Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra, Bacau (2025)

10/08/2025

“O nevoie primară apare și este satisfăcută. Aceasta se retrage în fundal și apare o altă nevoie; și astfel continuă ciclul. Atunci când, pentru un copil, acest ciclu nevoie-satisfacție este întrerupt în mod semnificativ, este perturbată dezvoltarea sănătoasă, iar lipsurile din mediul înconjurător declanșează atât tensiune și încordare la nivel muscular, cât și activarea unor dezechilibre la nivelul sistemului nervos și al biochimiei - toate acestea pregătind terenul pentru simptome și boală.

Atunci când nevoile de bază nu sunt satisfăcute, iar protestul pentru a obține satisfacerea acestor nevoi nu are succes, copiii ajung să creadă că este ceva în neregulă cu nevoile lor; ei nu pot să știe că mediul înconjurător este cel care nu răspunde în mod adecvat. Prin urmare, ei internalizează eșecurile îngrijitorului lor, trăindu-le ca pe propriile eșecuri. Reacționând la eșecul îngrijitorilor lor de a le satisface nevoile, copiii ajung să simtă diferite grade de furie, rușine, vinovăție și colaps psihologic. În mod tragic, în cazul în care există o lipsă cronică de răspuns la nevoile lor de bază, copiii nu învață să răspundă nici ei la nevoile din ei înșiși.

Atunci când nevoile de bază sunt constant nesatisfăcute, ciclul nevoie-satisfacție este întrerupt și se declanșează dereglări ale sistemului nervos și distorsiuni ale identității care ajung adesea să aibă un impact negativ pe tot parcursul vieții.”

* fragment din cartea “Trauma de dezvoltare” (Laurence Heller și Aline LaPierre)

08/08/2025

În viață, unii oameni trăiesc într-o casă interioară, în timp ce alții locuiesc, fără să-și dea seama, într-un cort.

Casa este acel spațiu psihologic construit cu răbdare și perseverență. Are temelii adânci, pereți care pot susține greutatea emoțiilor, ferestre prin care intră lumina conștientizării și uși care se pot deschide și închide în funcție de limitele sănătoase. E locul în care te simți acasă cu tine. Și ai investit în casa ta: timp, pierderi, întrebări, renunțări și speranțe.

Cortul, în schimb, e ceva ce ai ridicat în grabă. Poate în copilărie, poate într-un moment greu. E făcut din frici, adaptări, răspunsuri generate dintr-un mecanism de supraviețuire. Nu are temelie, dar te-a protejat. Și a fost bun atunci. Însă cortul nu e făcut pentru a rămâne. Nu rezistă în fața furtunilor vieții. Se lasă ușor dărâmat de o critică, de o despărțire, de o pierdere. Și atunci te întrebi: de ce mă simt atât de fragil?

Pentru că poate a venit momentul să te muți. Să începi construcția propriei tale case interioare. Și da, e greu. O să doară când vei da jos cortul și vei vedea cât de mult ai stat în întuneric. O să doară când îți vei da seama că te-ai mulțumit cu prea puțin, pentru că nu ai putut să ceri mai mult. Când vei începe să pui limite și unii oameni vor pleca. Când nu vei mai fi „pe placul tuturor” și va trebui să te întrebi: dar eu, sunt pe placul meu? Când vei renunța la vechile roluri (de exemplu: copilul cuminte, salvatorul, omul puternic mereu) și te vei simți gol, pentru că nu știi, încă, cine ești fără ele. Dar, în final, tot procesul va merita.

Poate cortul l-ai ridicat când fugeai, dar casa o construiești când decizi să rămâi.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

06/08/2025

Autenticitatea e adesea confundată cu ideea de „așa sunt eu”. Dar între cele două există o diferență fină, care face totodată distincția între apărare și asumare.

“Așa sunt eu” poate deveni o carapace sau un mecanism de apărare. O replică spusă din reflex care uneori ascunde nevoia de control, frica de respingere sau de schimbare. Spunem “așa sunt eu” ca să punem un punct. Sau ca să evităm disconfortul autoanalizei. Sau ca să nu ne simțim vinovați pentru ce poate fi, de fapt, o reacție născută din ceva ce a fost cândva dureros.

