Cabinet Psihologic Sorina Brif

22/01/2026

Aproape de fiecare dată când stau de vorbă cu pacienți mai tineri, apare același detaliu mic care, sincer, începe să nu mi se mai pară deloc neglijabil.

Îmi descriu un episod greu, o ceartă care i-a lăsat cu nod în gât sau o relație care se destramă încet. Poate o anxietate în care se simt prinși ca într-o menghină și, după două-trei fraze, ca și cm ar fi un pas perfect normal, îmi spun: „Așa mi-a zis ChatGPT”.

Nu în ideea că „m-a ajutat să formulez un mesaj” sau „mi-a făcut o listă”, ci în accepțiunea intimă, confesivă, în care vorbești cu cineva când nu mai poți duce totul singur. Ca și cm ar fi prietenul lor. Sau… mai grav: terapeutul.

Și e ușor de înțeles de ce: e acolo la două noaptea, răspunde imediat, e calm, nu te întrerupe, nu se apără, nu te face să te simți „prea mult”, iar pentru câteva minute îți livrează ceva ce seamănă cu alinarea, cu ideea că cineva te aude.

Plus capcana reală a interacțiunii - dacă răspunsul nu-ți place, îl poți rescrie până nu te mai zgârâie. Poți schimba formularea, tonul, emoția, poți cere să fie mai blând, mai „validant”, mai empatic, mai ferm, mai „de partea ta”. Și, fără să-ți dai seama, poți ajunge să nu mai cauți adevărul, ci versiunea care te face să te simți mai confortabil în propria ta interpretare.

Un profesionist, însă, nu face asta. Un terapeut bun nu negociază realitatea doar ca să fii fericit, nu îți oferă dreptate ca premiu de participare, ci te ține, cu respect și limite, în disconfortul ăla care te maturizează. Și asta devine tot mai greu de "împăcat" în cabinet.

Cred că e de datoria noastră, a adulților, să începem să educăm generațiile mai proaspete în sensul ăsta. Și e simplu. ChatGPT nu e prietenul nostru. E o simulare de interlocutor. Uneori e utilă și poate fi folosită inteligent, dar tot simulare rămâne. Dacă începem să o folosim ca pe o relație, riscăm să confundăm un răspuns care calmează cu un proces care te schimbă.

Nu spun să nu folosim Chat-ul. Ar fi ridicol. Îmi doresc doar să-l folosimc a pe un instrument, nu ca pe un substitut de relație. Și în niciun caz ca pe un înlocuitor de terapie. Încă :)

19/01/2026

Nimeni nu s-a trezit dimineața spunând: „azi vreau să îmi stric relația.” Și totuși, în multe cupluri și familii, se întâmplă fix asta.

Nu cu intenție, ci din oboseală, reflexe și o coregrafie veche care se repetă la nesfârșit. Nu „pentru că sunteți răi”, ci pentru că, uneori, felul în care vă apărați unul de altul ajunge să vă rănească.

Multe probleme nu sunt accidente de o zi, ci un fel de a trăi: un tipar repetat până devine reflex. Iar când reflexul e ținut în viață de relații, de roluri și de reguli nescrise în care ai locuit ani, două „trucuri” rareori schimbă arhitectura.

Continuăm incursiunea noastră prin școlile terapeutice cu școala sistemică, o școală dragă mie, în care mi-am făcut și prima formare. Am eu o slăbiciune pentru felul acestei metode de a privi omul parcă cu mai mult echilibru. Nu te reduce la simptom, nu te tratează ca pe un proiect de reparat. Te vede în context, în realitatea în care trăiești, iubești, te aperi, câștigi și te pierzi.

De la „ce e în neregulă cu mine?”, la „ce se întâmplă între noi?” Terapia sistemică pornește de la un adevăr pe care îl știm cu toții, dar pe care îl uităm când suntem în mijlocul conflictului: relațiile sunt sisteme.

Adică: ce face unul îl schimbă pe celălalt, iar reacția celuilalt îl schimbă înapoi pe primul. Și tot așa. Într-un sistem, rar ai o cauză simplă, liniară. Mai des ai o buclă.

Câți dintre noi nu am fost măcar o dată în rolul unuia dintre cei doi?

Ea: „Spune ceva! Vorbește!” El: tace, se închide în sine, pleacă din cameră. Ea simte abandon și prin urmare insistă și mai tare. El simte presiune, recte, se retrage și mai mult.

