Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra, Mioriței, nr 7C, Bacau (2026)

20/01/2026

Atunci când un copil este trist, supărat sau copleșit, majoritatea părinților reacționează intuitiv: observă, se apropie, întreabă ce s-a întâmplat, încearcă să liniștească, să explice sau să ofere sprijin. Chiar și atunci când nu știu exact ce să spună, simplul fapt că rămân prezenți transmite copilului un mesaj esențial: „emoțiile tale contează și sunt aici să te susțin”.

Acest tip de răspuns stă la baza reglării emoționale. Copilul învață, prin experiență directă, că stările dificile pot fi tolerate, că nu sunt periculoase și că pot fi traversate în siguranță alături de cineva. În timp, această capacitate de reglare externă se transformă în autoreglare. Cu alte cuvinte, felul în care adultul răspunde la emoțiile copilului devine modelul intern după care copilul va învăța să răspundă propriilor trăiri.

Problema poate să apară atunci când ne întoarcem privirea spre adult. Ce face adultul cu propriile emoții? Cu tristețea, supărarea, dezamăgirea, teama? De multe ori, răspunsul este diferit de cel oferit copilului. Emoțiile sunt ignorate, minimalizate, amânate sau acoperite prin raționalizare, muncă excesivă, control sau retragere. Adultul devine cel care „trebuie să fie puternic”, „să nu exagereze”, „să meargă mai departe”.

Această ruptură nu apare întâmplător. Ea este adesea rezultatul propriului istoric de atașament. Mulți adulți au crescut în medii în care emoțiile dificile nu au fost conținute, ci respinse, judecate sau grăbite spre soluții. Tristețea era văzută ca slăbiciune, teama ca lipsă de curaj, furia ca ceva periculos, iar vulnerabilitatea ca risc relațional.

Astfel, atunci când adultul își ignoră propriile trăiri, nu o face pentru că nu ar avea nevoie de sprijin, ci pentru că a învățat că emoțiile lui nu sunt prioritare. Paradoxal, același adult poate fi extrem de empatic și atent cu copilul său ori cu alte persoane, oferindu-le exact ceea ce lui i-a lipsit. Această diferență creează însă un cost psihic important. Emoțiile neprocesate nu dispar, ci se acumulează, se transformă în tensiune corporală, iritabilitate, oboseală cronică, anxietate sau alte dificultăți emoționale, sociale și relaționale.

Din perspectivă psihoterapeutică, maturitatea emoțională nu înseamnă absența emoțiilor dificile, ci capacitatea de a le trata cu aceeași curiozitate, răbdare și responsabilitate cu care un părinte își tratează copilul. Asta presupune recunoaștere, validare și disponibilitatea de a rămâne în contact cu trăirea, fără a o judeca sau a o alunga. Întrebarea esențială nu este doar „ce faci când copilul tău e copleșit?”, ci și „ce te face să nu faci același lucru pentru tine?”. Răspunsul la această întrebare deschide un spațiu important de reflecție asupra relației cu sine.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

18/01/2026

Imaginea de sine se formează timpuriu, în relație directă cu mediul familial. Copilul nu se evaluează pe sine în mod autonom, ci prin oglindirea oferită de figurile de atașament. Felul în care este privit, numit, corectat sau protejat devine, treptat, felul în care ajunge să se vadă. Astfel, conceptul de sine nu este o construcție internă pură, ci un rezultat relațional, influențat de reacțiile emoționale, verbale și comportamentale ale celorlalți.

În acest context, invalidarea nu apare dintr-o caracteristică personală în sine, precum dizabilitatea, ci din dificultatea mediului de a o integra. Copilul cu dizabilitate nu interiorizează ideea „sunt greșit” pentru că trupul său funcționează diferit, ci pentru că adulții din jur transmit adesea anxietate, rușine, neputință sau evitare.

Aceeași dinamică poate fi observată și în alte situații de viață percepute ca amenințătoare pentru echilibrul familiei. Divorțul, de exemplu, nu produce automat o imagine de sine negativă la copil. Impactul apare în funcție de felul în care adulții gestionează conflictul, vinovăția și discursul despre separare.

La fel, boala, fie ea fizică sau psihică, devine invalidantă la nivel identitar atunci când este însoțită de tăcere, stigmatizare, protecție excesivă sau minimalizare. Nu diagnosticul în sine fragilizează imaginea de sine, ci mesajele transmise despre el: „nu vorbim despre asta”, „trebuie să fii puternic”, „nu deranja”, „nu arăta”. Copilul sau adultul învață astfel că anumite părți ale sale sunt greu de dus pentru ceilalți.

