Părinți de ieri, părinți de azi, părinți de mâine

Părinți de ieri, părinți de azi, părinți de mâine "Părințeala" este despre noi - oamenii mari Sunt Ramona, consilier dezvoltare personală. Această nouă zonă este una personală, de suflet.

Sunt mamă de două fete, soție, femeie în căutarea feminității.
Îmi place să lucrez cu oamenii, să îi ascult, să învăț de la ei. După 15 ani de lucru cu oamenii în mediul universitar am simțit nevoia să trec la alt nivel.

 Episodul 14După o pauză lungă în care am fost preponderent "mamă de Brigitte și Eszter" și mai una și mai alta, revin l...
18/09/2024


Episodul 14

După o pauză lungă în care am fost preponderent "mamă de Brigitte și Eszter" și mai una și mai alta, revin la scrierile despre cm e cu meseria asta de părinte, de mamă în fapt.
Pentru mine – cea neșcolită în a fi mamă așa cm au nevoie fetele – e cu multe provocări. Și provocările vin mai ales din schimbările de roluri – mamă, femeie, soție, angajată, femeie de casă, suport pentru ceilalți, timid antreprenoare pe ici pe colo. Și, evident, în toate rolurile astea "trebuie" să fiu impecabilă după niște standarde ... nici măcar de mine știute bine, bine. Și da, pot să mă întreb despre priorități, dar cm să las ceva la o parte, când fiecare aspect-rol de viață este important. Ce am decis că las și în seama altora – adică cer ajutor – e aspectul "femeie de casă", mai ales după două zile de valea plângerii după ordine și curățenie în casă. Da, îmi plac câteva aspecte din acest rol, dar per total e cu multă răzvrătire că aș putea să fac mult mai multe în timpul ăla în care fac șmotru, mai multe și mai valoroase pentru mine și cred că și pentru cei din jurul meu. Așa că femeia de casă o să apară mai rar pe harta mea.
Pe mai departe fac loc consilierei căci e cu bine și drag să lucrez la descoperirea de sine și la a oferi însoțire și celor care sunt deschiși în a se descoperi pe ei, cei ascunși sub măști și dureri construite în ani de viață.

Și da, mă bucur că a început școala și astfel am timpul meu de a fi și altceva decât mamă și mi-e mai mare dragul să îmi văd fetele când se întorc de la școală!
Cu drag și bine, cu provocare și suport,
Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

 Pagina 15"Da` de ce?" – aceasta a fost întrebarea care m-a măcinat și am strigat-o în mine cât timp în țineam copila în...
06/06/2024


Pagina 15

"Da` de ce?" – aceasta a fost întrebarea care m-a măcinat și am strigat-o în mine cât timp în țineam copila în brațe și mintea îmi fugea la ce percepusem eu că îmi făcuse mama mie. Adică respingere, umilire, abandon, împovărare cu viața ei grea etc. Acum îmi e mie clar până în cele mai adânci celule ale mele că a făcut TOT ce a putut mai bine cu ce avea și ea. Și dacă la mine au ajuns astea urâcioase, înseamnă că asta a avut și ea în ea, cu asta fusese și ea hrănită la nivel emoțional!

Acum știu că astea sunt comorile cu care ea m-a lăsat în lume! Căci este mai ușor – așa văd acum – să primești lecțiile dureroase de cei apropiați, cel puțin în cazul meu! Și mai este ceva: eu am perecput la vremea aceea că așa era normal! Și așa primeam atenția ei! Am avut exemple apropiate în care ignorarea era prezentă și parcă mă durea pe mine acea ignorare, ce să mai zic de copilul respectiv!

La vremea copilăriei, la nivel conștient nici nu m-au durut acele tratamente, comportamente ale mamei. Exemplu de acceptare și iubire necondiționată nu aveam în jurul meu, așa că pentru mine așa a arătat iubirea. Acum știu că au fost moduri de a face față la acele situații, așa-numitele mecanisme de "coping". Între noi fie vorba, trăirile mele, experiențele mele au fost apă de ploaie pe lângă cele despre care am citit în cartea "Traume ascunse" scrisă de Catherine Gildiner.

