04/07/2025
Una din poveștile pe care le-am auzit de nenumărate ori despre copilăria mea spunea că pe la vreo 5-6 ani am refuzat să mănânc iahnie de fasole pentru că am confundat cuvântul ”iahnie” cu ”hernie”. Nu știam ce e o hernie, dar știam că e un cuvânt medical și că nu e de bine, așa că nu am vrut să risc.
Se spune că de ce ți-e frică nu scapi, așa că, vreo 3 decenii și ceva mai târziu, m-am trezit nu cu o delicioasă mâncare de fasole, ci cu o hernie adevărată care m-a obligat să-mi opresc rutina, să îmi reevaluez limitele și, mai ales, să înțeleg cm durerea, tratamentele și dezechilibrul hormonal îți pot afecta nu doar corpul, ci și mintea, comportamentul și chiar viața.
Totul a început cu o durere de spate. Nimic neobișnuit, aș zice, pentru cineva care merge constant la sală și ridică greutăți și care stă destul de multe ore așezat la un birou.
Nu era prima dată când mă durea, dar de data asta ceva era diferit. Am o fire care tinde să ignore simptomele la început, dar după câteva săptămâni în care am ajuns să nu mai pot să mă aplec să îmi leg șireturile, am știut că e ceva mai grav decât de obicei.
Am făcut un RMN și diagnosticul a fost clar: hernie de disc L5-S1 cu un fragment destul de mare de disc deplasat în jos, spre rădăcina nervoasă. Pauză de sală, de rutină, de orice presupune mișcare sau progres.
Am început să caut soluții. Am discutat cu un neurolog, cu un neurochirurg, am mai cerut și o a doua opinie. Toți au fost de acord că nu e un caz chirurgical urgent, dar nici ceva ce să fie lăsat să se rezolve de la sine.
Mi s-a propus un tratament medicamentos pentru a reduce inflamația și a ameliora durerea. Așa am ajuns la dexametazonă, un antiinflamator corticosteroid foarte potent, folosit frecvent în astfel de situații. Eficient pentru durere, da. Dar și cu o serie de efecte care mi-au dat o lecție pe care cred că orice profesionist din domeniul sănătății ar trebui să o trăiască măcar o dată: sa fii și tu pacient.
Primul a căzut somnul. Eu, care dormeam constant 7-8 ore pe noapte fără probleme, m-am trezit prins într-un tipar de somn de 5, cel mult 6 ore, timp de câteva săptămâni. Încet, dar sigur, s-a instaurat o oboseală surdă în fundal, constantă, însoțită de o lipsă de claritate mentală.
Starea emoțională s-a schimbat și ea. Am început să mă enervez foarte ușor și să mă deranjeze orice nimic. Mă simțeam iritat, impulsiv, fără răbdare, iar cel mai frustrant era că, deși conștientizam aceste reacții, nu reușeam să le opresc.
Apoi a venit foamea. Sau lipsa sa. Mi-e greu să descriu exact asta.
În mod normal, am un comportament alimentar destul de predictibil. Am mese regulate cu aport proteic consistent si control asupra porțiilor. Foarte rar mi se întâmplă să fiu flămând, tocmai pentru că am grijă să nu las corpul să ajungă acolo.
Acum, însă, era altceva. Nu exista niciun semnal de foame, dar nici de sațietate. Doar un impuls de a continua să mănânc, din inerție. De exemplu, într-o seară am ajuns acasă fără să fiu neapărat flămând, pentru că mâncasem un prânz foarte consistent. Totuși, mi-am făcut trei ochiuri. Pe lângă ele, am mai tăiat câteva felii de cașcaval. Am prăjit 6 felii toast, și le-am uns cu cremă de brânză. Era o cremă bună, așa că după ce am terminat feliile, am mâncat restul cremei cu o jumătate de franzelă proaspătă. Am strâns masa, am pus vasele în mașina de spălat și mi-am luat o înghețată din congelator. Jumătate de oră mai târziu, în vizită la o cunoștință, am mai mâncat vreo 20 de sărățele de pe masă, una după alta, până când am decis că exagerez și m-am forțat să mă opresc.
Nu era prima dată când se întâmpla asta în ultimele săptămâni. Mâncatul devenise un fel de automatism, un comportament de care eram conștient, dar pe care nu reușeam să îl controlez.
Asta pentru că nu era vorba despre mâncat, ci despre dezechilibru. Deși îmi înțelegeam simptomele din punct de vedere teoretic, corpul meu nu răspundea la logică. Era condus de altceva: de hormoni, de chimie, de reacții automate pe care nu le poți controla în totalitate prin voință. Și să accept asta a fost partea cea mai grea.
Am scris postarea asta foarte lungă pentru oricine se regăsește în ea. Poate ai avut o operație, o boală, o schimbare dramatică, o perioadă de stres intens. Poate nu te recunoști. E normal. Nu suntem masini. Suntem organisme care avem uneori nevoie de puțin timp ca să ne refacem.
Biologia ne poate trage într-o direcție, dar tot noi suntem cei care putem lua deciziile care, în timp, ne aduc înapoi în echilibru.
Pentru mine, recuperarea se va baza pe niste repere simple, stabile, repetate.
Am revenit la o structură predictibilă a meselor, chiar dacă pofta încă fluctuează.
Am început să respect ora de culcare, chiar dacă somnul nu e perfect.
Voi reintroduce mișcarea, în forme sigure, fără presiunea de a ”recupera” ceva până încă nu sunt pregătit.
În rest, consecvență, înțelegere și răbdare.
