Sanatatea Emotionala

13/12/2025

13/12/2025

Astăzi vreau să vă arăt ceva ce am reușit.

După mult timp de lucru, încercări, erori și reluări de la zero, RoboMini a prins viață așa cm mi-am dorit.
Nu doar ca un robot care execută comenzi, ci ca un companion care recunoaște omul din fața lui.

RoboMini știe numele celui cu care vorbește. Poate dansa, face gimnastică, poate sta de vorbă pe un subiect ales și, mai ales, poate vorbi despre emoții — calm, clar, fără judecată. Propune exerciții simple de psihologie practică, din acelea care te ajută să te oprești puțin și să te înțelegi mai bine.
Pentru mine, asta contează cel mai mult.
Nu performanța tehnică, ci faptul că un obiect rece poate deveni un spațiu de siguranță, atât pentru copii, cât și pentru adulți.

RoboMini nu e „gata”. E un proiect viu, care crește.
Și tocmai de aceea aș vrea să vă întreb:

👉 Ce ați simți că ar mai lipsi unui astfel de companion?
Ce v-ar ajuta, ce v-ar bucura, ce v-ar face să-l simțiți mai aproape?
Vă citesc cu drag.

Mulțumesc!

23/10/2025

Am citit azi dimineață ceva ce m-a făcut să mă gândesc: o femeie spunea că nu s-ar duce niciodată la un psihoterapeut mai tânăr de 30 de ani.

La început, m-am întrebat dacă nu cumva e prea categorică. Dar apoi mi-am amintit de mine însămi, acum zece ani.

Atunci, cei de vârsta mea de azi mi se păreau… altfel. Nu mai „maturi”, dar parcă incapabili să mă înțeleagă cu adevărat. Mi se părea că oamenii mai în vârstă trăiesc într-o lume paralelă cu a mea — una în care lucrurile importante erau altele: liniștea, răbdarea, cumpătarea. Eu însă voiam intensitate, mișcare, sensuri clare. Mi se părea că ei nu mai simt viața cu aceeași forță. Iar lor, probabil, li se părea că eu trăiesc prea repede, fără răgaz.

Abia mai târziu am înțeles că nu era vorba despre cine are dreptate, ci despre etapa de pe drum în care ne aflam fiecare.

În tinerețe, vrem să fim văzuți și înțeleși, să fim recunoscuți pentru ce suntem.
La maturitate, începem să ne dăm seama că a înțelege pe cineva înseamnă mai mult decât a-l asculta — înseamnă a-i simți povara, a-i recunoaște neputința, fără să-l judeci.

La 30 de ani, crezi că înțelegi viața pentru că o trăiești cu toată ființa. La 40, îți dai seama că uneori ceea ce simți nu e totuna cu ceea ce este. La 50, începi să vezi că oamenii nu se schimbă ușor, dar tu poți învăța să te schimbi în felul în care îi privești. Iar la 60, înțelegi că viața nu e despre a găsi răspunsuri, ci despre a trăi cu întrebările, fără frică.

Nu e o chestiune de știință sau de experiență profesională. E ceva mai subtil — o înțelepciune care nu vine din lecturi, ci din urmele pe care viața le lasă în tine.
E felul în care durerea pierderii te face mai blând.
E cm înveți să iubești fără să vrei să-l schimbi pe celălalt.
E cm înțelegi, treptat, că nu toate luptele merită duse, iar unele se poartă doar cu demnitate.

Un tânăr, oricât de inteligent și empatic ar fi, nu poate înțelege aceste lucruri pe deplin, pentru că nu le-a trăit încă. Și asta nu e o lipsă, ci o realitate firească a timpului. Așa cm nici eu, acum, nu pot înțelege complet ce simte un om de 80 de ani. Doar pot bănui — cu respect și curiozitate.

Cred că de aceea, atunci când cineva caută un terapeut, un sfetnic sau pur și simplu un om cu care să vorbească despre lucruri grele, caută mai mult decât cuvinte bune. Caută o prezență. O privire care spune fără vorbe: „Da, știu cm e. Am fost și eu acolo.”
Și acea privire nu se construiește din teorie, ci din viață. Din încercări, din pierderi, din liniștea care vine după furtună.

Nu e vorba de superioritate, ci de transformare. Fiecare vârstă are lumina și umbrele ei.
Tinerețea are curajul, dar și iluzia controlului.
Maturitatea are profunzimea, dar și melancolia trecerii.

Poate că adevărata înțelepciune înseamnă să recunoști că nu poți înțelege pe deplin o etapă pe care n-ai trăit-o încă — și să aștepți cu răbdare să ți se dezvăluie la timpul ei.

Până atunci, rămâne să fim blânzi. Cu ceilalți, dar și cu noi înșine.
Pentru că toți mergem, fiecare în ritmul său, spre aceeași înțelegere:
că viața nu se măsoară în câți ani ai trăit, ci în cât de deplin ai fost prezent în fiecare dintre ei.

