid.

În viața de zi cu zi, acest lucru se observă frecvent prin impulsul de a reduce imediat disconfortul: deschiderea automată a telefonului când apare neliniștea, mâncatul în absența foamei fiziologice pentru a acoperi tensiunea, evitarea unei conversații dificile sau suprasolicitarea prin activitate pentru a nu rămâne în contact cu propriile trăiri. Aceste comportamente au o funcție de reglare pe termen scurt, însă, repetate, pot menține evitarea experienței emoționale.

Un pas relevant în autoreglare este diferențierea dintre emoție și reacția la emoție. De exemplu, tristețea poate fi însoțită de o a doua reacție, precum iritarea față de faptul că „nu ar trebui să mă simt așa” sau anxietatea că starea nu va trece. În acest punct, disconfortul inițial se amplifică prin adăugarea unor noi straturi emoționale.

Exersarea unei atitudini de observare implică recunoașterea impulsului fără a-l pune imediat în act. De pildă, în momentul în care apare nevoia de a verifica telefonul, persoana poate nota: „observ tendința de a mă distrage”. În locul unei intervenții rapide, se creează un spațiu scurt de contact cu experiența internă: senzațiile din corp, ritmul respirației, gândurile asociate. Acest interval, chiar și de câteva secunde, permite o formă de reglare mai stabilă, bazată pe conștientizare, nu pe evitare.

Astfel, toleranța la fluctuațiile emoționale nu presupune pasivitate, ci capacitatea de a rămâne în contact cu ceea ce este prezent fără a adăuga o reacție critică sau de respingere. În timp, această poziționare susține flexibilitatea psihologică și reduce nevoia de a controla sau elimina rapid fiecare stare neplăcută.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

19/04/2026

Există momente în care lucrurile nu sunt clare. Nu pentru că nu am gândit suficient, nu pentru că nu am analizat corect sau complet, ci pentru că unele procese au nevoie de timp înainte de a se așeza într-o formă coerentă.

Din perspectivă psihologică, toleranța la incertitudine se referă la capacitatea de a rămâne în contact cu ceea ce nu este încă definit, fără a intra în blocaj sau rigidizare. Este diferența dintre a putea continua să gândești în prezența incertitudinii și a rămâne prins în ea.

În viața de zi cu zi, acest lucru se vede în situații aparent simple. Aștepți un răspuns și nu vine. Simți o schimbare bruscă în comportamentul cuiva apropiat, dar nu ai o explicație clară. Te afli într-un punct de decizie în care niciuna dintre variante nu oferă siguranță completă. Sau te afli într-o etapă în care lucrurile pe care le făceai înainte nu te mai reprezintă pe deplin, dar încă nu s-a conturat o direcție nouă în care să te simți așezat.

În absența acestei toleranțe, mintea încearcă să închidă rapid golurile. Apar scenarii, interpretări, concluzii trase în grabă. Uneori apare înghețul, alteori ruminația sau nevoia de control. Toate acestea se întâmplă nu pentru că persoana “exagerează” sau “e prea sensibilă”, ci pentru că incertitudinea este trăită ca fiind ceva greu de susținut/suportat.

A tolera incertitudinea nu înseamnă a rămâne pasiv sau a renunța la clarificare. Înseamnă să poți sta într-un „nu știu încă” fără să te pierzi în el. Să lași loc procesului, fără să forțezi un răspuns înainte ca acesta să poată apărea.

Este o formă de flexibilitate psihică și, în același timp, o expresie a disponibilității interne. Atunci când sistemul nervos nu mai tratează necunoscutul ca pe un pericol imediat, gândirea rămâne disponibilă, iar experiența poate fi explorată, nu evitată.

Astfel, în psihoterapie, această capacitate se construiește în timp. Bineînțeles că nu prin explicații, ci prin experiențe repetate în care persoana învață că poate rămâne în contact cu ambiguitatea fără să fie copleșită de ea.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

16/04/2026

Imaturitatea emoțională se reflectă în dificultatea de a înțelege și regla propriile trăiri, dar și în tendința de a externaliza această responsabilitate în relații apropiate. În familie, acest lucru poate duce la o inversare de roluri: copilul devine atent la stările părintelui, le anticipează și încearcă să le gestioneze, uneori înainte de a-și putea înțelege propriile emoții. De aici apare situația în care copilul ajunge să știe mai multe despre dificultățile părintelui decât știe părintele despre sine.

Un exemplu frecvent este copilul care simte tensiunea din casă și își ajustează comportamentul pentru a evita reacțiile părintelui, în timp ce adultul rămâne deconectat și nu își conștientizează propriile reacții și factorii care le activează. Sau adolescentul, transformat în confident, este expus la probleme pentru care nu are resursele emoționale necesare.