Inclusiv mersul la psiholog poate fi internalizat negativ atunci când este încărcat cultural cu semnificații de slăbiciune, eșec sau „ceva este în neregulă cu tine”. În familiile sau culturile în care ajutorul psihologic este asociat cu rușinea, persoana nu ajunge să creadă că are nevoie de sprijin, ci că este defectă pentru că are nevoie de el. Din nou, “problema” nu este actul în sine, ci sensul relațional și cultural atribuit acestuia.

Astfel, imaginea de sine se construiește la intersecția dintre familie și discursul cultural mai larg. Familia preia, adesea inconștient sau prin “efectul de turmă”, norme sociale despre normalitate, succes, autonomie, sănătate sau valoare personală și le transmite mai departe, rezultatul fiind un mediu invalidant.

Din perspectivă psihoterapeutică, lucrul cu imaginea de sine presupune adesea o separare clară între cine este persoana și reacțiile mediului la realitatea ei. A înțelege că invalidarea nu a apărut „din tine”, ci din dificultatea celorlalți de a face loc diferenței, este un pas esențial în reconstrucția unei identități mai stabile, mai realiste și mai blânde.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

16/01/2026

Câteodată dificultatea de a continua nu indică lipsa resurselor, ci uzura acestora prin solicitare repetată, fără spațiu de refacere. Această dinamică poate să apară și la oamenii funcționali, responsabili, apreciați de ceilalți, care „au dus” ani la rând roluri, așteptări și situații dificile fără să ceară ajutor.

Vedem acest lucru la adultul care a fost copilul responsabil din familie și a învățat devreme să se descurce singur; la partenerul care susține emoțional relația; la părintele care pune constant nevoile celorlalți înaintea propriilor limite sau la profesionistul care performează, dar trăiește cu o oboseală permanentă. Astfel, bagajul nu devine greu într-un moment anume, ci se acumulează treptat, prin lipsa pauzelor, prin nevoia de a rămâne „în picioare”, prin absența unui spațiu în care vulnerabilitatea să fie permisă.

De multe ori, oamenii ajung să creadă că dificultatea de a continua indică slăbiciune sau eșec personal. Din perspectivă psihoterapeutică, este invers. Apariția epuizării, a iritabilității, a anxietății sau a simptomelor somatice semnalează că psihicul a funcționat prea mult timp în regim de alertă și supraviețuire. Practic nu capacitatea a lipsit, ci recuperarea. Intervenția terapeutică nu urmărește creșterea forței de a duce mai mult, ci recunoașterea a ceea ce este deja dus. Grija față de bagajul propriu creează condițiile în care mersul mai departe devine din nou posibil.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

07/01/2026

A vrea ceva și a avea inițiativă pentru acel lucru sunt procese diferite. Dorința apare la nivel cognitiv și emoțional, ca reprezentare a unei nevoi, a unei aspirații sau a unei valori personale. Inițiativa presupune însă mobilizarea resurselor interne necesare acțiunii: toleranța la disconfort, capacitatea de a gestiona incertitudinea și asumarea riscului de a nu reuși.

Totodată, absența inițiativei nu indică neapărat lipsa dorinței sau a motivației. În multe situații, dorința coexistă cu frica de consecințe, cu experiențe anterioare de eșec sau respingere, care pot inhiba trecerea la acțiune. Astfel, omul își poate dori diverse, dar, în funcție de context și istoric, psihicul rămâne orientat spre protecție și apărare, nu spre explorare.

Inițiativa apare atunci când persoana simte suficientă siguranță internă pentru a face primul pas, chiar și în absența certitudinilor. De aceea, în procesul psihoterapeutic, lucrăm nu doar cu obiectivul dorit, ci și cu obstacolele care stau între dorință și acțiune.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

05/01/2026

În relațiile interumane, curiozitatea este adesea primul indicator al rezonanței. Observăm, întrebăm, rămânem prezenți pentru a înțelege dacă există compatibilitate.

În raport cu sinele, mecanismul este frecvent inversat. Părțile rănite, triste, temătoare etc. sunt evitate, blamate sau reduse la tăcere, fără a fi cunoscute.

În procesul terapeutic, curiozitatea față de propriile părți este o condiție a integrării. Așa le înțelegem funcția, istoria și nevoile. Acolo unde apare curiozitatea, apare și posibilitatea reglării. Acolo unde există evitarea, simptomele tind să se rigidizeze.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
——————

04/01/2026

Câteodată oamenii se confruntă cu frica de necunoscut și consider important ca, în anumite situații, această frică să fie privită ca o reacție de protecție. Sistemul nostru nervos caută predictibilitate, iar în lipsa ei se activează starea de alertă. Sunt situații în care necunoscutul nu este periculos în sine, dar, pentru psihic, lipsa reperelor poate fi echivalentă cu un posibil risc.

