14/03/2026
Un gând pentru suflet: când bunicile noastre lucrau, atunci când făceau mileuri, când torceau, când țeseau, când lucrau pământul sau când frământau pâinea, se rugau. Fiecare mișcare era însoțită de o rugăciune. Nu se grăbeau. Nu simțeau că pierd timpul.
Pentru ele, lucrurile repetitive nu erau o povară pentru că tot ce faceau închinau lui Dumnezeu. Fiecare fir pus la locul lui, fiecare nod, fiecare gest era o mică ofrandă.
E un motiv de reflecție pentru noi. Facem lucrurile repede și, chiar în timp ce le facem, mintea noastră este deja la final sau la următorul lucru pe care trebuie să-l facem. În felul acesta pierdem momentul în care trăim. De aici vine multă neliniște și anxietate. Pentru că atunci când mintea fuge mereu înainte, sufletul nu se mai odihnește.
Răbdarea bunicilor noastre era o formă de credință. Ele știau că fiecare lucru, chiar și cel mai mic, poate fi făcut în prezența lui Dumnezeu.
Dacă am învăța din nou asta, atunci spălatul vaselor, mersul pe drum, lucrul cu mâinile sau gătitul nu ar mai fi doar sarcini de terminat.
Ar deveni momente de liniște, de rugăciune. Viața ar deveni o ofrandă.
Și poate că atunci nu am mai trăi atât de grăbiți, am trăi mai profund. Cu mai multă răbdare. Și cu mai mult Dumnezeu în fiecare gest.