Durerea a apărut când, pusă în fața faptului împlinit, adică eu în rolul de mamă, mă dureau acum comportamentele mele. Și durerea mare a fost când am conștientizat de unde am învățat acele comportamente și cm le-am dezvoltat și că o dau din lac în puț – adică mă adânceam în învinovățire în toate părțile: pe mine mă învinovățeam că mă purtam urât cu fetele, apoi "Da` de ce?"-ul trăirilor din familie, apoi de ce însăși Divinitatea a permis așa ceva... Și copilele erau pe niciunde în gândurile mele, binele lor era ... Să nu mai zic de relația cu soțul, cariera mea universitară și de cercetare sau traiul zilnic cu menajerie și toate cele...

Acum, din cartea "Corpul nu minte niciodată", a lui Alice Miller am aflat că este foarte important să dăm ascultare durerii copilului ce am fost și am trăit toate cele. Altfel, la nivel psiho-emoțional, ne vom păstra la vârsta la care am experimentat acele trăiri. Și uite așa ne trezim că acționăm din "copilul interior rănit" pentru că îi negăm durerea, îi dăm cu povești de genul "soarta, tinere, soarta" sau "astea au fost lecțiile de care a avut nevoie sufletul tău să treacă la un alt nivel de conștiință".

Iar dacă vreuna dintre aceste afirmații aduc liniște în corp, bingo! E lozul câștigător!

La mine s-a așezat liniștea la nivelul pieptului după ani de perpeleală până am ajuns să mă uit cu ochii goi către aceste experiențe și să zic "asta e! Acum merg mai departe CU MINE în această existență"!!!

E așa de eliberator să ai un suport uman când îți este mai greu!

Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

 Pagina 14Am adus vorba despre maturitatea emoțională în pagina 12 a acestui jurnal. Eh, pot să zic că mi-am găsit scopu...
05/06/2024


Pagina 14

Am adus vorba despre maturitatea emoțională în pagina 12 a acestui jurnal.
Eh, pot să zic că mi-am găsit scopul în viață! Să trec de la copilul interior cu bube emoționale și nemulțumiri, la adultul matur emoțional!
Dar cm saltul, trecerea nu se face pocnind din degete sau cu bagheta vreunei zâne, e cu muncă asiduă!
Și ce este munca asta?
E cu văzutul bubelor, cu văzutul și validatul durerilor copilului care – din diferite motive – nu s-a simțit "lumina ochilor" părinților sau "buricul Pământului" și integratul acestor răni emoționale! Căci și dacă am fost ținuți în puf, și dacă am fost ocărâți, tot cu durere s-a lăsat, căci – din experiență și după părerea experților – creierul ăsta al nostru, mintea se concentrează pe negativul din orice poveste! Și această generalizare, acest "orice" mi-l asum!
Aici vine asumarea responsabilității pentru trăirile mele, percepțiile mele și să las victimizarea! Că mama, că familia de proveniență, că vremea, că guvernul, că whatever ... numitorul comun sunt eu! Așadar, mingea este la mine! Hai să văd cm vreau eu să îmi joc meciul vieții sau jocul vieții, așa cm este titlul unei cărți!
Da, e timpul să cresc, să mă maturizez și emoțional!

În căutările mele am citit trei cărți despre care zic eu că sunt "trilogia care mi-a deschis ochii"!
Am început cu "Fiicele adulte ale mamelor narcisiste", scrisă de Stephanie M. Kriesberg.
Apoi a urmat "Copiii adulți ai părinților imaturi emoțional", scrisă de Linsday C. Gibson.
Și, a treia carte a fost "Corpul nu minte niciodată", scrisă de Alice Miller.
Eh, parcă tot ce citisem până acum (și au fost zeci de cărți despre dezvoltare personală și de parenting, plus alte câteva mii de articole) a primit coroana coroanelor!
Primele două le-aș fi lăsat din mână, că vorbeau al naibii de mult despre mine, adult în corpul fizic și mamă cu mari scăpări narcisiste, cu imaturitate emoțională ce iese prin toți porii. A treia carte mi-a dat răspunsurile cm am dezvoltat narcisismul și cm am crescut în ani, dar am scăzut sau stagnat în corpul emoțional.