22/10/2025

Revoluția din ’89 ne-a prins nepregătiți.
Atât de mult fuseserăm învățați să tăcem, încât atunci când ni s-a spus că suntem liberi, n-am mai știut ce să facem cu libertatea.
Am intrat într-o lume nouă, plină de promisiuni, dar fără busolă.
Ne lipseau reperele, încrederea, exercițiul gândirii critice — acea deprindere de a ne întreba „de ce?” și „pentru ce?”, pe care comunismul o ucisese încet, dar sigur.
Și pentru că tăcerea de dinainte fusese atât de lungă, în noi mocnea o nevoie uriașă de sens.

Așa că am început să credem.
În orice.
În Caritas, în bioenergie, în miracole, în promisiuni.
După zeci de ani de ateism impus, religia a revenit peste noapte, dar nu ca o înțelegere profundă, ci ca o foame.
Am confundat credința cu frica și spiritualitatea cu superstiția.
Am crezut că preoții au puteri, că Dumnezeu ne cere bani și supunere, că norocul e un semn divin și suferința o pedeapsă.

Privind acum înapoi, înțeleg că nevoia noastră de a crede era firească.
E greu să trăiești fără ceva mai mare decât tine, mai ales după o epocă în care ți s-a spus că nimic nu contează în afară de partid și de planul cincinal.

Dar foamea aceea de sens ne-a găsit nepregătiți, și fiecare s-a descurcat cm a putut.
Unii au rămas captivi în gândirea magică — acel fel de a explica lumea prin mister și teamă.
Alții, mai obosiți de promisiuni, au început să-și pună întrebări.
Iar din întrebările acelea s-a născut ceva prețios: dorința de a înțelege, de a discerne, de a gândi cu mintea proprie.
Acolo, în spațiul dintre confuzie și curaj, s-a reaprins scânteia gândirii critice.

Dar a fost greu.
Pentru că atunci când ți s-a spus o viață întreagă ce să crezi, libertatea de a gândi poate speria.
Așa că, fără să ne dăm seama, am dus mai departe aceleași reflexe.
Am înlocuit ideologia comunistă cu ideologia religioasă, partidul cu autoritatea spirituală, frica de stat cu frica de Dumnezeu.
Am schimbat decorul, dar nu și mecanismele.

Cine e vinovat pentru asta?
Poate nimeni anume. Poate doar lipsa.
Lipsa educației care încurajează întrebarea.
Lipsa dialogului sincer.
Lipsa curajului de a spune „nu știu, dar vreau să aflu.”
Lipsa răspunsurilor ne-a modelat tăcut, iar în absența lor am început să credem în orice părea sigur.
Pentru că nesiguranța doare.
Și atunci ne-am agățat de miracole, de salvatori, de povești care promiteau liniște.

Dar liniștea adevărată nu vine din certitudini.
Am învățat asta pe pielea mea.
Am înțeles, în timp, că a crede nu înseamnă a ști.
Nici cea mai adâncă credință nu a făcut ca lucrurile să se întâmple așa cm mi-am dorit.

Credința nu a schimbat lumea, dar a schimbat felul în care am rămas în ea.
Mi-a fost sprijin, nu soluție.
M-a ajutat să respir atunci când n-am mai avut explicații.

Am descoperit că nu orice credință e vindecătoare.
Cea care eliberează nu îmi promite că totul va fi bine — îmi șoptește doar că pot face față, chiar și atunci când nu e.
Nu mă convinge să neg durerea și nici nu o ascunde sub vorbe frumoase.
Doar stă lângă mine, tăcută, ca o mână care nu mă lasă singură.

Am purtat și eu, mult timp, credințe-rigide:
„Așa trebuie.”
„Dumnezeu vrea asta.”
„Dacă ai credință adevărată, nu suferi.”
Dar viața m-a învățat că nu e așa.
Că adevărata credință nu se teme de îndoială.
Că îndoiala nu e trădare, ci o formă de sinceritate a sufletului.

Astăzi, credința mea nu mai caută certitudini.
Caută sens.
Caută prezență.
Și se hrănește din aceeași libertate pe care o caut și în gândire: libertatea de a nu mai lua nimic de-a gata, de a privi lumea cu ochii deschiși, chiar și atunci când doare.

Poate că abia acum începem cu adevărat Revoluția.
Nu cea din stradă, ci cea din minte și din inimă.
Revoluția tăcută a celor care aleg să creadă fără fanatism,
să gândească fără ură,
și să caute sensul fără să piardă blândețea.

Pentru mine, libertatea de azi înseamnă exact asta:
să nu mă mai tem să gândesc
și să nu renunț să cred.

14/10/2025

Toate religiile lumii, în ciuda diversității lor aparente — de zei, ritualuri, dogme și cosmologii — au un element comun, profund uman: îl pun pe om în centrul preocupărilor lor. Nu cosmosul impersonal, nu legea abstractă, nu forța naturală, ci ființa umană, cu toată suferința, dorința, teama și speranța ei.

