Cabinet Psihologic Sorina Brif

29/05/2026

Sunteți în pat, unul lângă altul. Dar, de fapt, fiecare e în altă parte, în telefon. Are și un nume starea asta care ne înconjoară din ce în ce mai des și pregnant: phubbing. E momentul ăla în care alegi ecranul în locul omului de lângă tine și nu e dramatic dacă se întâmplă rar. Problema e că, repetat seară de seară, devine modul în care trăiți împreună fără să mai fiți cu adevărat împreună. Conexiunea nu se rupe dintr-o ceartă mare. De cele mai multe ori se subțiază din sute de momente mici în care am fi putut ridica privirea și nu am făcut-o.

Ce-ar fi să lăsați telefoanele în altă cameră pentru prima oră de după cină? Spuneți-mi în comentarii dacă încercați.

27/05/2026

La mulți ani tuturor psihologilor și psihoterapeuților. De ziua noastră, vă doresc să nu vă pierdeți inspirația. Felul acela viu de a rămâne curioși față de omul din fața voastră, chiar și în a zecea ședință a zilei, chiar și când sunteți obosiți și ați mai auzit povestea de o sută de ori. După ani de practică e ușor să aluneci în pilot automat, în protocoale și în interpretări gata făcute. Inspirația e tocmai ce ne ține treji acolo - disponibilitatea de a fi surprinși de un om și de a-l vedea întreg, dincolo de simptomul cu care a venit.

Și o să fiu cât pot eu de sinceră, chiar și într-o zi ca cea de astăzi. Sunt două lucruri pe care le văd subțiindu-se tot mai des în breaslă. Unul ține de confidențialitate, care se erodează pe nesimțite. Ce ni se spune în cabinet rămâne al omului care ni l-a încredințat; noi suntem doar păstrătorii lui, niciodată proprietarii. Celălalt e empatia reală, capacitatea de a sta lângă durerea cuiva fără să te grăbești să o repari, să o etichetezi sau să o duci mai departe. Le aud din discuțiile la cafea și din mărturiile oamenilor care ajung la mine după ce au plecat din altă parte. Sunt standarde pentru care merită să lupăm pentru a le ține cât se poate de sus.

Psihologia românească trece acum printr-o maturizare reală. Lucrurile se reglementează, iar oamenii care vin la noi își cunosc tot mai bine drepturile și au curajul să ceară respect, claritate și profesionalism. E un semn bun și ne ridică pe toți. Felicitări celor care fac munca asta cu inima deschisă, cu mintea trează și cu respect adânc pentru omul din fața lor. ❤️

Terapie online și în cabinet pentru anxietate, relații, traumă și direcție personală. Spațiu afirmativ pentru LGBTQ+ și suport pentru diaspora.

26/05/2026

În ce situații te sfătuiesc să NU faci terapie de cuplu online. Pentru majoritatea cuplurilor, online-ul dă aceleași rezultate ca la cabinet. Cel mai mare studiu de până acum, pe 1.157 de cupluri, nu a găsit diferențe reale. Dar sunt situații în care online-ul nu e alegerea bună:

- când nu aveți acasă o cameră în care să fiți singuri o oră;
- când în relație apare control sau intimidare (acolo terapia de cuplu poate face rău, se lucrează întâi individual, în siguranță);
- când netul pică tocmai în momentele importante.

Faptul că-ți spun asta deschis face parte din felul în care lucrez.
Dacă te-ai întrebat vreodată dacă online-ul e potrivit pentru voi, scrie-mi un mesaj sau/și citește articolul din primul comentariu, unde detaliez acest subiect.

24/05/2026

Primul pas spre vindecare în anxietate de performanță e somatic, nu cognitiv
Închei seria săptămânii cu ce îmi cer cel mai des oamenii cu anxietate de performanță cronică: „ce să fac efectiv?".
Răspunsul care îi surprinde pe mulți: începe cu corpul, dincolo de minte.
Mintea ta înțelege deja că ești în siguranță. Sistemul nervos n-a primit mesajul. Continuă să răspundă la o setare internă învățată în copilărie sau întreținută acum prin productivism cultural.
Trei tehnici somatice care funcționează:
Respirație 4-6 (inspiri 4 secunde, expiri 6). Prelungirea expirației activează sistemul parasimpatic, care e responsabil de relaxare. 5 minute, de două ori pe zi, timp de 2 săptămâni. Schimbări reale apar.
Orientare în spațiu (5-4-3-2-1). Identifici 5 lucruri pe care le vezi, 4 pe care le auzi, 3 pe care le simți tactil, 2 pe care le miroși, 1 pe care îl guști. Scoate sistemul nervos din modul „pericol intern" și îl readuce în prezent.
Conștientizarea corpului fără judecată. 10 minute. Scanezi corpul de la creștet la picioare. Doar observi senzațiile, fără să încerci să le schimbi. Practica curentă învață sistemul nervos că senzațiile pot exista fără pericol.
Reglarea cognitivă (gândirea pozitivă, terapia CBT clasică) atinge stratul de gândire. Reglarea somatică atinge stratul fiziologic. Anxietatea de performanță se vindecă din ambele direcții, dar somaticul e cel adesea ignorat.
Săptămâna asta am vorbit despre: anxietate de performanță, sindromul impostorului, perfecționism, procrastinare, Sunday scaries, validare condiționată. Articol detaliat, în primul comentariu.

20/05/2026

Sunday scaries.

Termenul descrie anxietatea care vine duminică după-amiază și care crește spre noapte.