Pot spune că simt că am deschis timid ușa spre sensul vieții pe care o trăiesc: maturitatea emoțională!

Vă invit să ne facem oameni mari emoțional împreună!

Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

 Pagina 13Și am ajuns și la tristețe!Ei, în viața mea de mamă nu am avut parte de tristețe, căci era aglomerație mare de...
04/06/2024


Pagina 13

Și am ajuns și la tristețe!
Ei, în viața mea de mamă nu am avut parte de tristețe, căci era aglomerație mare de alte emoții. În plus, tristețea este durerea emoțională asociată cu pierderea, nedreptatea, doliul, dezamăgirea. Și eu câștigasem la loto când mi s-a născut prima minune! Doar asta știam eu că este rolul unei femei – să fie mamă! Și chiar m-am bucurat, căci avusesem în grijă câțiva copii și acum aveam ocazia să am grijă de această minune care mi-a deschis o nouă cale în viață!
Tristețea a apărut când s-a născut a doua minune, căci îmi dădusem seama că HABAR NU AVEAM cm să cresc în cel mai bun mod copiii! Tristețea a venit la mine din disperare, căci eram într-o căutare care mi se părea că nu mă duce nicăieri. Căutam care e felul de mamă care să fiu pentru fete, căutam cm pot să învăț într-o secundă să fiu mama cea mai bună pentru ele! Și așa am ajuns să fiu tare dezamăgită de mine, de tot ce mă înconjura! Rațional vedeam că repetam tiparele de maternitate ale mamei și mă durea rău de tot! Dar culmea, culmilor raționalul meu a cedat și ușor, ușor s-a instalat depresia! Eram copleșită de neștiința mea de a fi o mamă bună pentru copile, dezamăgire totală!
La vremea aceea îmi era frică de tristețe pentru că în copilărie, când eram tristă toată lumea fugea de mine. Da, tristețea cuiva e greu de dus pentru că nu știi ce Dumnezeu să faci, ce să spui, ce să ... cm să ... . E ... blocant! Dacă la furie se urlă și se descarcă din energia acelei emoții, frica te îngheață și nu e chiar așa, o emoție pe față, ei, cu tristețea e "altă mâncare de pește". În tristețe omul e împrăștiat în toate direcțiile sau făcut ghem și cei din jur ... intră în panică. La care se adaugă și faptul că puțini suntem cei care știm să stăm triști sau – cm a fost cazul meu – pentru că mi-a fost refuzată în copilărie, acum mă condamnam singură că sunt tristă! Doar am de toate, nu sunt pe stradă, suntem sănătoși etc!

Azi, după ce m-am lucrat pe mine în a sta cu emoțiile, oricare ar fi ele, mă bucur când sunt tristă! Sună ciudat, știu, dar mă explic!
Sunt tristă când pierd ceva, când se încheie ceva! Dar asta înseamnă că urmează altceva care are mari șanse să fie muuult mai în folosul meu decât ce am pierdut, s-a încheiat! Iar când moare cineva apropiat sau nu, eu zic că atât a avut treabă în această viață și că de acum înainte este cu mine, în gândurile mele! Și e super OK să fim triști! Și apoi să mergem mai departe cu viața! Cu siguranță asta și-ar dori pentru noi și sufletele celor trecuți în neființă!

Când ești trist, stai cu tristețea! Și dacă îți dorești să stea - doar să stea cineva cu tine atunci, e bine de stabilit dinainte că uite, când mă vezi tristă/trist, doar stai cu mine, ține-mă în brațe, nu e nevoie să vorbim!
Tristețea este la fel de normală și naturală ca orice emoție! Să ne dăm voie să o trăim!

Și dacă ai nevoie de cineva să stea cu tine, sunt aici!
E așa de eliberator să ai un suport uman când îți este mai greu!

Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

 Pagina 12Următoarea emoție pe care doresc să o pun sub lupă este furia!Ei, da! Furia e una din emoțiile mult prea preze...
03/06/2024


Pagina 12

Următoarea emoție pe care doresc să o pun sub lupă este furia!
Ei, da! Furia e una din emoțiile mult prea prezentă în viața mea de mamă! Și, ca să o citez pe fiică-mea, atunci când o întreb de ce a făcut ceva care eu zic că e greșit, ea îmi răspunde "pentru că! Și lasă-mă în pace!" (Și la dragonul meu furios îi mai crește un cap care arde în flăcări!!!!)
Furia este o emoție-răspuns la o situație diferită de un ideal pe care eu mi l-am format.
Exemplu: anunț că se apropie timpul de culcare, așa că e nevoie să ne începem ritualul de dinainte de culcare (unul banal): scos din ghiozdane cutiile de pachet, sticlele de apă, verificat dacă încălțămintea este ok pentru a doua zi, apoi ales hainele pentru a doua zi, îmbrăcat pijamalele și spălat pe dinți, băut apă, ales cartea din care citim. Banal, cunoscut, verificat cu ele că, respectând ritualul citim mai mult, avem vreme și de drăgălit în pat. Și totuși: pauză, nimeni nu mă aude, îmi dau cu ignor sau proteste că mai 5 minute (!!!), că stai să vezi, că parcă are teme (!!!), că nu e bluza aia ce a purtat-o ieri, nu e în dulap, de ce nu am spălat-o și câte și mai câte!!! Și uite așa trece timpul și dragonul meu furios crește și crește! Și ajung să fiu mega furioasă că iar astea două vor o bucată din ficatul meu!
În fapt, furia asta este răspunsul meu la "nerespectarea regulilor" și la faptul că tot planul meu ideal s-a dus pe apa Sâmbetei, ca să mă exprim politicos!!!
Ce rulează pe pilot automat în interiorul meu este că iar nu sunt auzită, că iar vorbesc cu pereții, că iar fetel au ceva cu mine, că și că și iar că!

No, și aici e nevoie să intre la treabă adultul matur emoțional!

Dar oare câți dintre noi avem o maturitate emoțională așezată, astfel încât să putem acționa cu conținere, înțelegere, drag față de ființele din fața noastră? Căci și pentru noi a fost o zi plină, și pentru ei, copiii noștri a fost o zi plină cu de toate – emoții, evenimente, lecții, interacțiuni de tot felul...
Eu am început să mă pregătesc pentru jobul de mamă, care începe de la ora 16.00. când fetele vin de la școală! Pe bune! Pe lângă pregătit mâncare (dacă este cazul), îmi iau timp și stau cu mine vreo 5-10-15 minute și îmi scriu frustrările mele de peste zi să nu le duc în întâlnirea cu ele, ca să evit explozia de furie!
Tot despre furie am mai descoperit la mine că este "o mască" pentru frică și tristețe:
- frica de a nu corespunde, de a nu fi mama care au nevoie fetele – asta în partea de mămiciție.
- tristețe că nu știu cm să fiu mama aia bună pentru ele, că sunt răul din viața lor
și altele.

Dacă și la tine iese furia la înaintare în interacțiune cu copiii, mult mai des decât ți-ai dori, hai să vorbim!
E așa de eliberator să ai un suport uman când îți este mai greu!

Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

 Pagina 11Dacă am început cu emoțiile, zic să mai scot la lumină ceva din coșul cu trăiri o altă bucată de emoție/trăire...
31/05/2024