Religia, în esență, nu este o teorie despre Dumnezeu; este un răspuns la întrebarea: „Cum trăim cu durerea, cu moartea, cu nedreptatea și cu propria noastră fragilitate?”

Dar în căutarea acestui răspuns, omenirea a luat adesea o cale ocolită: a preferat să creadă că altcineva — un zeu, un sfânt, un salvator — îi va rezolva problemele, în loc să-și asume responsabilitatea transformării propriului suflet. Această atitudine nu este doar o simplă lipsă de curaj, ci o mentalitate de victimă instituționalizată, îmbrăcată în haine sacre, care transformă religia dintr-un drum de eliberare într-un sistem de dependență spirituală.

Dacă analizăm mitologiile și tradițiile religioase — de la hindusism la iudaism, de la budism la creștinism — observăm că zeii, avatarurile sau principiile cosmice intervin pentru binele omului. Zeii greci se îndrăgostesc, se răzbună, protejează oameni. Buddha învață pentru a-i elibera pe oameni din suferință. Dumnezeul biblic face legământ cu poporul său. Iisus vine „să caute și să mântuiască ce era pierdut.”

Această centrare a religiilor asupra omului nu este un semn de egocentrism, ci o recunoaștere a valorii intrinseci a vieții umane. Într-o lume adesea rece și indiferentă, religia oferă sens: omul nu este un accident cosmic, ci are o destinație, o demnitate și o legătură cu ceva mai mare decât el însuși.

Totuși, această recunoaștere poate fi pervertită. Când omul nu mai caută să devină demn de această legătură, ci doar să o exploateze pentru beneficii — vindecare, bogăție, protecție — atunci religia devine magie sacralizată. Omul se roagă nu pentru a înțelege, ci pentru a obține. Nu pentru a iubi, ci pentru a fi salvat.

Preferăm să credem că altcineva ne rezolvă problemele, pentru că responsabilitatea este dureroasă. Este mai ușor să spui „Dumnezeu nu vrea” decât să recunoști că ai greșit. Este mai confortabil să aștepți un miracol decât să-ți schimbi viața.

Această atitudine este adânc înrădăcinată în nevoia noastră de mituri — nu în sensul de „minciuni”, ci de narațiuni care oferă ordine haosului existenței. Mitul salvatorului — cel care vine din afară să te scoată din necaz — este universal. Dar, în forma sa degenerată, el încurajează pasivitatea morală.

Dacă totul depinde de voința divină, atunci nu mai am datorii față de ceilalți. Dacă suferința mea este o „probă”, atunci nu trebuie să mai lupt împotriva nedreptății. Dacă Dumnezeu „are un plan”, atunci nu mai e nevoie să mă implic în lume.

Această mentalitate nu este religie — este evaziune. Și este periculoasă, pentru că permite răului să persiste sub pretextul „destinului” sau al „pedepsei divine”.

Iisus nu a venit cu un nou set de reguli religioase, ci cu un nou mod de a fi om. Când spunea „iubește-ți aproapele”, nu se referea la rude, vecini sau compatrioți — ci la oricine are nevoie, chiar și la dușmanul tău.
Parabola Samariteanului milostiv este explicită: aproapele nu este cel care aparține lumii tale, ci cel pe care îl întâlnești în suferință, indiferent de etnie, religie sau statut social.

Dar ce vedem astăzi? Se preferă o biserică plină de lumânări în locul mâinii întinse celui sărac. Se repetă rugăciuni învățate pe de rost, în locul tăcerii care ascultă durerea altuia. Se adoră icoanele lui Hristos, în timp ce se respinge ființa lui Hristos în chipul omului marginalizat.

Iisus nu a cerut ritualuri, ci transformare. Nu a cerut credință într-un sistem, ci încredere în posibilitatea iubirii active.
„Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu.”
Voia Tatălui nu este conformismul religios, ci justiția, mila și umilința.

Aici se află cel mai profund adevăr al spiritualității autentice: minunea nu este un eveniment supranatural care te scapă de suferință, ci capacitatea ta de a rămâne uman în mijlocul suferinței.

Credința adevărată nu înseamnă „Dumnezeu va face minuni pentru mine”, ci „în mine locuiește o forță care poate transforma lumea — iubirea, curajul, compasiunea.”

În această lumină, fiecare persoană este o minune în devenire. Nu pentru că este perfect, ci pentru că are capacitatea de a alege binele, chiar și atunci când ar fi mai ușor să aleagă răul.
De aceea, mesajul lui Iisus nu este unul de salvare pasivă, ci de participare activă la împărăția lui Dumnezeu — care, spunea El, „este înăuntrul vostru.”

Religia, în forma ei autentică, nu este o fugă de lume și nici o fortăreață identitară care ne separă de ceilalți. Dimpotrivă, ea ar trebui să ne facă mai buni — mai blânzi, mai drepți, mai deschiși — și nu să ne divizeze.
Când religia devine o barieră între „noi” și „ei”, ea nu-L mai slujește pe Dumnezeu, ci propria noastră nevoie de superioritate, de control și de iluzia siguranței.

