Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra, Mioriței, nr 7C, Bacau (2025)

02/12/2025

Progresul nu este doar despre a adăuga ceva nou în viață, ci și despre a renunța la structuri care au funcționat mult timp ca puncte de sprijin, chiar dacă au fost nesigure sau disfuncționale.

Mai concret, sunt situații în care suportul parental a fost ambivalent: a oferit o formă minimă de dezvoltare, dar a limitat autonomia, identitatea și capacitatea persoanei de a se autoregla. Ulterior, când respectivul copil devenit adult înțelege și încearcă să se desprindă de mediul care nu îi face bine, apar teama și incertitudinea. Practic pierderea unui sprijin disfuncțional poate activa frica de a rămâne fără protecția învățată în copilărie, chiar dacă acea protecție a venit la pachet cu confuzie, critică sau control.

Într-un alt exemplu, unele persoane rămân mulți ani într-un mediu profesional care le consumă resursele, dar le oferă o formă de stabilitate: un program previzibil, un salariu constant sau apartenența la o echipă (chiar dacă echipa nu e cea mai potrivită pentru persoana respectivă; chiar dacă sunt neînțelegeri repetate în echipă, critici, comparații între membrii etc.).

Psihicul se atașează de ceea ce îi este familiar, nu neapărat (și) de ceva ce este sănătos. Iar când persoana începe să-și înțeleagă și cunoască mai bine nevoile, să pună limite sănătoase (de exemplu, să spună “nu”) sau să-și construiască autonomia, acel „sprijin” vechi nu mai poate susține noua structură internă. Astfel, apare disconfortul sau tendința de a nu continua cu schimbarea dorită.

Schimbarea activează un dublu proces: reorganizează resursele, dar și expune golurile lăsate de vechile mecanisme. De aceea, progresul poate fi însoțit de teamă sau vinovăție. Nu pentru că este greșit, ci pentru că ruperea de un sprijin disfuncțional înseamnă ieșirea dintr-o structură afectivă veche, în care ai învățat cândva să te simți „în siguranță”.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

23/11/2025

Sănătatea nu se referă doar la lipsa simptomelor sau la absența unui diagnostic. În psihoterapie, o privim ca pe o stare în care omul poate fi în contact cu sine, cu ceilalți și cu lumea într-un mod care îi susține viața, nu doar o menține.

Un element esențial al sănătății este relația cu eul. Sănătatea apare atunci când există un dialog intern clar, în care persoana își poate diferenția gândurile, emoțiile și intențiile. Capacitatea de a acționa în acord cu voința proprie, fără a fi dominat (și condus) de frică, rușine sau presiuni interne contradictorii, indică un nivel solid de organizare psihică.

Sănătatea înseamnă și capacitatea de a ne recunoaște și îndeplini nevoile de bază. Printre altele, avem nevoie (mai ales) de siguranță, reglare, apropiere, autonomie și sens. A ne recunoaște și îndeplini nevoile în mod adecvat reflectă un psihic flexibil și funcțional.

Relațiile constructive sunt un alt pilon al sănătății. Ele se bazează pe respect, cooperare, limite funcționale și capacitatea de a negocia diferențele. În absența acestor elemente, persoana poate părea „fără simptome”, dar funcționează prin tipare de evitare, dependență, hiperadaptare sau conflict persistent.

Sănătatea depinde și de condițiile sociale în care trăim. O comunitate care protejează demnitatea, libertatea, adevărul, iubirea și pacea nu doar reduce riscul de suferință, ci susține dezvoltarea fiecăruia.

În acest sens, sănătatea este un proces dinamic. Ea se reflectă în modul în care integrăm experiențele, în felul în care rămânem în contact cu nevoile noastre și în contextul relațional și social care ne înconjoară.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

20/11/2025

Atunci când încercăm să înțelegem ceea ce poate fi doar simțit, apare un blocaj. Mintea caută explicații, dar corpul rămâne purtătorul experienței. În lucrul cu trauma, acest aspect este frecvent: persoana încearcă să rezolve prin analiză (gânduri, explicații) un material psihic care a fost trăit înainte de a putea fi simbolizat și, implicit, conținut.

Multe reacții nu sunt consecința unor gânduri, ci expresia memoriei implicite. De exemplu, un adult poate descrie o teamă „fără motiv” atunci când intră într-un spital. Cognitiv, știe că este în siguranță. Somatic, însă, corpul reacționează la o experiență mai veche, poate o internare dureroasă din copilărie.