După o vreme, problema nu mai e despre subiectul inițial (cine duce gunoiul, cine a uitat să răspundă). Se naște un tipar: insistență – retragere. Doi oameni care se apără diferit și se rănesc exact prin felul în care se apără.

Terapia sistemică nu caută să stabilească „cine are dreptate”. Ci te întreabă: cm arată spirala în care ai plonjat și ce schimbare mică o poate rupe?

Ce este terapia sistemică, concret

Este o terapie care se uită la:
tipare repetate („mereu ajungem aici”)
roluri („eu sunt calmul”, „eu sunt cel care explodează”, „eu sunt mediatorul”, „eu sunt vinovatul”)
reguli nescrise („la noi nu se cere”, „la noi nu se plânge”, „la noi iubirea se ghicește”)
circularitate: cm reacțiile voastre se alimentează reciproc

Un detaliu important: terapia sistemică nu e „doar terapie de familie”.

Poate fi terapie de cuplu, terapie de familie și terapie individuală (când sistemul e „prezent” prin povești, hărți, relații, loialități)

Ce NU este
Nu este tribunal.
Nu e despre „cine are dreptate”.
Nu este vânătoare de vinovați. O terapie bună caută responsabilitate fără rușinare.
Nu este „dăm vina pe părinți”. Uneori ne uităm la familie pentru a înțelege tiparele, nu pentru a scrie un act de acuzare.
Nu este rețetă universală. Sistemele sunt diferite. Ce funcționează la un cuplu poate fi combustibil pentru altul.

Și încă ceva serios: în situații de violență sau control coercitiv, abordarea trebuie să fie atentă și orientată pe siguranță. Acolo nu ne jucăm cu „hai să vedem ambele perspective” ca și cm ar fi un conflict simetric.

Cum decurge terapia

În linii mari, sunt trei mișcări pe care le promovează terapia sistemică:

Clarificarea problemei în termeni observabili - Nu „să fiu mai bine”, ci „să nu mai ajungem la amenințări cu despărțirea când ne certăm”, „să pot spune nu fără să intru în vină două zile”, „să nu mai transform orice discuție într-o anchetă”

Cartografierea tiparului - Se urmărește „filmul” în slow motion: ce se întâmplă înainte, cine apasă pe ce buton, cm se apără fiecare, ce urmează după, ce ați încercat deja (și cm a alimentat, uneori, cercul) Aici apar uneori instrumente ca genograma (harta familiei pe generații) sau întrebările circulare („ce crezi că simte el când tu…?”). Nu ca să filozofăm, ci ca să vedem mecanica.

Terapia sistemică iubește pragmatismul: „ok, ce facem diferit data viitoare, concret?” Exemple realiste:

- în loc de retragere mută: „am nevoie de 20 de minute, revin și vorbim”
- în loc de atac: „când taci, eu interpretez respingere; e adevărat sau e doar frica mea?”
- reguli de conflict (un singur subiect, pauze, fără discuții la miezul nopții)

Nu sună spectaculos. Dar tiparele nu se schimbă prin spectaculos, ci prin consistență.

Terapia sistemică nu te învață să „câștigi” într-o relație. Te învață să vezi tiparul pe care îl tot repetați și să schimbi o piesă, exact acolo unde se prinde cel mai tare. Uneori e o propoziție. Alteori e o limită. Alteori e curajul de a ieși din rolul vechi.

Dacă ar fi să descrii relațiile tale printr-un singur tipar care se repetă, cm ar suna? Scrie-l în comentarii, chiar și într-o propoziție stângace :)

18/01/2026

Duminica placuta!

15/01/2026

13/01/2026

Demult nu am văzut un film care să mă provoace în sensul ăsta ...bun.

Și m-am dus direct în rândurile unuia dintre autorii mei preferați - Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.

Sentimental Value e un film despre greutatea blândă a amintirilor: unele te țin în viață, altele te țin pe loc. Îți arată cm durerea poate fi de fapt loialitate față de oameni și situații, dar și cm vindecarea începe când îndrăznești să te îndepărtezi de o poveste care pur și simplu nu te mai servește.

Vedeți-l căci nu veți regreta :)

12/01/2026

„Nu mi-a răspuns, sigur s-a întâmplat ceva.” “Mă doare capul, sigur e ceva grav!” Reacții automate, ce ne vin tuturor, dar rareori stăm să verificăm dacă sunt reale sau doar interpretări hazardate ale unor evenimente banale.