Autenticitatea, în schimb, nu înseamnă să ne agățăm de trăsături fixate, ci să fim curioși față de cm am ajuns să le avem. Nu e un argument pentru a rămâne în reacție, ci o invitație de a ne recunoaște vulnerabilitatea.

“Așa sunt eu” poate suna a defensivă:
👉 “Eu așa răspund, nu suport să fiu contrazis.”
👉 “Eu așa funcționez, nu sunt genul care-și cere scuze.”
👉 “Eu așa sunt, nu mă atașez ușor.”

Autenticitatea, în schimb, ar spune:
👉 “Îmi dau seama că atunci când sunt contrazis, se activează în mine o frică de a nu fi invalidat.”
👉 “Încă învăț să-mi recunosc greșelile fără să simt că-mi pierd valoarea.”
👉 “Mi-e greu să mă atașez, dar nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că, într-un moment din viața mea, atașamentul a fost dureros.”

Autenticitatea nu e o scuză, ci o asumare. Nu e un zid, ci o fereastră prin care învățăm să privim în noi cu mai multă sinceritate. E un drum, nu un punct final. Și, poate cel mai important, e o alegere constantă de a ne observa și de a rămâne disponibili schimbării – nu pentru că “nu suntem suficienți”, ci pentru că ne dorim relații mai blânde, viață mai conștientă, sens mai profund.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

12/07/2025

Când vine vorba despre a trăi conștient prezentul, una dintre cele mai fine, dar esențiale distincții pe care le putem face este cea dintre reacție și răspuns.

Reacția vine din grabă, din automatism, din trecutul care încă respiră prin noi. E acel impuls care apare în fracțiuni de secundă, când ceva din afară atinge ceva neprocesat din interior. Practic, reacția nu are răbdare să înțeleagă, doar se apără. Nu ascultă, ci doar proiectează.

Răspunsul, în schimb, cere prezență, spațiu, o clipă de tăcere între stimul și gest. Un moment în care doar tragi aer în piept. În același timp, sigur că răspunsul nu ignoră trecutul, însă nici nu se lasă acaparat de el. Mai degrabă, răspunsul vine cu decizia de a nu da vina pe rană, ci de a o recunoaște, de a sta cu ea. De a întreba: Ce se activează acum în mine? Ce e real și ce e dintr-un reflex?

Reactivitatea se hrănește din povești vechi pe care nu le-am pus niciodată sub semnul întrebării. Răspunsul se naște dintr-o cunoaștere care a trecut prin emoție, prin proces. A răspunde în loc să reacționezi nu înseamnă să fii impasibil, ci să fii profund conectat. Nu cu povestea trecutului, ci cu adevărul momentului prezent. Să fii conectat cu tine, cel de aici și acum.

De exemplu, într-o relație, când unul dintre parteneri evită o conversație delicată, reacția poate să vină cu un ton ridicat, încărcat de frustrare și neputință. Și poate suna în acest fel: “Da, fugi ca de obicei! Când e greu, te retragi și mă lași singur/ă!”. Astfel, reacția vine dintr-un spațiu în care frica de a fi abandonat, de a nu conta, de a nu fi văzut apasă cu forță. În schimb, răspunsul arată diferit: „Simt că atunci când aduc un subiect sensibil, te închizi. Și asta mă face să mă simt singur/ă în relație. Putem găsi un moment să vorbim fără presiune?”. Cu alte cuvinte, răspunsul vine dintr-un moment de auto-observare și din dorința sinceră de a construi, nu de a învinovăți. Are un ton mai cald, mai așezat. Nu cere rezolvări imediate, ci disponibilitate pentru conexiune. În reacție, accentul cade pe “tu ai ceva cu mine”. În răspuns, accentul cade pe ce se întâmplă între noi și cm ne putem întâlni mai blând în acel spațiu.