Pentru cei cu anxietate de performanță, nu e doar „nu vreau să mă duc la muncă luni". E ceva mai profund.
E momentul în care sistemul nervos începe să se „pregătească" pentru săptămâna care vine. Anticipează pericole care nu există încă. Repasează ce ar putea merge prost. Verifică din nou ce e pe agenda de luni dimineața, doar ca să te asiguri.

Sunday scaries sunt simptom, nu cauză. Dacă le ai constant, anxietatea de performanță e cu mare probabilitate motorul lor.

Indiciu practic: dacă lunea efectivă e mai puțin anxioasă decât duminica seara, anticiparea e problema, dincolo de munca în sine.

19/05/2026

Perfecționismul nu e o trăsătură. E o strategie de supraviețuire.

Dacă ai crescut într-un mediu în care performanța era condiția iubirii sau siguranței, creierul tău a tras o concluzie logică: trebuie să fii suficient de bun ca să fii în regulă. De atunci, tot ce faci e filtrat prin această mantră.
Perfecționismul nu înseamnă că ești ambițios. Înseamnă că anxietatea ta e mai mare decât zona de confort.
Amânarea, blocajul sau burnout-ul nu sunt lene. Reprezintă corpul care a obosit să fugă de o amenințare care nu mai există.
Vestea bună: perfecționismul ca strategie de supraviețuire e reversibil. Dar lucrul se face la nivelul sistemului nervos, dincolo de schimbarea atitudinii.
Articolul săptămânii despre anxietate de performanță și mecanismul care o întreține. Link, în primul comentariu

18/05/2026

Îți verifici telefonul înainte să te trezești complet. Nu știi să digeri un compliment, ba mai mult, simți o presiune nouă. Îți judeci ziua pe baza a ce ai produs și te simți vinovat/-ă când te bucuri de ceva fără să simți ca e „meritat". Agitația continuă duminica, în concedii, chiar și după opt ore de somn.
Asta nu e ambiție, e o anxietate de performanță de toată frumusețea. O stare bazală a sistemului nervos care nu cedează la odihnă, pentru că răspunde la o setare internă învățată.
Săptămâna asta vorbim despre ea și despre topicuri conexe (sindrom impostor, perfecționism, procrastinare, Sunday scaries).
Articol complet, în primul comentariu.

Anxietatea de performanță nu e ambiție sau standarde înalte. E o stare bazală a sistemului nervos. Cum o recunoști, de ce nu cedează la odihnă, ce ajută.

16/05/2026

Gaslighting-ul lucrează încet și politicos. Cineva îți spune, calm, că nu s-a întâmplat ce ai văzut, că exagerezi, că ții minte greșit sau că ești o persoană prea sensibilă. Luni la rând, până când începi să te întrebi dacă problema nu ești chiar tu. Robin Stern, psihanalista care a studiat fenomenul peste două decenii, îl descrie ca pe o eroziune lentă a singurei busole pe care o ai ca să te orientezi: propria realitate interioară.

DARVO e o treaptă mai sus. Termenul vine de la cercetătoarea Jennifer Freyd și descrie ce face un agresor confruntat cu propriul comportament: Deny, Attack, Reverse Victim and Offender. Neagă fapta. Atacă persoana care îndrăznește să o numească. Apoi inversează rolurile: "eu sunt cel rănit aici, tu ești agresorul". Studiile lui Harsey și Freyd arată că funcționează: oamenii expuși la DARVO ajung să creadă mai degrabă agresorul decât victima. De aceea, dacă ieși dintr-o relație în care s-au folosit aceste mecanisme, e foarte probabil să pleci convinsă că tu ai fost partea dificilă, tu ai făcut "scandal", tu n-ai "înțeles".

Amândouă fac parte din ceea ce cercetătorii numesc control coercitiv: o formă subtilă de putere care îți redesenează percepția despre tine însăți, fără să lase urme vizibile.

Una dintre cele mai utile întrebări pe care le poți pune după o discuție tensionată este: "cum mă simt în corp acum?"
Dacă pleci cu confuzie, anxietate sau cu senzația că ai greșit fără să știi exact ce, ascultă semnalul. Corpul reține adevărul atunci când mintea e prea ocupată sau obosită să-l rescrie.

16/05/2026

Despre curajul de a-ti expune..interiorul

15/05/2026

Ciclul abuzului are 3 faze, descrise de Lenore Walker în 1979.

TENSIUNE, mergi pe coji de ou. Comunicare scade calitativ, iar critica, deși subtilă se regăsește în aspectele vieții de cuplu. Senzația că ceva „plutește în aer" te însoțește peste tot.

EXPLOZIE, cearta majoră, agresiune verbală sau fizică, momentul de cruzime. Adesea e declanșat de ceva minor.

RECONCILIERE, scuze, regrete. promisiuni. Intensitate emoțională ridicată. „Nu se va mai întâmpla". Adesea momentul cu cele mai puternice declarații de iubire din toată relația.
Apoi ciclul reîncepe.

Reconcilierea e momentul cheie. Acolo se cimentează atașamentul. Eliberarea de oxitocină și dopamină după conflict creează asocierea „persoana asta e….de fapt o ușurare". Sistemul tău nervos a învățat că partenerul e un regulator emoțional.

De aceea e atât de greu să pleci. Eliberarea reală se face printr-un mecanism neurochimic, dincolo de plecarea fizică. Mai multe despre subiect, in articolul din comentarii.