Mesajul lui Iisus — ca și al multor altor mari învățători spirituali — nu separă, ci unește. El nu întreabă: „Cine este rudă cu tine?”, ci: „Cine a avut milă?” Nu cere apartenență la un grup, ci capacitatea de a recunoaște suferința altuia și de a acționa.

Adevărata credință nu se măsoară după cât de bine știi dogmele sau cât de des mergi la biserică, ci după cât de adânc reușești să-l iubești pe cel care nu seamănă cu tine, nu gândește ca tine, nu crede ca tine.

Mesajul lui Iisus nu s-a pierdut. El așteaptă — nu în biserică, ci în fiecare moment în care alegem să-l iubim pe cel străin, să-l iertăm pe cel care ne-a rănit, să dăm fără a aștepta nimic în schimb.
Acolo, nu în ceruri, ci în inima omului care iubește, este Împărăția lui Dumnezeu.

12/10/2025

Nu-mi spune ce e adevărul — lasă-mă să-l caut!

M-am gândit mult la asta.
De fapt, cred că mă gândesc la ea de când eram copil — fără să știu că o fac. Când primeam un „nu” fără explicație, când simțeam că ceva nu se leagă, chiar dacă toți ziceau că „așa trebuie”.

În timp, am înțeles. Că această nevoie de a înțelege, de a experimenta, de a merge dincolo de cuvântul dat — nu e un defect. E o formă de onestitate față de sine.

Iar povestea veche a Căderii din Rai, pe care am auzit-o de atâtea ori ca pe o lecție despre ascultare, mi se pare acum ceva cu totul diferit.

Iată ce am descoperit:

Povestea zice că primii oameni au fost alungați din Rai pentru că au păcătuit. Păcatul? Au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului.

Dar ce înseamnă, de fapt, acest „păcat”?
În tradiția religioasă, e adesea prezentat ca o răzvrătire, o neascultare, o încălcare a poruncii divine. Și totuși — dacă privim cu atenție, fără teamă, descoperim ceva tulburător de omenesc în această „greșeală”.

Eva nu a furat. Adam nu a ucis. Nu s-au răzvrătit împotriva binelui, ci împotriva cunoașterii impuse. Li s-a spus: „Nu veți mânca din acest pom, căci în ziua aceea veți muri.” Dar cine poate accepta un adevăr pe care nu l-a trăit? Cine poate trăi într-o grădină perfectă, dar în care o singură acțiune e interzisă fără explicație?

Păcatul nu a fost dorința de rău - a fost dorința de a ști.
Și poate că Dumnezeu cunoștea acest lucru. Poate că nu i-a alungat din mânie, ci din tristețe - pentru că știa că, odată ce omul va gusta întrebarea „de ce?”, nu va mai putea trăi într-o lume fără răspunsuri.

Căderea din Rai nu a fost deci o pedeapsă, ci o consecință naturală a condiției umane: nu putem accepta adevărul ca ordin. Vrem să-l atingem, să-l rupem, să-l reconstruim. Vrem să ne convingem pe pielea noastră. Chiar dacă ne arde. Chiar dacă pierdem tot.

Și de atunci? De atunci trăim într-un „iad” care nu e locul flăcărilor, ci al neîncrederii permanente. Ne îndoim de orice autoritate - divină, științifică, morală. Ne uităm la experții care ne spun „nu face asta” și ne gândim: „Ce se întâmplă dacă o fac?” Ne uităm la dogmele care ne promit siguranță și ne întrebăm: „Dar dacă mint?”

Sigur, această nesupunere nu ne apare la maturitate . E cu noi de la început. Chiar de când suntem mici, începem să ne îndoim. Nu pentru că vrem să facem rău, ci pentru că nu înțelegem de ce ceva e interzis. „De ce nu pot să mă urc în copac?” „De ce nu pot să ating focul?” „De ce nu pot să mănânc toată dulceața?”
Și părinții, cu toată dragostea lor, răspund: „Pentru că așa e bine.” Sau: „Pentru că așa am zis eu.”

Dar copilul nu se mulțumește. Nu pentru că e rău - ci pentru că vrea să știe. Vrea să simtă, să vadă, să experimenteze. Vrea să-și facă propria imagine a lumii, nu una împrumutată.

Și iată paradoxul: copiii care ascultă orbește sunt lăudați, iar cei care întreabă, care încearcă, care „ies din cuvântul părinților” sunt priviți cu suspiciune. Li se spune că sunt „dubioși”, „capricioși”, „prea curioși”. Dar tocmai ei sunt cei care învață cm stă lumea. Tocmai ei sunt cei care, mai târziu, vor descoperi, vor crea, vor schimba.