Dar cm ajungem să fim conștienți de reacțiile noastre?
Putem începe doar prin a observa. Prin a sta, măcar o secundă, cu emoția. Prin a recunoaște când tonul se înalță, când corpul se încordează, când gândul fuge în mai multe direcții. Nu pentru a ne judeca, ci pentru a înțelege. Pentru că doar ce e observat poate fi înțeles. Și doar ce e conștientizat poate fi și transformat. În lipsa propriei conștientizări, fiecare așteaptă o schimbare din partea celuilalt și, practic, nimic nu se schimbă.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

24/06/2025

Sunt relații care seamănă cu o casă veche, în care ai crescut. Cunoști toate scârțâiturile, toate colțurile întunecate, toate ușile care nu se închid bine. Dar faptul că îți este familiară nu înseamnă că îți și face bine.

Uneori, stai într-o astfel de relație nu pentru că e potrivită, ci pentru că ți-e frică de necunoscut. În unele medii, rămânem nu pentru că ne fac bine, ci pentru că ne sunt cunoscute. Disconfortul devine suportabil tocmai pentru că l-am mai trăit. Iar mintea, în căutarea siguranței, alege familiarul, chiar și atunci când doare. Astfel, ne ținem aproape de ceea ce știm, chiar dacă ne doare, pentru că altceva pare prea nesigur.

Dar nu poți construi o viață sănătoasă într-o casă care se prăbușește. Schimbarea începe atunci când alegi să nu mai repari acoperișul care cade, ci să construiești un loc în care să nu-ți mai îngustezi trăirile ca să încapi în el.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

15/06/2025

Unele medii nu permit creșterea, ci doar adaptarea. Sunt contexte în care, se întâmplă, fără să ne dăm seama, să devenim ceea ce alții au avut nevoie să fim. Nu pentru că nu avem altă opțiune, ci pentru că libertatea ne-a fost necunoscută.

Dacă ești într-o colivie, poți merge doar atât de departe cât îți permit pereții coliviei să crești. Și sigur că nu întotdeauna colivia e vizibilă. Câteodată, ea e construită din reguli nescrise, mesaje internalizate și frici nerostite. Colivia poate fi formată din: „nu deranja”, „iubirea se merită”, „ești bun doar dacă...”.
Ei bine, în psihoterapie, numim asta spațiu limitativ de dezvoltare, adică acel cadru relațional sau emoțional care determină cât de mult îți permiți să te exprimi, să simți, să alegi. Și dacă ai crescut într-un mediu care nu a tolerat autenticitatea ta, atunci e posibil să fi învățat că siguranța înseamnă conformare, nu conectare. Că liniștea vine din reprimare, nu din reglare. Că valoarea vine din cât de util ești, nu din simplul fapt că exiști.

Dar nicio pasăre nu-și poate antrena aripile doar într-o colivie. Și nicio persoană nu-și poate atinge potențialul real atâta timp cât își trăiește viața în funcție de limitele impuse de ceilalți. A rămâne într-un mediu restrictiv, fie că e o relație, o credință sau o dinamică veche, înseamnă să amâni contactul cu ceea ce ești cu adevărat.

Și, chiar dacă zborul sperie, eliberarea începe atunci când nu te mai mulțumești cu spații care îți strâng aripile.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

12/05/2025

Ne e frică.
De pierdere. De moarte. De boală. De singurătate. De oameni. De respingere. De judecată. De eșec. De greșeală. De schimbare. De incertitudine.
Ne e frică de viață, în toată imprevizibilitatea ei.

Și, uneori, nici nu ne dăm seama cât de mult ne conduce această teamă. Doar că nu mai visăm. Nu mai spunem ce simțim. Nu mai iubim. Trăim cu rezerve, cu ziduri, cu “frâna de mână trasă”.

Din punct de vedere psihologic, mintea noastră este construită să acorde mai multă atenție pericolului decât siguranței, fiind un mecanism de supraviețuire. De aceea, scenariile negative par mai convingătoare. Mai reale. Mai „logice”. Ne agățăm de ele nu pentru că suntem slabi, ci pentru că mintea încearcă să ne protejeze (ținând cont și de istoricul experiențelor trăite). Dar în această protecție, pierdem viața. Pierdem momentul. Pierdem bucuria de a fi, aici și acum.