Pagina 11

Dacă am început cu emoțiile, zic să mai scot la lumină ceva din coșul cu trăiri o altă bucată de emoție/trăire/stare care apare des în viața de părinte: frica!
Și "duamna" frică mi-a dat de furcă mult în mămiciție (și în alte aspecte ale ființării mele de până acum). Și au fost așa: frica de a-i face rău copilei/copilelor, frica de a nu corespunde, frica de a nu da mai departe trăirile mele joase și altele. Dar la vreme aia nu știam că "de ce ți-e frică nu scapi" și formulările cu NU în față mă vor duce exact în ce mi-era mai frică. Adică auzisem eu zicala, dar ziceam "vorbe, frate, vorbe!". Și exact vorbele și gândurile mele m-au ținut în oala cu frici și am fiert în suc propriu plus "mammy brain" că nu m-am mai uitat mai departe! Ieșisem din starea de "bine, bine, nu vrei aia și ailaltă, dar ce vrei și cm ajungi la ce vrei" și eram în starea de "ce mă fac!!!" sau "drobul de sare"...
Treaba cu frica este că se comportă ca bulgărele de zăpadă – crește tot mai mare cât îl manevrezi în direcția aia! Abia când m-am întors la catedră am văzut la ce nivel ajunseseră fricile mele și am decis că nu mai pot continua așa! Am decis că îmi iau dreptul de an sabatic (pornisem direct cu demisia, dar am ales varianta cu anul sabatic) și am început lucrul cu mine și să îmi descos fricile, căci tot în ele mă învârteam și vedeam cu ochiul liber cm îmi afectam copilele.

Și am lucrat cu psiholog, cu terapeuți în sesiuni de grup, am citit, am cumpărat programe și iar am citit. Până am ajuns în cadrul unui program unde am aflat că fricile, pe lângă faulturile pe care ni le dau, au și daruri! Da, da! Ne păzesc să nu ne aruncăm în fața mașinii pe drum, ne arată drumul pe care nu ne mai este prielnic să mergem în viață!
O metodă care mi-a zguduit modul de a gândi a fost să îmi pun întrebarea "care este cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla dacă se întâmplă exact de ce îmi este frică?"
Exemplu: care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla de a le face rău? Ce înseamnă răul ăla mare? Și cm pot să previn să le fac răul ăla mare?
Adică să ne luăm la întrebări fricile astea. Sau să stăm față în față cu ele: ne imaginăm că frica stă pe un scaun în fața noastră și să vedem cm arată, ce mimică are, cm se uită la noi, cm e îmbrăcată, ce vrea să ne spună, de ce ne păzește, de ce am creat-o. Și e important să ne dăm voie să urmărim ce se întâmplă în corp. Căci fiecare emoție se simte în corp, în celule, în părți ale corpului. În medicina alternativă chiar s-a observat că fiecărei emoții îi corespunde un organ (rinichii sunt în principal afecțați de frică, dar nu numai).
Dacă și tu ai avut sau ai frici care îți dau bătaie de cap, hai să vorbim!
E așa de eliberator să ai un suport uman când îți este mai greu!

Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

 Pagina 10Am tot bătut eu talanga pe vină și rușine, le-am scos teoria – așa fac eu, tehiciana din mine – și mi-am pus î...
30/05/2024


Pagina 10

Am tot bătut eu talanga pe vină și rușine, le-am scos teoria – așa fac eu, tehiciana din mine – și mi-am pus întrebarea "da` de ce, frate, mai zgândăr bubele astea dureroase???"...
Păi pentru că astea două ne mănâncă, rod osul pe interior, că ne prăbușim la cea mai mică observație, critică sau sfat bine-intenționat (chiar și cel cerut sau necerut). Și în meseria de părinte curg criticile, auto-criticile, observațiile și sfaturile ca un izvor de munte! Și m-am tăiat ca maioneza de multe ori că, deși mi-am propus să fiu o mamă bună pentru minunile mele, eu am fost o luază, o copie prefăcută a modelelor părințești din familie – modele care mi-au arătat că a fi eu, autentică, e mare, mare pagubă la casa omului!
Se zice că "nu le mai lua așa personal" acele observații, critici etc! No, și cm să fac asta, dacă mie îmi este spus în față că "bă, da` ești pe arătură rău de tot, faci greșit, ești greșită!"... Doare, doare rău să auzi asta, mai ales când intențiile tale, ca mamă/tată, sunt cele mai bune! Pentru cine????? Pentru cine sunt cele mai bune? Pentru copilul din dotare SAU pentru copilul tău interior?
No, și asta cu copilul interior mie mi-a dat cu rest! Ce copil interior, nu vezi că sunt ditamai omu` de 40+ ani? Lasă copilul ăla, că aparține trecutului, ce mă fac eu cu ăsta care e el, în cel mai autentic mod, pur și inocent, și îmi dă peste nas la greu când vin eu cu reguli, limite și ordine!!! Și așa începe lupta de putere – între copilul mic (pur și inocent, neînfricat) și omul mare – părintele – care, în situații provocatoare, răspunde din "copilul interior" sau din imaturitatea lui emoțională!
Fază de care îmi amintesc: când a început fiică-mea cea mare să meargă în picioare, fugea în stradă din parc să îmi atragă atenția, atunci când nu îi făceam pe plac! Și ce am zis eu, imatura emoțional: asta mică îmi mănâncă nervii! O face intenționat! Vrea să scoată toții dracii din mine! Stai că îi vin eu de hac! Urlu și o priponesc de mine și, la prima tentativă de a fugi în stradă, o pedepsesc și plecăm acasă! Gata cu parcul, gata cu distracția!
Să ne întelegem: fata avea 1 an și câteva luni! Ce să înțeleagă ea din ce făcea mama care se presupunea că o iubește și o acceptă necondiționat??? Ce să înțeleagă din pedeapsă? Și mai ales, cm să știe ea că eu mă enervez când ea face acțiunea aia prin care doar încerca să îmi atragă atenția sau era mânată de curiozitate???