Un rol important îl are memoria implicită. Aceasta stochează experiențe emoționale vechi, senzații corporale și tipare de adaptare, fără ca ele să fie accesibile conștient. Astfel, în fața unei situații noi, psihicul și corpul pot reacționa înainte ca partea rațională să înțeleagă ce se întâmplă. Reacțiile pot însemna, de pildă, fie o neliniște greu de explicat, fie o „senzația ciudată”, fără un motiv clar în prezent.

Trecerea dintre ani este un exemplu relevant. În orele dinainte de miezul nopții, anul care se încheie reprezintă familiarul, chiar și atunci când a fost dificil. Anul care urmează este necunoscut. Pentru unele persoane, această tranziție activează memoria implicită: practic nu anul în sine sperie, ci ceea ce necunoscutul a însemnat cândva. După ora 00:00, starea se poate diminua brusc, pentru că necunoscutul devine deja prezent, iar sistemul nervos își recapătă orientarea.

Frica de cunoscut apare adesea și când omul decide să înceapă un job nou. Chiar dacă poziția este dorită, mediul pare sănătos, iar decizia este una rațională și așteptată, psihicul poate reacționa cu anxietate. Dacă în experiențe profesionale anterioare au existat contexte dificile, precum critică excesivă, nesiguranță, lipsă de sprijin sau epuizare, memoria implicită poate asocia „noul” cu pericolul. Astfel, reacția nu este despre actualul loc de muncă, ci despre amprenta emoțională a unor experiențe trecute.

Din perspectiva psihoterapeutică, anticiparea determinată adesea reacții mai puternice decât experiența propriu-zisă. În acest sens, frica de necunoscut reflectă activarea memoriei implicite, nu o evaluare realistă a situației prezente.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online

07/12/2025

Reiau un proiect foarte drag mie - grupul online de dezvoltare “Eu și piesele din puzzle-ul meu”, un spațiu de lucru terapeutic în care, timp de 7 săptămâni, ne apropiem de sine cu claritate, curiozitate și respect pentru ritmul fiecăruia.

Pe parcursul întâlnirilor, vei putea:
* observa barierele care îți limitează dezvoltarea;
* exersa stabilirea limitelor sănătoase în relații;
* înțelege mai bine emoțiile și reacțiile tale;
* construi o poveste mai coerentă și blândă despre tine, cu toate vulnerabilitățile și resursele tale.

Cele 7 săptămâni sunt structurate astfel:
1. “Cine sunt?” - o explorare profundă a cunoașterii de sine
2. Pericolele și armurile din dezvoltarea personală
3. Emoțiile
4. Convingerile disfuncționale
5. Relațiile
6. Limitele sănătoase
7. Schimbarea și acceptarea

Ne întâlnim în fiecare sâmbătă, din 17 ianuarie, între orele 10:00–12:00, pe Google Meet. Fiecare sesiune include exerciții practice și reflecție ghidată. Dacă ratezi o sesiune, primești înregistrarea. Între sesiuni vom rămâne în legătură pe un grup de WhatsApp, unde poți adresa întrebări, împărtăși conștientizări și continua procesul într-un cadru sigur, susținut de dinamica grupului.

Cost: 600 lei
Preț early bird până pe 31 decembrie: 400 lei.

Dacă simți nevoia unui spațiu în care să te așezi cu tine, cu povestea ta și cu piesele care încă nu au un loc clar, te aștept cu drag. Sau, dacă ai o cunoștință căreia crezi că i s-ar potrivi acest grup, îi poți face un cadou de Crăciun.

Pentru detalii și înscriere, accesează acest link:
👉 https://forms.gle/kuB1hEhnWLSkWD1p9

Abia aștept să fim împreună în această călătorie! 💙

02/12/2025

Progresul nu este doar despre a adăuga ceva nou în viață, ci și despre a renunța la structuri care au funcționat mult timp ca puncte de sprijin, chiar dacă au fost nesigure sau disfuncționale.

Mai concret, sunt situații în care suportul parental a fost ambivalent: a oferit o formă minimă de dezvoltare, dar a limitat autonomia, identitatea și capacitatea persoanei de a se autoregla. Ulterior, când respectivul copil devenit adult înțelege și încearcă să se desprindă de mediul care nu îi face bine, apar teama și incertitudinea. Practic pierderea unui sprijin disfuncțional poate activa frica de a rămâne fără protecția învățată în copilărie, chiar dacă acea protecție a venit la pachet cu confuzie, critică sau control.