Un alt exemplu poate să apară în relațiile apropiate, prin dificultatea de a primi afecțiune. Unii adulți descriu o tensiune greu de explicat atunci când cineva îi îmbrățișează sau le vorbește cu blândețe. Aud adesea: „Știu că persoana e caldă și binevoitoare, dar ceva mă face să mă blochez.” În acest caz, corpul reacționează la o lipsă timpurie de siguranță în relație. Explicația logică nu schimbă reacția, căci rădăcina este mai veche.

Procesul psihoterapeutic urmărește să creeze un spațiu în care ceea ce este simțit să poată fi observat fără a fi imediat analizat. Persoana este încurajată să identifice cm apare reacția, unde o resimte în corp și ce impuls o însoțește. Prin această ancorare senzorială, experiența începe să fie tolerată (practic omul învață să-și tolereze disconfortul, să stea cu “totul” lui). Abia apoi poate fi formulată în cuvinte și integrată într-o poveste personală coerentă.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

17/11/2025

Identitatea se formează la intersecția dintre experiențele interne și contactul cu lumea (din exterior), iar aici apare diferența esențială dintre identitate și identificare.

Identitatea se referă la structura internă a sinelui, adică la felul în care o persoană se percepe pe sine, la continuitatea dintre trecut, prezent și viitor, la valorile, rolurile și trăsăturile care îi conferă un sentiment de coerență. Este un proces dinamic, continuu, construit prin experiențe, relații și reflecție interioară.

Identificarea, în schimb, este un mecanism psihologic prin care o persoană preia, conștient sau inconștient, caracteristici, valori sau comportamente ale unei alte persoane, ale unui grup sau chiar ale unui obiect exterior. Aceste identificări pot avea funcție de sprijin, dar nu sunt identitatea însăși.

Diferența devine clară atunci când explorăm trei întrebări care apar des în terapie: Cine cred eu că sunt? Cine sunt? Cine mi s-a spus că sunt?

„Cine cred eu că sunt?” reflectă imaginea de sine formată din interpretări, comparații și concluzii personale.
„Cine mi s-a spus că sunt?” trimite la etichetele primite în copilărie, la mesaje din familie și la rolurile care ni s-au atribuit înainte să putem alege.
„Cine sunt?” reprezintă nucleul identitar autentic, care se conturează atunci când reușim să distingem între ceea ce am interiorizat, ceea ce am preluat pentru a aparține și ceea ce exprimă, de fapt, structura noastră reală/ autentică.

Identificarea nu înseamnă automat pierderea identității. Din contră, uneori este o etapă firească în procesul de dezvoltare a acesteia. Important este ca, în timp, omul să poată distinge între ceea ce are și ceea ce este, între imagine și esență. Procesul psihoterapeutic îi ajută pe oameni tocmai să delimiteze aceste planuri: să observe ce este împrumutat, ce este impus și ce le aparține cu adevărat.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

12/11/2025

Uneori, dorința sinceră de a ajuta se poate transforma, fără să ne dăm seama, într-o formă subtilă de intruziune sau adversitate. Mai ales atunci când „binele” nostru nu ține cont de locul în care se află celălalt.

În lucrul cu trauma, vedem des această confuzie: credem că, dacă oferim siguranță, resurse, condiții bune, omul se va liniști, va fi recunoscător și se va recupera/ “vindeca”. Dar nu întotdeauna e așa. Unii oameni, mai ales cei care au trăit ani în medii abuzive, haotice sau umilitoare, disfuncționale, pot reacționa complet opus: devin agitați, furioși, respingători sau chiar disociați.

Explicația este simplă, dar profundă: psihicul nu recunoaște siguranța doar pentru că ea există în jur. El o recunoaște doar atunci când o simte ca fiind familiară. Iar pentru cineva crescut în nesiguranță, liniștea poate fi înfricoșătoare. Un copil crescut în abuz va putea percepe un mediu calm ca fiind periculos, pentru că nu are reperele interne ale siguranței. La fel, un adult traumatizat poate sabota (inconștient) ajutorul primit, nu din răutate, ci din imposibilitatea psihică de a-l integra.

Există un exemplu clasic în literatura de specialitate: un om al străzii adus brusc într-o casă confortabilă poate reacționa în două feluri: fie fuge, fie, dacă este forțat să rămână, psihicul lui poate ceda complet. Nu pentru că nu vrea o viață mai bună, ci pentru că nu are încă capacitatea de a o susține.