În același timp, unii părinți evită exprimarea afecțiunii, asociind apropierea cu pierderea autorității. În realitate, această distanță slăbește siguranța relațională și menține un climat bazat pe control, nu pe atașament.

În relațiile dintre adulți, aceste tipare pot continua sub forma unei presiuni emoționale: celălalt este investit cu rolul de a regla, de a calma, de a rezolva, de a „repara”. În astfel de momente, devine esențială o delimitare conștientă: este aceasta o urgență reală? ce ține de mine și ce ține de celălalt? există o responsabilitate sau doar o așteptare?

Deși persoana imatură emoțional poate avea un acces limitat la conștientizarea propriilor tipare, cel asupra căruia acestea se manifestă poate începe un proces de clarificare și delimitare. Responsabilitatea emoțională este a fiecăruia, iar această diferențiere susține o relație mai coerentă și mai puțin încărcată.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

08/04/2026

Există momente în care viața nu are nevoie de explicații elaborate, nici de analize sofisticate, nici de răspunsuri „corecte”. Are nevoie de contact (interuman).

De multe ori, învățăm să ne ascundem nevoile în spatele unor formulări mai acceptabile: „sunt puțin obosit/ă”, „nu mă simt chiar bine”, „am o perioadă mai aglomerată”. Practic învățăm să spunem fără să spunem. Să sugerăm fără să cerem. Să ne apropiem fără să riscăm prea mult. Dar din perspectivă psihologică, nevoia rămâne aceeași: de reglare emoțională prin relație, de siguranță, de apropiere.

A putea spune:
„Trec printr-un moment dificil. Poți să mă îmbrățișezi?” – presupune acces conștient la propria stare, toleranță la vulnerabilitate și disponibilitate pentru contact autentic. Este o expresie a nevoii de co-reglare emoțională, în care relația devine spațiu de susținere și reorganizare internă. Pentru unele persoane, acest tip de exprimare activează însă scheme relaționale timpurii: teama de respingere, de a fi perceput „prea mult”, de a deranja sau de a nu fi întâmpinat.

În acest context, dificultatea nu ține doar de ceea ce simțim, ci de felul în care ajungem să exprimăm ceea ce simțim. Între trăirea internă și cuvânt se interpun adesea mecanisme de protecție, învățate în timp, care filtrează, reduc sau amână exprimarea directă a nevoii.

De aceea, pentru multe persoane, nu este simplu să spună exact ceea ce au nevoie. Nu pentru că nu ar ști, ci pentru că, la nivel emoțional, expunerea rămâne asociată cu riscul. Astfel, simplitatea de a găsi cuvintele pentru ceea ce ne este necesar apare atunci când există suficientă siguranță internă și relațională încât nevoia să poată fi rostită fără a fi ascunsă în spatele altor mesaje.

În cele din urmă, apropierea se exprimă în cele mai puține și, totodată, poate printre cele mai dificile cuvinte: „Am nevoie de tine.”

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

29/03/2026

Stilul nostru de atașament nu este o idee despre noi, ci o experiență trăită, învățată timpuriu, repetată în relații și așezată adânc în felul în care simțim, gândim și reacționăm. Nu îl putem modifica doar prin înțelegere cognitivă sau printr-o decizie conștientă de tipul „de mâine voi fi/ reacționa diferit”, căci el nu funcționează la nivel de intenție, ci la nivel de sistem nervos.

Mai mult, atașamentul se activează înaintea cuvintelor. În felul în care interpretăm o tăcere, o întârziere, o schimbare de ton. În tensiunea din corp, în impulsul de a ne apropia sau de a ne retrage, în nevoia de a cere sau, dimpotrivă, de a ne închide. De multe ori, nici nu apucăm să ne dăm seama că ceea ce trăim nu aparține doar prezentului, ci este ecoul unor experiențe relaționale mai vechi.

Am învățat și am corporalizat anumite secvențe de acțiune înainte ca mintea noastră să poată construi o poveste coerentă despre ceea ce ni se întâmpla. În acele contexte, am făcut tot ce puteam cu resursele pe care le aveam. Felul în care ne-am adaptat atunci nu a fost întâmplător, ci necesar.

De aceea, schimbarea nu vine din a „vorbi despre atașament” sau din a ne propune să reacționăm altfel, ci din a avea experiențe relaționale diferite, repetate suficient de mult încât să devină, treptat, familiare. Avem nevoie de contexte în care apropierea nu doare, în care vulnerabilitatea nu este sancționată, în care prezența celuilalt este constantă și previzibilă.

