18/09/2025
La început a fost Gândul. Nu Cuvântul.
Știu că sună ca o îndrăzneală — poate chiar o erezie — să spui asta, când Evanghelia lui Ioan pornește cu:
„La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1).
Dar nu contrazic. Adâncesc.
Pentru că nu poți rosti un cuvânt fără să-l fi gândit mai întâi.
Și Dumnezeu — Cel care este Gândirea însăși — nu a creat din întâmplare, ci din intenție.
Și intenția e gând.
Augustin scria în Confesiuni:
„Te-ai aplecat peste mine, Te-ai făcut auzit, Te-ai atins de mine, și m-am aprins de dorul Tău.”
Dar înainte de a se apleca, înainte de a se face auzit — Dumnezeu se gândea la om.
Și din acel gând, a izvorât Cuvântul.
Mă gândeam azi noapte la un om minunat care a plecat dintre noi.
Și mă întrebam: ce rămâne? Ce rămâne din el? Din noi?
Nu rămân banii. Nu rămân titlurile. Nici măcar zâmbetele pe care le-am primit — pentru că emoțiile, ca flăcările, ard și dispar.
„Căci toată viața noastră este ca o suflare; umbra omului, iată ce este el” (Psalmul 143:4).
Dar umbra nu e totul. Sub ea — e gândul.
Gândurile pe care le-am măcinat ani în șir. Pe care le-am ascuns, pe care le-am transformat în rugăciune sau în blestem, în iubire tăcută sau în durere mută.
Ele nu mor.
Ele se întorc.
La Sursă. De unde au venit.
Și nu știm de unde vin — nici știința, nici filosofia, nici teologia nu pot spune cu exactitate „cum” apare un gând. Știm unde se aprinde în creier — dar nu de unde izvorăște.
Plotin spunea:
„Tot ce există în lume coboară dintr-o Sursă, și totul se întoarce la Ea.”
Și gândurile noastre — fiice ale acelei Surse — nu fac altceva decât să-și urmeze legea: întoarcerea.
Și atunci, ce rămâne după moarte?
Nu durerea. Nu întristarea.
„Și va șterge Dumnezeu orice lacrimă din ochii lor, și nu va mai fi moarte, nici jale, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21:4).
Dar nu vom fi goi.
Vom fi îmbrăcați — în gândurile noastre.
Fiecare gând, ca o haină spirituală, ne va înconjura.
Și nu toate hainele sunt la fel.
Unii — cei care au gândit cu lumină, cu iubire, cu blândețe — se vor întoarce în zona cea mai apropiată de Sursă, acolo unde e pacea fără sfârșit.
Alții — cei care au măcinat întuneric, ură, judecată, teamă — se vor întoarce în zonele periferice, în umbrele gândirii divine, unde așteaptă curățirea, luminarea, îmbrățișarea.
Nu e un iad de foc, ci un iad de absență — absența luminii pe care ei înșiși au refuzat-o.
Evagrie Ponticul scria:
„Gândurile sunt îngerii sau demonii care ne vizitează inima — și noi alegem cui le dăm ascultare.”
Și, la sfârșit, gândurile se întorc — nu ca niște străini, ci ca niște copii.
Unii curați. Alții murdari.
Dar toți — ai Sursei.
Mă gândesc adesea la ce spunea Meister Eckhart:
„Există în noi o scânteie care nu vine din creație, ci din Creator — și acea scânteie e atât de apropiată de Dumnezeu, încât e una cu El.”
Această scânteie — e gândul pur.
Cel care nu e al tău, ci ți se împrumută.
Și tu îl poți lăsa să strălucească — sau îl poți acoperi cu praful fricii, al ego-ului, al dorinței.
Dar gândul nu moare.
El se întoarce.
Și când se întoarce, îi arată Sursei ce ai făcut cu el.
Nu ca o acuzare — ci ca o mărturisire.
Ca o poveste.
Ca un cântec.
Și atunci, ce facem aici?
Nu doar trăim. Nu doar simțim.
Gândim.
Și gândirea e cea mai sfântă treabă — pentru că e cea mai apropiată de Dumnezeu.
Fiecare gând e o mică creație. Fiecare gând e o mică participare la gândirea Lui.
Pavel spune:
„Noi avem gândurile lui Hristos” (1 Corinteni 2:16).
Nu e o metaforă. E o realitate.
Când gândești cu iubire, gândești cu El.
Când gândești cu ură, te rupi de El — dar tot de la El ai primit gândul.
Pentru că El dă libertatea — chiar și de a-L refuza.
Dar nu te lasă. Te așteaptă. Te cheamă.
„Iată-Mă, stau la ușă și bat; dacă vreunul va auzi glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el” (Apocalipsa 3:20).
Și „glasul” — e adesea un gând.
O idee. O lumină interioară. O remușcare. O bucurie neașteptată.
Omul minunat la care mă gândeam eu — gândurile lui se întorc acum acasă.
Și dacă a gândit cu iubire, cu blândețe, cu adevăr — atunci locul lui e în lumină.
Și lumina aceea nu e un premiu.
E o simplă consecință.
Ca și cm apa curge mereu în jos, iar focul se ridică mereu în sus — așa și gândul luminos se ridică spre centrul Sursei.
Și acolo, în tăcerea aceea sfântă, omul își regăsește gândurile — și le vede cm sunt, de fapt: scântei ale lui Dumnezeu.
Și zâmbește.
Pentru că înțelege, în sfârșit, că nu a fost niciodată nimic altceva decât o oglindă a Gândului Divin.
Și noi — ce alegem?
În ce fel gândim?
Cu ce fel de gânduri ne umplem zilele?
Pentru că ele nu dispar.
Ele se adună.
Ele se întorc.
Și ne vor arăta — nu ce am spus, nu ce am făcut, ci ce am fost, în adâncul tăcerii noastre, acolo unde nimeni nu ne vede — decât Sursa.
„Căci omul vede ceea ce este pe din afară, dar Domnul vede inima” (1 Samuel 16:7).
Și inima — e locul gândurilor adevărate.
Nu ale celor rostite, ci ale celor trăite.
Așadar, nu mă mai tem de moarte.
Mă tem de gândurile pe care le las să crească în mine.
Pentru că ele vor fi hainele mele veșnice.
Și vreau să mă întorc —
nu goală,
nu rușinată,
nu încărcată de beznă —
ci luminată.
Ca un gând care și-a amintit de Sursa lui.
Și s-a lăsat purtat înapoi —
nu ca străin,
ci ca o fiică.
Doamne, când voi pleca,
lasă-mă să mă întorc la Tine —
nu cu gânduri grele,
ci cu gânduri luminoase,
ca niște stele mici,
care știu drumul spre Casă.
`