Accesul la resurse nu înseamnă automat o viață mai bună sau “vindecare”. Pentru ca un om să poată folosi ceea ce i se oferă, trebuie ca sistemul lui să fie pregătit să primească. De aceea, în psihoterapie (și, în general, în orice formă de ajutor) adevărata grijă nu înseamnă „să-l ridici pe celălalt” cu orice preț, ci să-l însoțești până când el poate urca în ritmul propriu. Pentru că uneori, prea mult bine (care apare brusc, deodată), prea repede, doare la fel de tare ca răul.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

08/11/2025

Atașamentul și iubirea sunt două forme diferite de legătură emoțională, adesea confundate. Atașamentul este o structură afectivă fundamentală, menită să asigure supraviețuirea. În copilărie, el se construiește prin relația cu figura de referință, iar în viața adultă, modelele interne de atașament influențează felul în care alegem, menținem și trăim relațiile. Practic din el derivă tiparele prin care căutăm apropierea, gestionăm distanța și interpretăm absența.

Iubirea (sănătoasă/ funcțională) presupune, în schimb, maturitate emoțională. Ea se naște din capacitatea de a rămâne conectat fără a te fuziona cu celălalt, de a oferi fără a te pierde, de a primi fără teamă. În iubire există libertate, nu dependență. Există prezență, nu control. Există, mai ales, alegere, nu doar nevoie.

De exemplu, o persoană care spune „Nu pot trăi fără tine” exprimă mai degrabă o nevoie de protecție decât o alegere conștientă de iubire. De asemenea, când o altă persoană spune „Îmi e bine cu tine, dar sunt bine și cu mine”, relația se sprijină pe autonomie, nu pe dependență.

De altfel, multe relații dureroase, nepotrivite, disfuncționale sunt menținute din anxietatea separării, nu din prezența iubirii autentice. Confundarea atașamentului cu iubirea poate conduce la relații fuzionale, dependente, în care siguranța este confundată cu posesia, iar apropierea cu controlul. Diferența dintre cele două aspecte e foarte clară. Atașamentul cere: „Rămâi cu mine ca să nu mă doară”. În schimb, iubirea spune: „Rămân cu tine pentru că vreau, nu pentru că nu pot altfel”.

Procesul psihoterapeutic oferă spațiul în care o persoană poate învăța să distingă între a avea nevoie de cineva și a putea iubi pe cineva. Iubirea sănătoasă nu exclude atașamentul, ci îl integrează într-o formă conștientă, în care legătura nu anulează libertatea, iar dependența afectivă este înlocuită de interdependența sănătoasă.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

06/11/2025

În cabinet, câteodată oamenii îmi spun: „Parcă am regresat… Erau zile când mă simțeam mai bine și acum nu mai pot”. În realitate, nu este neapărat o regresie, ci un ciclu firesc de reglare. Viața nu este o linie dreaptă. E o succesiune de urcușuri și coborâșuri, la fel ca bătăile inimii pe un monitor. Dacă linia ar fi perfect dreaptă, am ști că viața s-a oprit.

Astfel, etapele vieții nu urmează o traiectorie liniară. Există momente de expansiune și de retragere, de conectare și de solitudine, de sens și de confuzie. Fiecare „coborâre” are funcția ei de reglare, la fel cm inima se odihnește între bătăi pentru a putea continua.

După o despărțire, de exemplu, putem simți că „linia” se prăbușește. E o fază de retragere necesară, în care psihicul se reorganizează, învață să suporte absența și să găsească resurse pentru a continua. Apoi urmează o revenire: apar din nou energia, curiozitatea, dorința de apropiere. Sau după o reușită importantă (o promovare, un proiect finalizat, un job mult dorit) urmează adesea o coborâre emoțională. Entuziasmul de moment se estompează, lăsând loc unei stări “de gol”. Și această mișcare este firească: psihicul are nevoie să se regleze, să integreze intensitatea trăirii.

Nu există viață psihică sănătoasă fără variație, fără mișcare între poli aparent opuși. Când încercăm să menținem o linie perfect stabilă, ne îndepărtăm de vitalitate și de autenticitate. Cu alte cuvinte, mișcarea între stări de plenitudine și de gol, între claritate și confuzie, nu este o abatere de la normalitate, ci expresia vitalității psihice.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

03/11/2025

Atunci când o persoană trece prin experiențe dificile, uneori are tendința să se întrebe: „Ce e în neregulă cu mine?” Însă această întrebare apare frecvent în istoria persoanelor care au traversat experiențe adverse de viață. Ea exprimă o orientare de autoevaluare bazată pe rușine, specifică unui psihic care a internalizat ideea că problema se află mai ales în sine, nu și în contextul relațional sau de mediu. În realitate, majoritatea simptomelor (anxietatea, perfecționismul, nevoia de control, retragerea, furia etc.) nu sunt defecte, ci răspunsuri ale psihicului la o situație dificilă sau o suferință mai veche.