Într-un alt exemplu, unele persoane rămân mulți ani într-un mediu profesional care le consumă resursele, dar le oferă o formă de stabilitate: un program previzibil, un salariu constant sau apartenența la o echipă (chiar dacă echipa nu e cea mai potrivită pentru persoana respectivă; chiar dacă sunt neînțelegeri repetate în echipă, critici, comparații între membrii etc.).

Psihicul se atașează de ceea ce îi este familiar, nu neapărat (și) de ceva ce este sănătos. Iar când persoana începe să-și înțeleagă și cunoască mai bine nevoile, să pună limite sănătoase (de exemplu, să spună “nu”) sau să-și construiască autonomia, acel „sprijin” vechi nu mai poate susține noua structură internă. Astfel, apare disconfortul sau tendința de a nu continua cu schimbarea dorită.

Schimbarea activează un dublu proces: reorganizează resursele, dar și expune golurile lăsate de vechile mecanisme. De aceea, progresul poate fi însoțit de teamă sau vinovăție. Nu pentru că este greșit, ci pentru că ruperea de un sprijin disfuncțional înseamnă ieșirea dintr-o structură afectivă veche, în care ai învățat cândva să te simți „în siguranță”.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

23/11/2025

Sănătatea nu se referă doar la lipsa simptomelor sau la absența unui diagnostic. În psihoterapie, o privim ca pe o stare în care omul poate fi în contact cu sine, cu ceilalți și cu lumea într-un mod care îi susține viața, nu doar o menține.

Un element esențial al sănătății este relația cu eul. Sănătatea apare atunci când există un dialog intern clar, în care persoana își poate diferenția gândurile, emoțiile și intențiile. Capacitatea de a acționa în acord cu voința proprie, fără a fi dominat (și condus) de frică, rușine sau presiuni interne contradictorii, indică un nivel solid de organizare psihică.

Sănătatea înseamnă și capacitatea de a ne recunoaște și îndeplini nevoile de bază. Printre altele, avem nevoie (mai ales) de siguranță, reglare, apropiere, autonomie și sens. A ne recunoaște și îndeplini nevoile în mod adecvat reflectă un psihic flexibil și funcțional.

Relațiile constructive sunt un alt pilon al sănătății. Ele se bazează pe respect, cooperare, limite funcționale și capacitatea de a negocia diferențele. În absența acestor elemente, persoana poate părea „fără simptome”, dar funcționează prin tipare de evitare, dependență, hiperadaptare sau conflict persistent.

Sănătatea depinde și de condițiile sociale în care trăim. O comunitate care protejează demnitatea, libertatea, adevărul, iubirea și pacea nu doar reduce riscul de suferință, ci susține dezvoltarea fiecăruia.

În acest sens, sănătatea este un proces dinamic. Ea se reflectă în modul în care integrăm experiențele, în felul în care rămânem în contact cu nevoile noastre și în contextul relațional și social care ne înconjoară.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

20/11/2025

Atunci când încercăm să înțelegem ceea ce poate fi doar simțit, apare un blocaj. Mintea caută explicații, dar corpul rămâne purtătorul experienței. În lucrul cu trauma, acest aspect este frecvent: persoana încearcă să rezolve prin analiză (gânduri, explicații) un material psihic care a fost trăit înainte de a putea fi simbolizat și, implicit, conținut.

Multe reacții nu sunt consecința unor gânduri, ci expresia memoriei implicite. De exemplu, un adult poate descrie o teamă „fără motiv” atunci când intră într-un spital. Cognitiv, știe că este în siguranță. Somatic, însă, corpul reacționează la o experiență mai veche, poate o internare dureroasă din copilărie.

Un alt exemplu poate să apară în relațiile apropiate, prin dificultatea de a primi afecțiune. Unii adulți descriu o tensiune greu de explicat atunci când cineva îi îmbrățișează sau le vorbește cu blândețe. Aud adesea: „Știu că persoana e caldă și binevoitoare, dar ceva mă face să mă blochez.” În acest caz, corpul reacționează la o lipsă timpurie de siguranță în relație. Explicația logică nu schimbă reacția, căci rădăcina este mai veche.

Procesul psihoterapeutic urmărește să creeze un spațiu în care ceea ce este simțit să poată fi observat fără a fi imediat analizat. Persoana este încurajată să identifice cm apare reacția, unde o resimte în corp și ce impuls o însoțește. Prin această ancorare senzorială, experiența începe să fie tolerată (practic omul învață să-și tolereze disconfortul, să stea cu “totul” lui). Abia apoi poate fi formulată în cuvinte și integrată într-o poveste personală coerentă.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

17/11/2025

Identitatea se formează la intersecția dintre experiențele interne și contactul cu lumea (din exterior), iar aici apare diferența esențială dintre identitate și identificare.

