23/06/2025
Eu una, m-am săturat să aud cât sunt eu de puternică și sper că ne vom opri în curând din a le spune asta celor din viața noastră și de a aștepta asta de la ei.
Să fim “puternici”, în situații de dificultate de cele mai multe ori înseamnă să anulezi forme subtile de grijă față de tine sau de auto-protecție, iar asta e o abilitate extraordinar de utilă pe termen scurt și un lucru extrem de greu de supraviețuit, pe termen lung.
Ceea ce nu te omoară nu te face mai puternic, doar te obligă să dezvolți un tip de rezistență la ceva ce ar putea de fapt să te omoare. Dacă acel ceva care „nu te omoară” e trăit repetitiv, dacă se întâmplă constant, asta va ajunge să îți reducă drastic calitatea vieții, sănătatea fizică și sănătatea emoțională.
“Puterea” aceasta, pe care o admirăm atât de mult devine periculoasă în momentul în care ne obligă să funcționăm impecabil în timp ce înăuntru totul cedează, când ne cere să mergem mai departe fără pauze de autoocrotire, să ducem responsabilități, emoții neprocesate, traume și vinovății într-un singur corp care nu mai are unde să respire, iar asta se întâmplă nu pentru că suntem suficient de stabili, ci pentru că nu ne-am permis niciodată să ne prăbușim acolo unde poate cineva ne-ar fi prins, pentru că
a- Nu era nimeni acolo
b- Am învățat că noi înșine, trebuie să fim acel cineva
Să rămânem funcționali atunci când interiorul cedează este o performanță pe care o aplaudăm social, dar care, în plan personal, ne fragilizează enorm. Corpul știe când e prea mult și deși mintea continuă să rezolve problemele, să analizeze, să împingă lucrurile mai departe, semnele suprasolicitării devin vizibile. Funcționăm cu puțin somn, cu puține resurse, putem duce totul admirabil, doar că există costruri, iar a funcționa în acest mod nu e tărie de caracter, e o formă cronicizată de supraviețuire.
Această forță nu apare din liniște și alegere conștientă, apare din lipsă de susținere, se formează în absența protecției, se structurează în medii nesigure și devine rapid un mod de a trăi, iar în absența unui punct de reîntoarcere, ajunge să erodeze și să ne frângă într-un final.
Puterea care nu se sprijină pe o ancoră de siguranță se transformă în rigiditate, devine efort mecanic, devine disociere, devine încrâncenare, devine o închisoare a propriului suflet, iar acesta va lupta cu corpu până va fi văzut și auzit, până se va elibera.