Procesul nu este liniar și nici rapid. Pentru că nu schimbăm doar un comportament, ci rescriem, cu răbdare, un mod de a fi în relație. Sigur că nu putem opri activarea automată a atașamentului deodată sau peste noapte, dar putem învăța, treptat, să rămânem în relație și cu noi, și cu celălalt, într-un mod mai adaptativ.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

23/03/2026

„Vreau să fiu bine” este o intenție firească și frecventă, dar rămâne adesea la nivel declarativ dacă nu există o reprezentare internă a ceea ce înseamnă, concret, „binele”.

Din perspectivă psihologică, stările precum siguranța, încrederea, liniștea sau apropierea nu sunt concepte teoretice, ci experiențe învățate. Ele se formează în relație, prin contact repetat cu contexte și persoane față de care psihicul poate înregistra: „aici este suficient de sigur”, „aici pot rămâne”, „aici nu trebuie să mă apăr”. Fără astfel de repere trăite, „binele” rămâne o idee dorită, dar greu de recunoscut și de menținut.

De aceea, uneori apare paradoxul în care o persoană își dorește stabilitate, dar nu o poate tolera pe termen lung, sau o interpretează ca fiind străină, suspectă ori temporară. Încrederea în bine nu se construiește prin explicații, ci prin experiențe concrete și/sau corective:
– relații în care există coerență între cuvinte și comportamente
– contexte în care emoțiile sunt primite fără invalidare
– întâlniri în care nu este necesară performanța pentru a fi acceptat
– spații în care limitele sunt respectate fără retragere sau sancțiune

Aceste experiențe devin, în timp, repere interne. Nu doar că persoana înțelege ce înseamnă „a fi bine”, ci începe să recunoască în propriul corp și în propria viață cm arată și cm se simte acest „bine”.

Un aspect important este că binele poate fi inițial inconfortabil. Pentru un sistem obișnuit cu tensiunea, liniștea poate activa vigilență. Pentru cineva crescut în imprevizibilitate, stabilitatea poate părea fragilă. Aceste reacții nu contrazic binele, ci reflectă absența unor experiențe anterioare de siguranță.

Astfel, procesul nu este despre a ajunge rapid la „a fi bine”, ci despre a învăța treptat să recunoști, să tolerezi și să rămâi în contact cu ceea ce este suficient de bun. În prezența unor oameni și experiențe care susțin această învățare, binele începe să capete formă, consistență și continuitate.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

21/03/2026

Reperele interne după care ne ghidăm nu sunt întotdeauna conștiente și, de multe ori, ceea ce este familiar ajunge să fie confundat cu ceea ce este sănătos. Diferențierea dintre sănătos și disfuncțional ajută la clarificare și la ajustarea modului în care ne raportăm la noi și la ceilalți.

Repere sănătoase vs. repere disfuncționale:

✅ Îmi recunosc și exprim nevoile
❌ Îmi ignor, minimalizez sau amân nevoile

✅ Pot spune „nu” fără vinovăție
❌ Evit limitele sau permit frecvent încălcarea acestora

✅ Îmi pot simți și înțelege emoțiile
❌ Îmi evit sau îmi judec emoțiile

✅ Mă simt în siguranță în relații stabile
❌ Sunt obișnuit cu instabilitatea sau tensiunea

✅ Pot rămâne în dialog chiar și în momentele de conflict
❌ Evit conflictul, nu vorbesc deloc despre ce s-a întâmplat sau reacționez impulsiv

✅ Am un sentiment stabil al valorii personale
❌ Mă definesc prin validarea celorlalți

✅ Observ ce simt și cm reacționez
❌ Reacționez automat, fără reflecție

✅ Îmi asum partea mea de responsabilitate
❌ Mă învinovățesc excesiv sau dau vina pe ceilalți

✅ Pot fi apropiat de celălalt fără să mă pierd pe mine
❌ Mă pierd în celălalt sau mă retrag complet

✅ Corpul meu poate recunoaște și sta în starea de liniște
❌ Trăiesc frecvent în tensiune sau alertă

✅ Pot cere ajutorul sau să depind de ceilalți, păstrându-mi autonomia
❌ Oscilez între dependență și evitare

✅ Accept greșeala ca parte firească din viață, din procesul de dezvoltare
❌ Trăiesc greșeala ca pe o amenințare sau ca un eșec

✅ Aleg în acord cu valorile mele
❌ Aleg din frică, vinovăție sau presiune externă

Aceste repere nu sunt fixe. Ele se pot ajusta în timp, pe măsură ce persoana începe să distingă între ceea ce i-a fost familiar și ceea ce îi susține, în mod funcțional, echilibrul intern.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

20/03/2026

Când suntem mici, privirea celuilalt devine un fel de limbaj înaintea cuvintelor. Ne uităm în ochii persoanelor de referință pentru a ne oglindi cine suntem noi. În acest proces de oglindire se conturează treptat sentimentul de sine, indiferent dacă mesajele primite sunt congruente sau distorsionate.

