27/03/2026
Îmi dau seama, din când în când,
că spun prea puțin „mulțumesc”.
Prea puțin „te iubesc”.
Prea puțin „îmi pare rău”.
Și nu pentru că nu sunt acolo… ci pentru că de multe ori le las să rămână nerostite.
Dar când chiar mă opresc
și spun „mulțumesc” dintr-un loc viu,
nu din reflex - mereu se schimbă ceva.
Se face mai mult spațiu în mine.
În acea deschidere îmi aduc aminte: că nu ni se cuvine nimic,
și totuși primim…
constant.
Momente mici,
momente care ne țin și ne conțin:
oameni, întâlniri, experiențe, liniște.
Și în recunoștința asta
nu mai e vorba de a face, de a avea sau a nu avea.
E ceva care se așază în corp, în structuri.
Se înmoaie.
Se deschide.
Și, pentru câteva clipe,
nu mai contează ce lipsește
sau ce nu e cm “ar trebui”.
Rămâne doar asta:
că pot să fiu aici
și că pot să primesc.
și, din acest spațiu,
pot și să ofer -
mai simplu, mai curat, mai adevărat.
Infinit.
Nelimitat.