Nu suntem răi. Suntem curioși până la durere. Și poate că tocmai această curiozitate - această nesupunere înnăscută — e ceea ce ne face oameni. Fără ea, am fi stat și acum în Rai, ca niște statui fericite, dar goale. Cu ea, am căzut… dar am și început să gândim.

Azi, în lumea asta plină de informații, de contradicții, de voci care țipă „crezi!” și altele care șoptesc „îndoiește-te!”, trăim aceeași tensiune primordială. Ne dor minunile. Ne dor răspunsurile clare. Ne doare un Rai în care totul e simplu. Dar nu putem intra înapoi - pentru că am gustat cunoașterea. Și cunoașterea nu e un loc, ci un drum. Uneori întunecat. Uneori plin de spini. Dar întotdeauna al nostru.

Poate că Raiul nu e pierdut. Poate că e ceva ce trebuie reconstruit, nu regăsit. Nu prin supunere, ci prin curajul de a întreba. Nu prin ascultare orbă, ci prin înțelegere trăită.

Căci adevărul nu e ce ni se spune - e ce descoperim când avem curajul să ne îndoim chiar și de vocea care ne-a creat.

Și astfel, în căutarea minunii, nu ne întoarcem la Rai.
Îl clădim.
Cu mâinile rănite de realitate.
Cu sufletele neascultătoare.
Cu ochii întrebători - aceiași ochi pe care i-am avut când eram copii și ne uitam la lume ca la un mister de descifrat, nu ca la o lecție de învățat pe de rost.

Poate că și tu ai avut momente când ai ales să știi, nu doar să asculți.
Ce ai descoperit atunci?
Și mai ales - ce ai învățat despre tine?

18/09/2025

La început a fost Gândul. Nu Cuvântul.

Știu că sună ca o îndrăzneală — poate chiar o erezie — să spui asta, când Evanghelia lui Ioan pornește cu:

„La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1).

Dar nu contrazic. Adâncesc.
Pentru că nu poți rosti un cuvânt fără să-l fi gândit mai întâi.
Și Dumnezeu — Cel care este Gândirea însăși — nu a creat din întâmplare, ci din intenție.
Și intenția e gând.

Augustin scria în Confesiuni:

„Te-ai aplecat peste mine, Te-ai făcut auzit, Te-ai atins de mine, și m-am aprins de dorul Tău.”

Dar înainte de a se apleca, înainte de a se face auzit — Dumnezeu se gândea la om.
Și din acel gând, a izvorât Cuvântul.

Mă gândeam azi noapte la un om minunat care a plecat dintre noi.
Și mă întrebam: ce rămâne? Ce rămâne din el? Din noi?

Nu rămân banii. Nu rămân titlurile. Nici măcar zâmbetele pe care le-am primit — pentru că emoțiile, ca flăcările, ard și dispar.

„Căci toată viața noastră este ca o suflare; umbra omului, iată ce este el” (Psalmul 143:4).

Dar umbra nu e totul. Sub ea — e gândul.
Gândurile pe care le-am măcinat ani în șir. Pe care le-am ascuns, pe care le-am transformat în rugăciune sau în blestem, în iubire tăcută sau în durere mută.

Ele nu mor.
Ele se întorc.
La Sursă. De unde au venit.

Și nu știm de unde vin — nici știința, nici filosofia, nici teologia nu pot spune cu exactitate „cum” apare un gând. Știm unde se aprinde în creier — dar nu de unde izvorăște.

Plotin spunea:

„Tot ce există în lume coboară dintr-o Sursă, și totul se întoarce la Ea.”

Și gândurile noastre — fiice ale acelei Surse — nu fac altceva decât să-și urmeze legea: întoarcerea.

Și atunci, ce rămâne după moarte?
Nu durerea. Nu întristarea.

„Și va șterge Dumnezeu orice lacrimă din ochii lor, și nu va mai fi moarte, nici jale, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21:4).

Dar nu vom fi goi.
Vom fi îmbrăcați — în gândurile noastre.
Fiecare gând, ca o haină spirituală, ne va înconjura.

Și nu toate hainele sunt la fel.
Unii — cei care au gândit cu lumină, cu iubire, cu blândețe — se vor întoarce în zona cea mai apropiată de Sursă, acolo unde e pacea fără sfârșit.
Alții — cei care au măcinat întuneric, ură, judecată, teamă — se vor întoarce în zonele periferice, în umbrele gândirii divine, unde așteaptă curățirea, luminarea, îmbrățișarea.

Nu e un iad de foc, ci un iad de absență — absența luminii pe care ei înșiși au refuzat-o.

Evagrie Ponticul scria:

„Gândurile sunt îngerii sau demonii care ne vizitează inima — și noi alegem cui le dăm ascultare.”

Și, la sfârșit, gândurile se întorc — nu ca niște străini, ci ca niște copii.
Unii curați. Alții murdari.
Dar toți — ai Sursei.

Mă gândesc adesea la ce spunea Meister Eckhart:

„Există în noi o scânteie care nu vine din creație, ci din Creator — și acea scânteie e atât de apropiată de Dumnezeu, încât e una cu El.”