Identitatea se referă la structura internă a sinelui, adică la felul în care o persoană se percepe pe sine, la continuitatea dintre trecut, prezent și viitor, la valorile, rolurile și trăsăturile care îi conferă un sentiment de coerență. Este un proces dinamic, continuu, construit prin experiențe, relații și reflecție interioară.

Identificarea, în schimb, este un mecanism psihologic prin care o persoană preia, conștient sau inconștient, caracteristici, valori sau comportamente ale unei alte persoane, ale unui grup sau chiar ale unui obiect exterior. Aceste identificări pot avea funcție de sprijin, dar nu sunt identitatea însăși.

Diferența devine clară atunci când explorăm trei întrebări care apar des în terapie: Cine cred eu că sunt? Cine sunt? Cine mi s-a spus că sunt?

„Cine cred eu că sunt?” reflectă imaginea de sine formată din interpretări, comparații și concluzii personale.
„Cine mi s-a spus că sunt?” trimite la etichetele primite în copilărie, la mesaje din familie și la rolurile care ni s-au atribuit înainte să putem alege.
„Cine sunt?” reprezintă nucleul identitar autentic, care se conturează atunci când reușim să distingem între ceea ce am interiorizat, ceea ce am preluat pentru a aparține și ceea ce exprimă, de fapt, structura noastră reală/ autentică.

Identificarea nu înseamnă automat pierderea identității. Din contră, uneori este o etapă firească în procesul de dezvoltare a acesteia. Important este ca, în timp, omul să poată distinge între ceea ce are și ceea ce este, între imagine și esență. Procesul psihoterapeutic îi ajută pe oameni tocmai să delimiteze aceste planuri: să observe ce este împrumutat, ce este impus și ce le aparține cu adevărat.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

12/11/2025

Uneori, dorința sinceră de a ajuta se poate transforma, fără să ne dăm seama, într-o formă subtilă de intruziune sau adversitate. Mai ales atunci când „binele” nostru nu ține cont de locul în care se află celălalt.

În lucrul cu trauma, vedem des această confuzie: credem că, dacă oferim siguranță, resurse, condiții bune, omul se va liniști, va fi recunoscător și se va recupera/ “vindeca”. Dar nu întotdeauna e așa. Unii oameni, mai ales cei care au trăit ani în medii abuzive, haotice sau umilitoare, disfuncționale, pot reacționa complet opus: devin agitați, furioși, respingători sau chiar disociați.

Explicația este simplă, dar profundă: psihicul nu recunoaște siguranța doar pentru că ea există în jur. El o recunoaște doar atunci când o simte ca fiind familiară. Iar pentru cineva crescut în nesiguranță, liniștea poate fi înfricoșătoare. Un copil crescut în abuz va putea percepe un mediu calm ca fiind periculos, pentru că nu are reperele interne ale siguranței. La fel, un adult traumatizat poate sabota (inconștient) ajutorul primit, nu din răutate, ci din imposibilitatea psihică de a-l integra.

Există un exemplu clasic în literatura de specialitate: un om al străzii adus brusc într-o casă confortabilă poate reacționa în două feluri: fie fuge, fie, dacă este forțat să rămână, psihicul lui poate ceda complet. Nu pentru că nu vrea o viață mai bună, ci pentru că nu are încă capacitatea de a o susține.

Accesul la resurse nu înseamnă automat o viață mai bună sau “vindecare”. Pentru ca un om să poată folosi ceea ce i se oferă, trebuie ca sistemul lui să fie pregătit să primească. De aceea, în psihoterapie (și, în general, în orice formă de ajutor) adevărata grijă nu înseamnă „să-l ridici pe celălalt” cu orice preț, ci să-l însoțești până când el poate urca în ritmul propriu. Pentru că uneori, prea mult bine (care apare brusc, deodată), prea repede, doare la fel de tare ca răul.

Andreea Lichi - Psiholog
✉️ contact@andreealichi.ro
📍 Str. Mioriței, nr. 7C, în incinta Mediclinic, Bacău SAU online
🌐 https://andreealichi.ro
——————

Cabinet Individual de Psihologie - Lichi Andreea Alexandra

20/01/2026

18/01/2026

16/01/2026

07/01/2026

05/01/2026

04/01/2026

07/12/2025

02/12/2025

23/11/2025

20/11/2025

17/11/2025

12/11/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Featured

Share

Category