De exemplu, un copil poate avea resurse foarte bune – inteligență, curiozitate, capacitate crescută de învățare, dar dacă este privit constant printr-o lentilă critică sau devalorizantă, există riscul să interiorizeze acea perspectivă și să o transforme într-o convingere despre sine. În timp, această convingere poate deveni baza identității sale. Pe de altă parte, atunci când copilul întâlnește în privirea părintelui disponibilitate emoțională și acceptare, învață nu doar că este demn de iubire, ci și cm arată și cm se simte iubirea în relație.

Când avem de-a face cu priviri care transmit absență, furie, critică sau respingere, este de înțeles cm contactul vizual poate deveni dificil mai târziu. Pentru unii, a privi în ochii celuilalt activează anticiparea de a fi judecat, înjosit sau respins. Astfel, în timp, evitarea privirii nu vorbește despre o lipsă de interes sau de încredere, ci despre o formă de protecție. Despre un sistem care a învățat că a fi văzut nu a fost sigur.

Psihoterapia ajută la înțelegerea acestor reacții în contextul experiențelor timpurii și la modificarea modului în care sunt trăite în prezent. Prin reglare emoțională, clarificarea convingerilor despre sine și experiențe relaționale sigure, contactul vizual poate deveni, treptat, mai puțin amenințător și mai ușor de susținut în relație.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

09/03/2026

Atașament fragilizat, pierderea reperelor interioare, doliul, despărțirea, accidente ale vieții, diagnostice care schimbă cursul existenței, perioade de epuizare sau momente în care persoana nu mai recunoaște drumul pe care merge – sunt doar câteva dintre experiențele cu care oamenii ajung în cabinetul de psihoterapie.

Sunt psihoterapeut specializat în psihoterapia integrativă a traumei, psiholog clinician și psiho-oncolog. În prezent, parcursul meu include și formare continuă în abordările Compassionate Inquiry și EMDR, utilizate în lucrul cu trauma, cu experiențele relaționale timpurii și cu impactul emoțional al evenimentelor dificile.

Lucrez cu adulți, copii (+12 ani) și adolescenți, în procese individuale de evaluare și psihoterapie. De asemenea, susțin grupuri de suport și dezvoltare personală dedicate contextelor precum boala, doliul sau alte experiențe de viață care necesită sprijin și un proces de reorganizare interioară.

Dincolo de formarea profesională de bază, sunt implicată într-un proces constant de lucru personal și profesional. Particip la procese de supervizare, intervizare, terapie individuală și grupuri de dezvoltare, alături de practici de igienă emoțională. Toate acestea însumează sute de ore de lucru și reflecție asupra propriei persoane, necesare pentru a putea rămâne prezentă, clară și responsabilă în însoțirea celor care aleg să lucreze cu mine. Consider că prezența mea ca psiholog și psihoterapeut este strâns legată de felul în care continui să mă cunosc și să mă așez, uman și profesional, în propria poveste.

În fața experienței umane nu există rețete rapide și nici pași standardizați. Nu dețin formule care promit schimbări imediate și nici răspunsuri universale. De altfel, nici nu cred în astfel de formule. Fiecare persoană vine cu propriul istoric, cu propriul ritm și cu propriile resurse. Procesul psihoterapeutic cere răbdare, atenție și multă smerenie în fața complexității vieții unui om. Indiferent de situație, nu intru cu certitudini absolute, ci cu respect pentru povestea celui din fața mea și cu disponibilitatea de a însoți, pas cu pas, procesul prin care resursele și direcția pot începe să se contureze.

Dacă simți că felul în care lucrez ți-ar putea fi de folos, îmi poți scrie în privat.

Andreea Lichi - Psiholog & Psihoterapeut
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro

09/02/2026

În multe situații, disconfortul emoțional nu este generat în mod direct de evenimentul în sine, ci de modul în care acesta este interpretat. Aceeași realitate externă poate produce reacții emoționale diferite la persoane diferite, în funcție de filtrele cognitive, istoricul relațional și interpretările personale atribuite acelui moment.