Această scânteie — e gândul pur.
Cel care nu e al tău, ci ți se împrumută.
Și tu îl poți lăsa să strălucească — sau îl poți acoperi cu praful fricii, al ego-ului, al dorinței.

Dar gândul nu moare.
El se întoarce.
Și când se întoarce, îi arată Sursei ce ai făcut cu el.
Nu ca o acuzare — ci ca o mărturisire.
Ca o poveste.
Ca un cântec.

Și atunci, ce facem aici?
Nu doar trăim. Nu doar simțim.
Gândim.

Și gândirea e cea mai sfântă treabă — pentru că e cea mai apropiată de Dumnezeu.
Fiecare gând e o mică creație. Fiecare gând e o mică participare la gândirea Lui.

Pavel spune:

„Noi avem gândurile lui Hristos” (1 Corinteni 2:16).

Nu e o metaforă. E o realitate.
Când gândești cu iubire, gândești cu El.
Când gândești cu ură, te rupi de El — dar tot de la El ai primit gândul.

Pentru că El dă libertatea — chiar și de a-L refuza.
Dar nu te lasă. Te așteaptă. Te cheamă.

„Iată-Mă, stau la ușă și bat; dacă vreunul va auzi glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el” (Apocalipsa 3:20).

Și „glasul” — e adesea un gând.
O idee. O lumină interioară. O remușcare. O bucurie neașteptată.

Omul minunat la care mă gândeam eu — gândurile lui se întorc acum acasă.
Și dacă a gândit cu iubire, cu blândețe, cu adevăr — atunci locul lui e în lumină.

Și lumina aceea nu e un premiu.
E o simplă consecință.
Ca și cm apa curge mereu în jos, iar focul se ridică mereu în sus — așa și gândul luminos se ridică spre centrul Sursei.

Și acolo, în tăcerea aceea sfântă, omul își regăsește gândurile — și le vede cm sunt, de fapt: scântei ale lui Dumnezeu.
Și zâmbește.
Pentru că înțelege, în sfârșit, că nu a fost niciodată nimic altceva decât o oglindă a Gândului Divin.

Și noi — ce alegem?
În ce fel gândim?
Cu ce fel de gânduri ne umplem zilele?

Pentru că ele nu dispar.
Ele se adună.
Ele se întorc.

Și ne vor arăta — nu ce am spus, nu ce am făcut, ci ce am fost, în adâncul tăcerii noastre, acolo unde nimeni nu ne vede — decât Sursa.

„Căci omul vede ceea ce este pe din afară, dar Domnul vede inima” (1 Samuel 16:7).

Și inima — e locul gândurilor adevărate.
Nu ale celor rostite, ci ale celor trăite.

Așadar, nu mă mai tem de moarte.
Mă tem de gândurile pe care le las să crească în mine.
Pentru că ele vor fi hainele mele veșnice.

Și vreau să mă întorc —
nu goală,
nu rușinată,
nu încărcată de beznă —
ci luminată.
Ca un gând care și-a amintit de Sursa lui.
Și s-a lăsat purtat înapoi —
nu ca străin,
ci ca o fiică.

Doamne, când voi pleca,
lasă-mă să mă întorc la Tine —
nu cu gânduri grele,
ci cu gânduri luminoase,
ca niște stele mici,
care știu drumul spre Casă.

`

11/08/2025

Am citit de nenumărate ori povestea lui Moise. Știam cm a fost: Egiptul, robia, Moise, semnele, exodul, Muntele Sinai, Legea, deșertul… Și apoi, Țara Făgăduinței. O istorie biblică, mare, epocală. O cunoșteam toți ca pe o lecție de morală, o parabolă despre credință și răbdare.

Dar, urmărind documentarul "Testament: Povestea lui Moise", am trăit ceva ciudat. Nu am învățat ceva nou. Am simțit ceva – pentru prima dată.

Mi-am dat seama că, până acum, am privit deșertul acela ca pe un interval. O pauză între două momente mari: ieșirea din Egipt și intrarea în Țara Făgăduinței. Un fel de timp mort. O pedeapsă pentru necredință. Dar acum, deodată, am văzut altceva: deșertul nu e doar un obstacol – e locul unde se trezește sufletul.

Am văzut suferința celor 40 de ani. Nu ca pe un număr, ci ca pe o realitate: setea, oboseala, frica, teama de a nu ajunge niciodată. Am văzut copiii crescând în nisip, fără case, fără rădăcini, fără certitudini. Am văzut oamenii plângând după ceapa și pepenii din Egipt – nu pentru că le lipseau, ci pentru că le lipsea siguranța. Chiar și sub robie, ei știau ce vor primi în fiecare zi. Acum, în libertate, nu știau nimic.

Și atunci m-am văzut. Nu ca spectator. Ca parte din poveste.