Terapia cognitiv-comportamentală pornește exact de aici: din modul în care mintea noastră “povestește” lumea și cum, uneori, o face într-un mod care ne sabotează. De cele mai multe ori nu evenimentul în sine ne afectează, ci modul în care îl interpretăm.

CBT însă nu e terapia care îți mângâie povestea. E terapia care îți pune povestea pe masă și te întreabă, calm: „de unde știi?”

CBT nu e un trend, nici o modă de pe internet. Este una dintre cele mai bine cercetate și validate științific forme de psihoterapie din lume. Tocmai de asta e atât de „marketată” și atât de cerută. Și tot tocmai de asta e atât de greșit înțeleasă.

Mulți dintre pacienți vin în terapie cu un contract imaginar deja semnat: „vreau CBT”, „vreau ceva structurat”, „vreau repede”, „fără să intrăm prea adânc”. În spatele acestor fraze, e frică. E nevoia de control. E încercarea de a păstra durerea în limite „gestionabile”.

Doar că CBT nu funcționează bine când e folosită ca să eviți. Funcționează când e folosită ca să vezi clar.

Simt nevoia să disecăm această metodă, întrucât din ce în ce mai multă lume pare să se ascundă în spatele ei, privind-o ca pe o rețetă simplă, sigură, în 3 pași simpli spre vindecare.

După cm vă spuneam lunea trecută, continuăm seria despre școlile terapeutice cu o radiografie detaliată a terapiei cognitiv-comportamentale (CBT) și a valurilor moderne apropiate de ea: ACT, DBT și Schema.

Ce este CBT, în termeni simpli și corecți

Terapia cognitiv-comportamentală sau TCC/CBT s-a construit pe ideile lui Aaron Beck și Albert Ellis. Este o terapie structurată, cu tehnici cognitive și comportamentale, care urmărește să corecteze gândurile distorsionate și comportamentele care îți mențin suferința.

Asta sună tehnic. În viața reală se traduce așa:

ai o emoție puternică (anxietate, vină, rușine, tristețe, furie)
ai un declanșator (un mesaj, o privire, o situație, o conversație) apare un gând automat (rapid, „e clar că…”, „sigur o să…”, „eu sunt…”)
corpul reacționează (tensiune, nod, palme transpirate, stomac strâns, puls)
tu faci ceva ca să scapi (evitare, amânare, verificare, control, retragere)

CBT intră exact aici, în lanțul ăsta. Nu ca să-ți spună „nu mai exagera”, ci ca să te ajute să îl vezi, să îl oprești și să îl rescrii în mod realist, prin exerciții, experimente și pași mici.

„Pe termen scurt” nu înseamnă „superficial”

CBT e adesea descrisă ca terapie „pe termen scurt”. Și în multe cazuri chiar poate fi mai scurtă decât alte abordări, pentru că lucrează focalizat, pas cu pas. Dar asta nu o face superficială. O face precisă.

Orientarea pe prezent în CBT înseamnă că nu te scufunzi în trecut de dragul trecutului. Dar nu înseamnă că trecutul e interzis. Din contră: uneori ai nevoie să vezi de unde vine tiparul, când s-a format, ce a protejat, ce a costat. Doar că CBT folosește trecutul ca pe o hartă, nu ca pe o locuință.

Scopul nu e să înțelegi și atât. Pentru că ia ceva care pare difuz și copleșitor și îl destructurează în bucăți lucrabile. Face emoția „aplicabilă”: o transformă dintr-un nor în pași concreți. În depresie, asta e adesea esențial. Pentru că depresia nu e doar tristețe. E și lipsa de energie, și amânarea, și izolarea, și vocea aceea care îți spune că nu are rost.

Cum funcționează CBT, dincolo de „gândește pozitiv”

Sunt câteva mișcări simple, dar puternice: 1) Îți recunoști gândurile negative automate
2) Schimbi perspectiva, nu prin optimism, ci prin realism - Nu „totul e bine”, ci „care sunt dovezile?”, „ce alternative există?”, „am mai trecut prin asta?”, „ce aș spune unui prieten?”.
3) Înveți să răspunzi mai adaptativ la stres și anxietate În loc să eviți, să controlezi compulsiv sau să te blochezi, înveți să faci o mișcare mică și repetată: expunere treptată, experiment, comunicare, limită, rutină.