Literatura de specialitate ne arată că între stimul și răspuns există un nivel intermediar esențial: evaluarea cognitivă. Astfel, nu evenimentul activează direct emoția, ci interpretarea lui. De exemplu, aceeași observație primită la serviciu poate fi trăită ca un feedback util sau ca dovada unui eșec personal, în funcție de convingerea de bază activată („pot învăța” versus „nu sunt suficient de bun”). Practic emoția nu vine din feedback-ul primit, ci din sensul atribuit lui.

Un alt exemplu frecvent apare în relații: un mesaj fără răspuns poate fi interpretat ca „nu contez” sau, alternativ, ca „celălalt este ocupat și îmi va răspunde când poate”. Realitatea este identică, dar percepția schimbă complet trăirea emoțională, de la anxietate și furie la acceptare și răbdare.

Psihoterapia nu urmărește să nege realitatea sau percepțiile persoanei, ci să creeze un spațiu de diferențiere între fapt și interpretare. A lucra terapeutic cu percepțiile înseamnă a explora cm s-a construit o anumită interpretare, ce experiențe o susțin și dacă ea mai este funcțională în prezent.

Cu alte cuvinte, diminuarea disconfortului emoțional nu rezultă din controlul realității externe, ci din capacitatea de a ajusta și lărgi perspectiva prin care evenimentele sunt interpretate. Când o persoană reușește să observe că „ceea ce gândesc despre situație” nu este identic cu „ceea ce este”, apare un spațiu de autoreglare și diferențiere.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

20/01/2026

Atunci când un copil este trist, supărat sau copleșit, majoritatea părinților reacționează intuitiv: observă, se apropie, întreabă ce s-a întâmplat, încearcă să liniștească, să explice sau să ofere sprijin. Chiar și atunci când nu știu exact ce să spună, simplul fapt că rămân prezenți transmite copilului un mesaj esențial: „emoțiile tale contează și sunt aici să te susțin”.

Acest tip de răspuns stă la baza reglării emoționale. Copilul învață, prin experiență directă, că stările dificile pot fi tolerate, că nu sunt periculoase și că pot fi traversate în siguranță alături de cineva. În timp, această capacitate de reglare externă se transformă în autoreglare. Cu alte cuvinte, felul în care adultul răspunde la emoțiile copilului devine modelul intern după care copilul va învăța să răspundă propriilor trăiri.

Problema poate să apară atunci când ne întoarcem privirea spre adult. Ce face adultul cu propriile emoții? Cu tristețea, supărarea, dezamăgirea, teama? De multe ori, răspunsul este diferit de cel oferit copilului. Emoțiile sunt ignorate, minimalizate, amânate sau acoperite prin raționalizare, muncă excesivă, control sau retragere. Adultul devine cel care „trebuie să fie puternic”, „să nu exagereze”, „să meargă mai departe”.

Această ruptură nu apare întâmplător. Ea este adesea rezultatul propriului istoric de atașament. Mulți adulți au crescut în medii în care emoțiile dificile nu au fost conținute, ci respinse, judecate sau grăbite spre soluții. Tristețea era văzută ca slăbiciune, teama ca lipsă de curaj, furia ca ceva periculos, iar vulnerabilitatea ca risc relațional.

Astfel, atunci când adultul își ignoră propriile trăiri, nu o face pentru că nu ar avea nevoie de sprijin, ci pentru că a învățat că emoțiile lui nu sunt prioritare. Paradoxal, același adult poate fi extrem de empatic și atent cu copilul său ori cu alte persoane, oferindu-le exact ceea ce lui i-a lipsit. Această diferență creează însă un cost psihic important. Emoțiile neprocesate nu dispar, ci se acumulează, se transformă în tensiune corporală, iritabilitate, oboseală cronică, anxietate sau alte dificultăți emoționale, sociale și relaționale.

Din perspectivă psihoterapeutică, maturitatea emoțională nu înseamnă absența emoțiilor dificile, ci capacitatea de a le trata cu aceeași curiozitate, răbdare și responsabilitate cu care un părinte își tratează copilul. Asta presupune recunoaștere, validare și disponibilitatea de a rămâne în contact cu trăirea, fără a o judeca sau a o alunga. Întrebarea esențială nu este doar „ce faci când copilul tău e copleșit?”, ci și „ce te face să nu faci același lucru pentru tine?”. Răspunsul la această întrebare deschide un spațiu important de reflecție asupra relației cu sine.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra

26/04/2026

22/04/2026

19/04/2026

16/04/2026

08/04/2026

29/03/2026

23/03/2026

21/03/2026

20/03/2026

09/03/2026

09/02/2026

20/01/2026

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Featured

Share

Category