În schimb, când începem să ne întrebăm „Ce mi se întâmplă?”, perspectiva e diferită. În loc să judecăm, devenim curioși. În loc să ne condamnăm/ etichetăm, începem să observăm: cm reacționează corpul, ce declanșează frica, ce am învățat cândva despre siguranță. În acest cadru, simptomul nu mai este tratat ca o eroare, ci ca un limbaj al psihicului care încearcă să comunice ce i se întâmplă.

În final, apare și întrebarea “De ce am nevoie acum?”, care conectează individul cu prezentul, reorientează atenția spre nevoile autentice și permite dezvoltarea capacității de autoreglare.

Astfel, trecerea de la „Ce e în neregulă cu mine?” la „Ce mi se întâmplă?” și, ulterior, la „De ce am nevoie acum?” reflectă o tranziție de la rușine la compasiune și înțelegere. Practic nu mai căutăm defectul, ci înțelegem adaptarea. Cu alte cuvinte, reacțiile/ simptomele noastre nu sunt defecte. Sunt limbajul prin care psihicul povestește ce i s-a întâmplat. În psihoterapie, scopul nu constă doar în ameliorarea simptomului, ci și în înțelegerea funcției sale adaptative și transformarea acestuia într-o formă coerentă de autoreglare.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

29/10/2025

Când relațiile timpurii nu oferă suficientă siguranță, nevoia de acceptare devine mai puternică decât nevoia de autenticitate. Copilul care a învățat devreme că iubirea, acceptarea și validarea sunt condiționate (de performanță, de adaptare, de tăcere sau de „a fi cm trebuie”) dezvoltă un mod de funcționare centrat pe anticiparea așteptărilor celorlalți. În loc să fie el însuși, învață să fie „cel de care este nevoie”. În acest mod, se conturează ceea ce, în psihologie, numim sinele fals, adică o structură defensivă construită pentru a menține atașamentul și siguranța într-un mediu imprevizibil sau critic.

La vârsta adultă, această dinamică se traduce printr-o permanentă adaptare la cerințele exterioare: „fac totul ca să nu dezamăgesc”, „mă ridic la nivelul lor”, „îmi controlez reacțiile ca să nu pierd relația”. Însă, în spatele acestei conformări, rămâne o suferință, care se manifestă prin sentimentul că oricât de mult ai face, nu e niciodată suficient. Persoana ajunge să ofere ceea ce este apreciat, nu ceea ce este autentic, să fie recunoscută pentru funcțiile sale, nu pentru ființa sa. Discrepanța dintre sinele autentic și cel fals generează un gol interior, dar și o oboseală existențială.

În astfel de contexte, apare o întrebare profundă, poate chiar dureroasă: „Ceilalți mă vor cu adevărat pe mine sau vor doar ceea ce pot oferi?” În psihoterapie, lucrul cu acest conflict interior presupune o reconectare blândă cu sinele autentic, adică cu acele părți care au fost cândva inhibate pentru a proteja relația.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

24/10/2025

Întâlnesc frecvent în cabinet situații în care durerea nu provine direct din evenimentul menționat, ci din semnificația pe care mintea o atribuie acelui eveniment. De altfel, suferința psihologică apare și atunci când percepția noastră despre realitate este distorsionată de experiențe trecute, de mecanisme de apărare și de lentilele formate în contexte de nesiguranță.

De exemplu, o persoană care a crescut într-un mediu în care greșelile erau sancționate sever poate percepe orice feedback (care nu e doar 100% pozitiv), oricât ar fi de constructiv, ca pe o amenințare. Concret, în cadrul unui feedback la un proiect: un “Poate te-ar ajuta să mai revizuiești ultima parte din proiect” ajunge să fie interpretat ca “Am greșit tot proiectul. Nu mă descurc deloc!” Astfel, nu situația actuală este “problema”, ci amintirea implicită a pericolului trăit altcândva. Cu alte cuvinte, conținutul din prezent este filtrat prin amprenta trecutului.

Un alt exemplu: cineva care a fost respins emoțional în copilărie poate interpreta lipsa unui răspuns la mesaj drept dovada că „nu este important”. Când, de fapt, celălalt poate fi doar ocupat sau nu a avut telefonul pe lângă el în acele momente. Însă sistemul nervos, antrenat în trecut pentru supraviețuire, reacționează ca și cm pericolul ar fi real, în prezent.