Partea pe care nu o spun însă promotorii mai puțin profesioniști:

CBT îți cere implicare

CBT nu e o terapie pe care o „primești”. E una pe care o practici. Dacă nu ești dispus să îți aloci timp între ședințe pentru exerciții, automonitorizări și „teme”, CBT poate deveni frustrantă sau pur și simplu inutilă. Nu pentru că tu ești „incapabil” sau “inaptă”, ci pentru că modelul cere participare activă.

În plus, sunt situații în care terapeutul te va scoate deliberat din zona de confort, mai ales în exercițiile de expunere. Asta poate crea temporar anxietate sau labilitate emoțională. Nu e un semn că terapia „merge prost”. E uneori semnul că înveți corpul să stea în situații pe care le-a etichetat ca pericol, fără să fugă.

De ce nu recomand CBT pentru unii pacienți

Am înțeles beneficiile acestei terapii. Ce te faci însă când îți dai seama că nu merge pentru toată lumea? Terapia cognitiv-comportamentală este foarte bine documentată și extrem de utilă pentru multe probleme, dar nu e metoda perfectă pentru orice persoană. Uneori, pentru unii pacienți, CBT poate fi:

greu de înțeles pe moment (mai ales când emoția e foarte intensă)
greu de integrat (dacă există multă fragmentare, multă traumă neregulată, multă instabilitate emoțională)
insuficientă ca model unic (când problema e mai mult relațională, de atașament, de identitate, de tipare adânci)

Aici apare un criteriu matur: nu aplicăm aceeași tehnică tuturor pacienților. Personalitatea, ritmul, resursele și tipul de problemă contează. Uneori începi cu CBT ca să stabilizezi, alteori ai nevoie de altă lentilă sau de o combinație.

Și totuși, poate cea mai importantă întrebare nu e „CBT funcționează?”, ci „eu sunt dispus să lucrez cu mine în felul în care CBT cere?”. Pentru că atunci când e făcută bine, nu îți oferă doar alinare, îți schimbă reflexele. Spune-mi: dacă ai putea opri un singur „film” pe care ți-l rulează mintea la infinit, care ar fi acela?

09/01/2026

În 2025, am strâns mult "material" de la pacienți, colegi, oameni interesanți cu care am interacționat. Remarc patternuri, întrebări care se repetă și frământări normale în contextul profesiei noastre și al unor clienți puțin informați, dar deschiși să cunoască și aflați în fața unei inflații de resurse.

Planul pentru acest an este să încercam să decriptăm împreună unele dintre aceste probleme care apar recurent în discuțiile pe care le port.

În România tradiția cabinetelor psihoterapeutice este una destul de fragilă. Piața serviciilor de „terapie” e încă suficient de slab reglementată încât să găsești, în același oraș, profesioniști excepționali și impostori care joacă teatru cu vocabular psihologic.

Confuzia ]n domeniu este încă nepermis de mare între „terapie”, „coaching”, „dezvoltare personală”, vindecare magică, metode proprii nevalidate științific și oameni care împrumută termeni psihologici cât să pară credibili. De aici și neîncrederea celor care au nevoie de aceste servicii.

Așa că dacă te gândești să începi, merită să știi cm arată, de fapt, un proces terapeutic eficient. Nu cât să devii specialist, ci ca să nu intri într-un demers care doar sună bine, dar nu are structură, limite și rezultat.

Cum arată terapia (în lumea reală, nu în citate motivaționale)

Un proces terapeutic serios nu e improvizație. E construit pe știință, pe bune practici, pe un cadru clar.

Pe scurt, terapia de calitate:

1) E ancorată în psihologie actuală și dovezi, nu în „feeling”.
Un terapeut bun lucrează cu teorii și intervenții care au fost testate, studiate, rafinate. Nu îți vinde metoda lui ca pe o magie personală.

2) Are un plan de lucru, chiar dacă e flexibil.
Poate nu îți dă o foaie cu „protocol” în prima ședință, dar există o direcție: ce urmărim, cm lucrăm, ce se schimbă în timp. Și da, planul se adaptează la tine, pentru că oamenii nu sunt făcuți la indigo.

3) Te informează corect de la început.
Asta e unul dintre cele mai puternice semne că ești pe mâini bune. Un profesionist îți spune clar:

cum se desfășoară procesul

care sunt rolurile fiecăruia

ce poate și ce nu poate face terapia

ce înseamnă confidențialitate și limite

cum arată etapele și cm arată progresul

Terapia bună nu te „ține în ceață”. Claritatea este parte din proces.