Și veneau rușinea că iar am pedepsit fata, că iar am acționat ca o tembelă, mă simțeam vinovată că am reacționat exact ca ... ghiciți cine!!!!

Dacă și tu ai avut sau ai dureri sufletești pornite din vină și rușine, hai să vorbim!
E așa de eliberator să ai un suport uman când îți este mai greu!

Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

 Pagina 9A doua invitată în horă – rușinea – e acum în discuție.Pe același tipar ca în cazul sentimentului de vină, să v...
29/05/2024


Pagina 9

A doua invitată în horă – rușinea – e acum în discuție.
Pe același tipar ca în cazul sentimentului de vină, să vedem care e treaba cu ea - rușinea, adică definiții, dureri și daruri.
DEX-ul online spune: rușine = Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală.
Exemplu: mi-e rușine că al meu copil a spus un cuvânt urât.
Da, poate fi penibil sau, în unele situații, e tratat acest episod cu umor. Însă, în fapt, mă doare, mă interesează ce vor zice ceilalți despre mine, ca mamă! Ce educație defectuoasă îi dau! Dar să fim serioși, cm putem controla ceea ce spun alții, mai ales copiii, care – poate - nici nu știu ce înseamnă acel cuvânt???

Alt exemplu: mi-e rușine că am urlat la copil (și m-a auzit cineva). Da, a urla la copii nu e bine și poate să îi afecteze chiar pe termen lung. Dar oare ce a dus la urlatul acela? Tu cm te simțeai când ai urlat? Ce s-a întâmplat înainte? Urli TOT timpul la el? Asta mi-e greu să cred – că un părinte urlă tot timpul la copil.

Așadar, și aici, cu această componentă a horei, e nevoie de analiză și de extras învățătura!

Iar re-definirea rușinii sună așa: rușinea este percepția (!!!) că prin acțiunile tale ți-ai provocat mai multe dezavantaje decât avantaje în raport cu niște standarde pe care le-ai preluat din exterior și care, ulterior, le-ai însușit ca fiind ale tale! (Tot Monica Ion este inspirația aici)

Aici, e o similitudine cu "credințele limitative", și, Doamne, câte credințe din astea avem legate de viața de părinte!
Așadar, tot despre percepții e vorba și aici! Și percepțiile noastre, din viața de adulți, de părinți ni le putem modifica!
Si acum, despre darurile rușinii! Când am auzit despre ele, am avut nevoie să parcurg de câteva ori cursul până să ajungă la mine! Ele sunt: recunoașterea limitărilor, a greșelilor și slăbiciunilor; dezvoltarea smereniei – recunoaștem că nu suntem supra-oameni; ne învață să cerem cu adevărat iertare când greșim! BOOOOM! Da, putem greși din varii motive și, pentru că în copilărie greșeala ne-a fost asociată cu rușinea, acum e deja de la sine înțeles că a greși este egal cu a-ți fi rușine! SAU NU!