Realitatea e că frica nu dispare dacă o negăm. Se liniștește când o înțelegem. Când îi dăm voie să existe. Cu siguranță viața, în sine, nu e un teritoriu mereu sigur. Dar e un loc care merită trăit. Cu riscuri. Cu emoții. Cu căderi. Cu tot.

E ca o pădure necunoscută — poți rămâne la margine, întrebându-te ce s-ar putea întâmpla, sau poți păși înăuntru, cu inima bătând și ochii larg deschiși. Poate va fi greu. Dar poate va fi și frumos. Și merită să afli.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

10/05/2025

Avem nevoie de conexiune. Nu de soluții rapide. Nu de cuvinte care să ne anuleze durerea. Ci de prezență. De acel „Sunt aici” care nu încearcă să repare, ci să rămână. Pentru că, uneori, „nu mai plânge” doare mai tare decât lacrimile. Și „ești prea sensibil/ă” sapă mai adânc decât durerea pe care o simțeam deja.

Avem nevoie de oameni care nu ne grăbesc să fim „bine”. Care nu ne cer să zâmbim când simțim să plângem. Care nu spun „e doar în capul tău”. Pentru că, atunci când doare, nu vrem să fim contraziși. Vrem să fim ținuți. Nu vrem explicații. Vrem o prezență care rămâne.

Nu avem nevoie să ni se spună cm să simțim. Ci să ni se permită să simțim. Să fim văzuți, nu corectați. Emoțiile nu sunt greșeli de reparat. Sunt mesaje ce au nevoie să fie primite, recepționate.

Conexiunea adevărată nu fuge din fața emoțiilor. Le întâmpină. Le ține un loc. Le lasă să fie. E ca o bancă într-un parc agitat. Nu oprește zarva din jur, dar îți oferă un loc în care poți respira. În care nu trebuie să faci nimic altceva decât să exiști, să fii.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

05/05/2025

Uneori, cel mai greu lucru nu e să-ți împlinești nevoile, ci să le recunoști. Să admiți că ai nevoie de odihnă, când lumea te aplaudă pentru cât reziști. Să-ți dai voie să fii susținut, când te-ai obișnuit să fii cel care susține. Să accepți că nu ești bine, chiar dacă toți spun că pari „puternic”.

Nevoile nu ne fac slabi. Ne fac umani. Sunt semnele clare că suntem vii. Că avem o inimă care simte și un trup care nu vrea doar să funcționeze, ci să și trăiască. Dar le învățăm târziu, mai ales când am fost învățați să le ignorăm. Când am înlocuit „simt” cu „trebuie”. Și „am nevoie” cu „lasă, mă descurc”.

Poate că am fost învățați să ne tratăm ca pe niște mașini — să reparăm ce e stricat, apoi să continuăm, indiferent de ce simțim. Însă omul nu e o mașină. E mai degrabă ca o grădină. Dacă nu o u*i, dacă nu o protejezi de furtuni, dacă o neglijezi... nu moare brusc, dar se ofilește puțin câte puțin. Până într-o zi, când nu mai recunoști ce a fost acolo. Și poate tocmai atunci e momentul să te întorci și să întrebi, cu blândețe: „Ce parte din mine așteaptă să fie udată?”

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

25/04/2025

Eșecul doare. Mai ales când ai pus suflet. Când ai crezut. Când ai dat tot. Și poate tocmai de aceea îl luăm adesea personal, ca și cm ar spune ceva definitiv despre cine suntem. Dar eșecul nu e o sentință. E un liman temporar. O răscruce. Poate chiar un profesor cu vocea aspră, dar cu lecții prețioase.

E ca atunci când o pasăre cade din zbor. Se izbește de pământ, fiind rănită, speriată, confuză. Și pentru o vreme, își ascunde aripile. Poate își spune că nu va mai zbura. Că e mai sigur să rămână la sol. Dar aripile ei nu dispar. Nu se pierd. Doar au nevoie de timp. De încredere. De răbdare. Și, mai ales, de blândețea cu care învață să zboare din nou.