4) E un angajament conștient, nu o relație de dependență.
Un terapeut bun nu își măsoară succesul în câte ședințe ai făcut, nu urmărește să te "țină" ăn terapie, ci e interesat de cât de mult ajungi să funcționezi autonom, cu mai mult echilibru și mai multă claritate. Terapia serioasă are sens, reevaluări și, ideal, un final.

Semne că ești pe mâini bune:

Terapeutul la care mergi este înregistrat în Registrul Unic al Psihologilor din România (COPSI). Poți verifica aici https://www.verificapsiholog.ro/

Îți explică cm lucrează, pe înțelesul tău, fără superioritate și fără mister.

Îți cere să clarificați obiectivele tale la început de proces, nu doar să spui „povestea”.

Poate să spună „nu e domeniul meu” sau „aici ar ajuta alt tip de terapie” fără să se simtă atacat.

Nu îți promite rezultate rapide, dar nici nu te sperie ca să rămâi.

Te ajută să îți înțelegi tiparele, nu îți spune ce să faci.

Red flags care merită luate în serios:

Dă verdicte despre tine sau despre familia ta după 10 minute de discuții.

Vorbește mult despre el/ea și despre cât de bună e „metoda” lui (metodă care nu e menționată de nicio școală terapeutică cunoscută).

Îți face promisiuni de tipul „în 3 ședințe ești alt om”.

Îți spune direct ce să faci în viață, fără să exploreze contextul real, "3 pași simpli ca să te schimbi fundamental".

Simți că mergi și „te descarci”, dar în rest nimic nu se leagă și nimic nu evoluează.

Întrebările pe care merită să le pui, cât să te lămurești cu cine vorbești

„Cum vom ști, concret, că mă ajută terapia? Ce semne urmărim și când verificăm dacă suntem pe drumul bun?”
Un profesionist are un răspuns. Un impostor se enervează sau se pierde în generalități.

„Dacă după câteva ședințe simt că bat pasul pe loc, cm procedăm? Schimbăm ceva sau clarificăm direcția?”
Aici vezi dacă există proces sau doar conversație.

„Cum stabilim ritmul? Cum decideți cât de repede mergem în lucruri sensibile și ce facem dacă e prea mult pentru mine?”
Terapia bună nu te forțează. Dar nici nu te lasă să eviți problemele la nesfârșit.

Și mai adaug una, pentru siguranță:

4) „Ce formare ai și cu ce tip de probleme lucrezi cel mai des?”
Dacă primești răspunsuri vagi, defensive sau „lucrez cu orice”, ia-o ca pe un semn.

O întrebare pe care, însă, ar fi bine să ți-o pui tu, înainte să alegi

Când îți imaginezi terapia, ce cauți de fapt:

să te simți mai bine pe moment sau să nu mai trăiești aceeași viață în buclă?

Pentru că un psiholog potrivit nu e mereu cel care te face să pleci ușor după fiecare ședință. Uneori e cel care te ajută să devii mai clar, mai stabil și mai liber. Chiar dacă, pe drum, te mai și zguduie.

Dacă ești deja în terapie, sunt curioasă: care a fost primul semn că ai nimerit unde trebuie?

05/01/2026

M-am trezit cu poftă de viață în prima zi de muncă a acestui an. Și cu o idee. În fiecare luni încep un serial scurt și clar despre școlile de terapie.

De ce?

Pentru că foarte mulți oameni ajung la mine în cabinet cu o alegere deja făcută, de obicei din ce au prins din online: „vreau o abordare cognitiv-comportamentală”, „vreau ceva rapid”, „mi-aș dori să nu intrăm prea adânc”. Și e de înțeles. Când te doare, vrei control. Vrei o metodă. Vrei să fie predictibil.

Pe lângă decizii deja luate, pacienții au și foarte multe întrebări ce vin din avalanșa de mituri propagate online - ce terapie să aleg?, cm îmi dau seama dacă terapeutul e ok?, câte ședințe ar trebui să dureze rezolvarea problemei x?

Doar că psihoterapia nu e un singur lucru. O singură rețetă, un template de la care nu te abați. E un amalgam de mai multe școli, mai multe „lentile” prin care poți înțelege suferința și schimbarea. Iar dacă alegi doar după trend sau după ce doar îți sună mai „științific”, riști să investești timp și energie într-o direcție care nu ți se potrivește.