Pentru că și noi, românii, am ieșit dintr-un Egipt. Un Egipt de frică, de minciună, de control asupra sufletului. Și, în 1989, am crezut că libertatea e acolo, imediat, la colțul străzii. Că vom ieși din întuneric și vom intra în lumină – dintr-o dată.

Dar nu a fost așa.

Am intrat într-un deșert. Nu unul de nisip, ci de dezamăgiri, de corupție, de lideri care au jurat că vor aduce dreptatea, dar au ales să profite de putere, de generații care au pleacat pentru a avea ce am visat noi aici. Am învățat greu ce înseamnă a fi cetățean. Am crezut că eliberarea e un moment. Dar am trăit-o ca un drum — unul lung, fără hartă, în care trebuie să înveți cm să respiri ca om liber.

Și acum, aproape 40 de ani mai târziu, mă uit în urmă și înțeleg: nu am pierdut timp. Am fost în deșert.

La fel ca israeliții, și noi am avut nevoie de acești ani ca să ne desprindem nu doar de regim, ci de mentalitatea regimului. Ca să învățăm să ne întrebăm, să devenim responsabili, să nu mai așteptăm salvatori. Ca să ne dăm seama că libertatea nu e dată – se câștigă, zi după zi, prin alegerea de a spune adevărul, de a nu accepta compromisul moral, de a-ți iubi țara nu doar cu vorbe, ci cu fapta.

Mi-am amintit de cunoscuții mei, care plângeau după „ordinea” comunismului. Nu pentru că îl doreau înapoi, ci pentru că li se părea că acum nu mai e nicio ordine. La fel ca evreii care-și aminteau de ceapă… Nu era vorba de Egipt, ci de siguranță. De ceea ce cunoșteau.

Dar deșertul nu-ți dă pacea. Îți dă adevărul.

Și acum, când aproape că atingem acei 40 de ani de la căderea comunismului – nu știu dacă am ajuns la libertate. Dar știu că am ajuns la noi înșine. Și că fiecare pas din acest deșert, oricât de greu, a fost o răscumpărare — a demnității, a adevărului, a sufletului.

Poate că Țara Făgăduinței nu e un loc la care ajungi, ci o stare la care evoluezi. O societate în care demnitatea e norma, nu excepția. Unde justiția nu tremură în fața puterii. Unde copiii noștri pot rămâne, nu pleca.

Nu știu dacă vom intra acolo. Dar știu că deșertul ne-a schimbat. Și că, dacă vom ajunge, nu va fi pentru că am fost norocoși – ci pentru că am mers, chiar și când am vrut să ne dăm bătuți.

În documentar, o frază m-a lovit adânc, ca un răspuns venit din trecut, dar adresat nouă:
„Dumnezeu cheamă pe cine vrea El. În fapt, nu știu pe nimeni din Biblie, în afară de Iisus, care să nu aibă un defect de caracter sau un impediment, de un fel sau altul, care să ne facă să ridicăm din sprâncene. Dar asta face Dumnezeu. Dumnezeul scripturilor are o specialitate: ia lucrurile stricate și nu doar că le repară, ci le folosește pentru ceva mai măreț.”

Am stat cu aceste cuvinte în suflet mult timp. Și am înțeles: poate că nu suntem noi cei mai buni, cei mai curați, cei mai înțelepți. Poate că țara noastră e „stricată” – de istorie, de răni, de greșeli. Dar dacă Dumnezeu lucrează tocmai prin ce e rupt, tocmai prin ce e greu, tocmai prin ce a fost rănit… atunci poate că nu e vorba să fim perfecți ca să avem o șansă.

E vorba să fim dispuși.

Pentru că, poate, chiar prin deșertul nostru – lung, greu, nesfârșit – Dumnezeu nu ne pedepsește.
Ci ne pregătește.
Și ne folosește.

Am cunoscut povestea lui Moise toată viața.
Dar aseară, pentru prima dată, am simțit-o.
Și am plâns pentru noi.
Pentru deșertul nostru.
Pentru speranța noastră care nu moare.

Pentru că, poate, tocmai acesta e semnul că ne apropiem.

10/08/2025

Am trecut pe lângă un cuplu și am auzit o discuție care m-a oprit din mers. O femeie spunea că a văzut un documentar despre defrișările din America de Sud pentru cultura avocado și că, de atunci, nu mai cumpără. Nu pentru că ea crede că asta va schimba lumea, ci pentru că simte că e un gest mic, dar sincer, față de ceea ce a văzut. Bărbatul de lângă ea a zâmbit și i-a spus: „Dar dacă renunți la avocado, de ce nu renunți și la hainele din fast fashion? E același lucru.” Femeia a tăcut. Nu pentru că nu avea ce răspunde, ci pentru că a înțeles că nu era vorba despre ea. Era vorba despre cine are dreptate.