Procesul psihoterapeutic urmărește tocmai acest lucru: diferențierea între ceea ce este acum și ceea ce a fost cândva. În terapie, învățăm să privim realitatea fără distorsiunile experiențelor adverse din trecut, să aducem claritate acolo unde frica a pus ceață, și să transformăm imaginea subiectivă într-o percepție mai fidelă a prezentului. Trecutul nu poate fi schimbat, dar putem schimba felul în care îl privim, iar de acolo, prezentul începe să se simtă diferit.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

21/10/2025

„N-am nevoie de nimeni, prefer să mă descurc pe cont propriu. Nu-mi place să depind de nimeni. Pot face totul.” - Astfel de afirmații apar frecvent în cabinet și pot fi interpretate la prima vedere, mai ales din exterior, ca semne ale unei autonomii solide. În realitate, ele descriu însă o autonomie nesănătoasă, rigidă, construită ca reacție la experiențe timpurii de respingere, neîncredere sau lipsă de sprijin emoțional.

Autonomia reprezintă o componentă esențială a dezvoltării psihice sănătoase, fiind definită ca abilitatea de a acționa în acord cu propriile nevoi, valori și convingeri, fără a depinde excesiv de aprobarea sau controlul celorlalți. Ea implică o identitate diferențiată și capacitatea de autoreglare emoțională, adică de a rămâne conectat la sine în prezența celuilalt.

Prin contrast, autonomia nesănătoasă, în care apropierea este percepută ca amenințare, este un mecanism de protecție, o strategie de control menită să evite vulnerabilitatea. Acest tipar își are de multe ori originea în experiențele timpurii de atașament nesecurizant, unde apropierea a fost asociată cu durerea, iar nevoia de sprijin cu rușinea. Copilul învață că pentru a fi în siguranță trebuie „să se descurce singur”, să nu aibă nevoie de nimeni. În viața adultă, acest tipar se traduce prin dificultăți de implicare emoțională, respingerea ajutorului și o nevoie intensă de control.

În procesul psihoterapeutic, miza nu este renunțarea la autonomie, ci redefinirea ei. Autonomia sănătoasă presupune capacitatea de a fi în relație fără a te dizolva în celălalt, și de a fi cu tine fără a te închide față de lume. Ea implică asumarea vulnerabilității ca parte a conexiunii, recunoașterea nevoilor proprii și disponibilitatea de a primi sprijin. Doar atunci când persoana poate spune: “pot să mă bazez pe mine, dar pot și să mă las sprijinit(ă)”, putem vorbi despre o autonomie cu adevărat sănătoasă.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

17/10/2025

Ne dorim adesea să ne simțim mai bine, dar nu mereu privim cu adevărat spre ceea ce ne face rău. A conștientiza sau a ști de ce ne doare este doar începutul. A acționa în direcția schimbării este partea care transformă. Atâta timp cât mediul, alegerile sau relațiile care întrețin dezechilibrul rămân neschimbate, psihicul continuă să funcționeze într-o stare de alertă.

La fel ca în plan biologic, nici psihicul nu poate procesa la nesfârșit ceea ce îi face rău. Dacă mâncăm un aliment alterat, nu digestia trebuie antrenată, ci sursa disconfortului trebuie îndepărtată. Practic nu ne putem aștepta ca, mâncând acel aliment în mod repetat, digestia să nu aibă de suferit. Organismul nu se adaptează la toxicitate. Dimpotrivă, reacționează prin disconfort, greață, inflamație.

În mod asemănător, expunerea constantă la factori relaționali sau situaționali nocivi, chiar și în prezența conștientizării, nu duce la reziliență, ci la epuizare. Nu putem diminua anxietatea dacă trăim constant în medii care o reactivează. Nu putem găsi echilibrul emoțional în relații care ne rănesc permanent. Nu putem cultiva liniștea interioară în absența limitelor sănătoase.

În psihoterapie, acest principiu devine evident: cunoașterea de sine fără acțiune se transformă într-o formă de stagnare conștientă. Identificarea factorilor de risc trebuie urmată de delimitare, restructurare și alegerea unor contexte care permit reglarea sistemului nervos.

Astfel, pentru a ne menține starea de bine, avem nevoie să facem alegeri prin care să ne protejăm, să ne respectăm și să ne construim spațiul de siguranță. Adică alegeri care susțin sănătatea și funcționarea sănătoasă a psihicului, nu suferința.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra

02/12/2025

23/11/2025

20/11/2025

17/11/2025

12/11/2025

08/11/2025

06/11/2025

03/11/2025

29/10/2025

24/10/2025

21/10/2025

17/10/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Featured

Share

Category