Adevărul e că, de multe ori, ceea ce numim „eșec” e doar o ajustare de direcție. Un mod prin care viața ne învață că există alte drumuri. Alte sensuri și înțelesuri. Nu tot ce cade se frânge definitiv. Uneori, căderea e doar pauza dinaintea unei ridicări mai conștiente.

Așadar, nu-ți face din eșec o identitate. Fă din el o punte. Un loc în care te oprești, înveți, respiri... și apoi, pas cu pas, o iei din nou de la capăt. Poate mai încet. Poate către o altă direcție. Dar cu mai multă claritate. Și mai aproape de cine ești cu adevărat, mai aproape de tine și nevoile tale.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

23/04/2025

Când îți construiești viața după planurile altora, într-o zi te trezești într-o casă în care nu te mai recunoști. Poate ai ales o meserie ca să fii „pe plac”. Poate ai spus „da” ca să nu fii respins. Poate ai ascuns ce simți, ca să nu superi. Poate ai zâmbit, ca să nu deranjezi. Și ai reușit. Ești bine văzut, admirat, apreciat. Dar înăuntru… e gol. E confu*ie. E oboseală. Pentru că ai pierdut firul cu tine.

Nu știi ce vrei. Nu știi ce îți place. Nu știi ce te face fericit. Pentru că ai devenit expert în a fi cm vor ceilalți, dar străin de cine ești tu cu adevărat.

E ca și cm ai purta o haină frumoasă, dar croită pentru altcineva. La început, poate primești complimente. Dar cu timpul începe să te strângă. Să-ți facă răni. Îți încetinește respirația, îți taie mișcările, te face să stai încordat. Și ajungi să confunzi disconfortul cu normalul. Să trăiești apăsat, dar să spui că e „bine”. Doar ca să nu deranjezi. Să nu dezamăgești. Să nu dezvălui că, de fapt, te doare.

Însă, oricât ai amâna, ajungi mereu în același punct de sinceritate:
Nu poți trăi o viață întreagă într-un costum care nu ți se potrivește. La un moment dat, e nevoie să ai curajul să-l dai jos. Chiar dacă rămâi o vreme descoperit. Chiar dacă unii nu te vor mai recunoaște. Pentru că doar așa poți începe să te regăsești — în costumul potrivit ție, în propria piele, în propriul ritm, în propria viață.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

16/04/2025

Avem nevoie de oameni buni care nu se sperie de durerea noastră. Avem nevoie de oameni buni care să nu fugă atunci când ne clătinăm. Oameni care nu se sperie de tristețea noastră sau de întrebările fără răspuns. Care nu fug când ne pierdem echilibrul, când ne e greu să punem în cuvinte ce simțim. Oameni care rămân — nu ca să ne salveze, ci ca să ne țină de mână în întuneric.

Avem nevoie de oameni care știu să asculte fără să judece. Care nu ne repară, ci ne stau alături. În liniște. Cu răbdare. Cu ochii blânzi. Care nu ne grăbesc să fim bine și nu ne spun cm „ar trebui” să simțim.

Oameni care ne văd dincolo de ce facem, ce oferim, ce dovedim. Care ne primesc și în zilele noastre gri, fără să ne ceară să strălucim. Oameni care nu adaugă presiune acolo unde viața deja apasă. Care ne văd frânți și nu se îndepărtează.

Avem nevoie de oameni care știu că prezența e, uneori, mai vindecătoare decât orice cuvânt. Și care rămân. Nu pentru că nu au unde pleca, ci pentru că au ales să fie acolo.

Și sigur că oamenii buni nu rezolvă tot. Dar ne amintesc, în cele mai grele momente, că nu suntem singuri. Și că, de cele mai multe ori, un “sunt aici” e de fapt totul, căci sunt momente, experiențe, răni care nu cer soluții, ci un loc sigur în care să doară.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra

10/08/2025

08/08/2025

06/08/2025

12/07/2025

24/06/2025

15/06/2025

12/05/2025

10/05/2025

05/05/2025

25/04/2025

23/04/2025

16/04/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category