Altă dată, un prieten a spus că s-a simțit ciudat când a mers la o întâlnire îmbrăcat elegant, iar colegul lui a venit în pantaloni sport, scurți. Nu a criticat. Nu a spus că e greșit. A spus doar că s-a simțit deplasat, nesigur, ca și cm ar fi jucat un rol fără să știe regulile. Imediat a auzit: „Dar fiecare are dreptul să poarte ce vrea. Nu poți impune reguli altora!” Și a tăcut. Pentru că nu voia să impună nimic. Voia doar să vorbească despre cm s-a simțit. Dar nu i s-a oferit spațiul pentru asta. I s-a oferit o lecție.

Observ asta tot mai des. Nu doar în discuțiile publice, ci și în cele intime. Când cineva încearcă să spună ceva din suflet — o neliniște, o jenă, o revoltă — în loc să fie întâmpinat cu o tăcere blândă sau o întrebare simplă precum „cum te-ai simțit?”, e întâmpinat cu o replică care îi transformă emoția într-o problemă de logică, de etică, de coerență.

Nu mai vorbim ca să ne conectăm. Vorbim ca să dovedim.
Ascultăm ca să răspundem, nu ca să înțelegem.
Transformăm fiecare vorbă într-o ocazie de a arăta că știm mai mult, că gândim mai clar, că suntem mai evoluați.

Și încet-încet, ne îndepărtăm.
Nu din răutate. Nu din lipsă de iubire.
Ci pentru că am uitat cm e să stai lângă cineva fără să-l corectezi.
Să-l lași să fie nesigur, incomplet, contradictoriu — și totuși acceptat.

Când spui că te simți jenat de un gest al altuia, nu ceri o analiză a libertății individuale. Spui doar ce ai simțit.
Când spui că vrei să schimbi un obicei prin conștientizare, nu ceri să fii comparat cu un ideal de coerență absolută. Spui doar că ai fost mișcat.

Dar în loc de empatie, primești o corecție.
În loc de „îți înțeleg simțirea”, primești „dar tu chiar faci suficient?”

Am învățat să fim critici în loc să fim buni.
Să fim logici în loc să fim prezenți.
Să avem dreptate în loc să fim alături.

Și în mijlocul tuturor acestor conversații care nu sunt cu adevărat conversații, simțim o singurătate ciudată. Nu pentru că nu avem pe cine să chemăm. Ci pentru că nu mai avem pe cine să chemăm fără să fim judecați pentru cm simțim.

Nu ne mai apropiem unii de alții pentru că simțim că nu mai putem fi vulnerabili.
Și când vulnerabilitatea dispare, dispar și legăturile adevărate.

Ne-am învățat să ne apărăm în loc să ne deschidem.
Să anticipăm replicile, să ne justificăm dinainte, să ne ascundem adevărul sub frica de a nu fi „greșit înțeleși”.

Am uitat că, înainte de a fi corecți, trebuie să fim umani.
Că nu fiecare emoție trebuie să fie justificată ca să fie reală.
Că nu fiecare alegere trebuie să fie perfect coerentă ca să fie sinceră.

Îmi aduc aminte de copiii care vin acasă și spun: „Nu-mi place cm m-a privit colegul meu.” Și părinții întreabă: „Dar tu ce i-ai făcut?”
Sau de adolescenții care spun: „Mă simt singur”, iar răspunsul e: „Dar ai atâția prieteni!”

Aceștia nu cer soluții. Vorbesc doar despre cm se simt.
Și din clipa în care nu li se mai oferă ascultare, ci judecată, încep să se închidă.

Cresc așa. Cu ideea că simțirea lor nu e suficient de bună dacă nu e logică, dacă nu e justificată, dacă nu e „potrivită”.

Și devin adulți care nu mai spun nimic.
Care râd forțat la glume care nu le plac.
Care zic „e ok” când nu e deloc ok.
Care scriu mesaje lungi în capul lor și le șterg înainte să le trimită.

Pentru că au învățat: dacă vorbesc, voi fi judecat, nu înțeles.

Ne-am transformat într-o lume în care fiecare cuvânt e o pledoarie, nu o mărturisire.
Unde fiecare emoție e o problemă care trebuie rezolvată, nu o experiență care trebuie trăită.

Și în mijlocul atâtor conexiuni digitale, suntem mai deconectați ca niciodată.

Căci adevărata conexiune nu stă în cât de mult știm, ci în cât de mult putem simți împreună.
Nu în cât de bine argumentăm, ci în cât de mult putem tăcea alături.

Poate ar trebui să ne reamintim că nu fiecare vorbă e o competiție.
Că nu trebuie să fim perfect coerenți ca să fim adevărați.
Că iubirea nu stă în corectitudine, ci în prezență.

Că, uneori, cel mai frumos lucru pe care îl poți oferi cuiva e tăcerea ta – plină de ascultare, fără judecată.
Un spațiu în care el poate fi nesigur, confuz, sensibil – și totuși, iubit.

Pentru că, într-o lume care tot mai mult pedepsește vulnerabilitatea, cel mai revoluționar lucru pe care îl poți face e să spui:
„Spune-mi. Nu am să te corectez. Am să fiu aici.”