Dacă ți-aș spune: „Am o durere de spate, vreau neapărat masaj, dar fără să ne uităm la postură, la RMN, la stilul meu de viață și la accidentul pe care l-am avut anul trecut”, probabil ți-ai da seama că e posibil să fie insuficient. Cu psihicul însă facem des invers: alegem metoda înainte să înțelegem mecanismul.

În serialul de luni fac exact asta: o hartă simplă și clară a metodelor terapeutice cele mai relevante. Nu ca să ne încărcăm cu teorie, ci ca să poți alege mai informat și mai puțin impulsiv.

În Partea I, am creionat harta mare, iar în episoadele următoare intrăm pe rând în fiecare direcție:

- CBT și valurile moderne (ACT, DBT, Schema)

- psihodinamică și relațională

- psihanaliză

- adleriană

- umanistă și experiențială

- sistemică, cuplu și familie

- abordări orientate pe traumă, inclusiv EMDR

Sunt denumiri tehniciste, pe care le vom "traduce" în limbaj accesibil.

Spune-mi: pe tine când te gândești la terapie, ce te blochează cel mai mult, alegerea metodei, frica de a intra în probleme foarte sensibile sau neîncrederea în proces: „oare chiar funcționează”?

29/12/2025

În 2025, poate nu „ne schimbăm viața”. Dar putem lăsa în urmă câteva lucruri care ne mănâncă pe tăcute.

Ce lăsăm în urmă în 2025:

„Trebuie să fiu bine tot timpul.” (Nu trebuie. Ești om.)

Vinovăția pentru limite. („Nu” nu e un atac. E igienă minima.)

Relațiile ținute în viață doar din obișnuință.

Auto-critica „motivațională”. Nu te ridică. Te toacă.

Amânarea propriei vieți până când „se liniștesc lucrurile”.

Perfecționismul care se dă drept standard. (De fapt....e frică.)

Ce luăm cu noi în 2026:

Curajul de a spune adevărul (măcar în terapie).

Un ritm mai uman.

Mai puțină luptă cu noi insine, mai multă claritate.

Limite simple, ferme, fără explicații interminabile.

Voi ce lasati in 2025?

24/12/2025

Sărbători liniștite, cu sufletul așezat și inima ușoară.

Îți doresc să te regăsești în lucrurile simple: într-o îmbrățișare sinceră, într-o masă fără grabă, într-un „mă bucur că ești aici”. Să ai oameni lângă tine care nu te asaltează cu întrebări, ci te țin aproape, cu grijă. Cu mai puțină presiune și mai multă prezență.

Mai ales, îți doresc să-ți fie bine cu tine: să te ierți pentru cât ai dus, să te odihnești fără vină și să te pregătești pentru anul nou cu speranță, curaj și blândețe.

19/12/2025

Finalul de an are un fel de a ne păcăli: pare normal să fim epuizați, pentru că „așa e perioada”. Doar că burnout-ul se strecoară tocmai când normalizăm prea mult oboseala.

Într-o dimineață, în metrou (sau în mașină), îți dai seama că nu mai ai gânduri.
Ai doar o listă.
Și un corp care e deja încordat, de parcă ziua s-a pornit fără acordul tău.

Îți spui: „e normal, e final de an.”
Și mergi mai departe.

Ajungi la birou. Deschizi laptopul. Inbox-ul e plin. Notificările curg. Întâlnirile se lipesc una de alta.

Seara, închizi laptopul. Și poate îți spui că acum e timpul tău.
Dar mintea nu se închide odată cu ecranul. „N-am răspuns la…”
„Mâine trebuie…”, „Dacă uit…”
Și corpul rămâne în alertă, chiar dacă ești acasă.

Burnout-ul nu vine doar cu „nu mai pot”. Vine cu lucruri mai tăcute:
- somn care nu te reface
- corp încordat constant (maxilar, umeri, stomac)
- răbdare mai puțină, bucurie mai puțină
- cinism: „oricum nu contează”
- senzația că trăiești pe pilot automat

Nu e lene.
E stres cronic + lipsă de recuperare.

Dacă te regăsești, nu e cazul să te etichetezi. E suficient să-ți spui sincer: „ritmul meu cere mai mult decât îmi permit.”

Și să faci ceva înainte să ajungi la capăt.

➡️ Trimite-mi DM cu „BURNOUT” și îți trimit 3 întrebări de auto-check