Iar îndemnul "să nu mă faci de rușine" a fost des utilizat în copilăria mea! Și, cm am greșit mult, am devenit rușinea mamei! Și vinovată, pe deasupra, pentru viața ei!
Insă am avut parte de oameni sub aripa cărora am învățat să îmi trăiesc emoțiile și sentimentele în cel mai autentic mod!

Dacă și tu ai avut sau ai dureri sufletești pornite din vină și rușine, hai să vorbim!

E așa de eliberator să ai un suport uman când îți este mai greu!

Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

 Pagina 8Să înceapă distracția! Adică dansul în horă cu vina și rușinea! O să spun câteva cuvinte despre durerile aduse ...
28/05/2024


Pagina 8

Să înceapă distracția! Adică dansul în horă cu vina și rușinea!
O să spun câteva cuvinte despre durerile aduse de cucoanele astea două și voi spune mai multe cuvinte despre darurile lor și despre cm le putem echilibra! Căci asta a fost una din "iluminarea vieții mele" că se pot echilibra, pot să îmi iau și plusurile din prezența lor pe paleta mea de simțăminte!
Dacă ne uităm în DEX la definiția vinei, ea sună așa: "Faptă care constituie o abatere de la ceea ce este (considerat) drept sau bun."
Mă bucur să văd că este pus și "considerat" – adică cineva/ceva din exteriorul tău a stabilit cm este corect. Ca exemplu din papucii de mamă: te simți vinovată că al tău copil a lovit un alt copil sau nu știe alfabetul la 3 ani. Realitatea: copiii lovesc din diverse motive si sunt sigură că nici o mamă nu își învață copilul să lovească alt copil. Eu, personal, le zic fetelor: dacă un alt copil te lovește, pleci de lângă el și ceri ajutorul unui adult din apropiere sau te îndepărtezi de acel copil și spui STOP! Ce fac fetele mele? Își cară palme una alteia ca să își facă singure dreptate! Dar sunt și momente când pleacă de lângă cea care a început cu lovitul și ne cer ajutorul!

O mai nouă definiție a vinei cu care rezonez foarte bine sună așa: Vina este percepția (falsă) că prin acțiunile tale:
- ai creat mai mult negativ decât pozitiv,
- ai creat mai multă durere decât plăcere,
- ai adus mai multe dezavantaje decât beneficii
unei alte persoane.

Așadar, este vorba despre percepții în diferite contexte. M-am simțit vinovată că fata cea mare a fost hrănită mixt circa o lună din viața ei, însă acum mă simt împăcată pentru că văd că acesta a fost modul care m-a sprijinit să nu renunț definitiv la alăptat.
M-am simțit vinovată că am dus fata la înot încă de la 3 ani, uneori cu minciuni, dar așa bine văd că îi prinde acum pentru că știe să înoate și îi și face plăcere! (EU, la 40+ de ani nu știu, îmi este frică să înot).
Ce facem cu vina? O alungăm complet? NU! Este o emoție pe care e bine să o trăim dacă vine, ne uităm unde se simte în corp, căutăm când, în trecut, am mai simțit la fel și ne uităm la ce ne învață. Și aici putem să căutăm alternative, să cerem un sfat, să cerem un alt punct de vedere!
Dacă și tu ai avut sau ai dureri sufletești pornite din vină și rușine, hai să vorbim!
E așa de eliberator să ai un suport când îți este mai greu!

Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

*Inspiratie din Sprak-ul Monicăi Ion despre vină și rușine

 Pagina 7Eh, și am deschis cutia Pandorei cu vina și rușinea din meseria de părinte. Astea două (parcă nu îmi vine să le...
25/05/2024


Pagina 7

Eh, și am deschis cutia Pandorei cu vina și rușinea din meseria de părinte. Astea două (parcă nu îmi vine să le mai scriu denumirile) sunt niște dureri latente, niște bâte care stau în spatele meu și mă lovesc când nici nu mă aștept!
Hai să le domolesc, să le privesc în față, să văd care sunt darurile lor, căci durerile le știu, simt, trăiesc conștient și inconștient! Doar de câte ori nu am auzit "să-ți fie rușine că ...!!!" sau "tu ești de vină că ...!!!"... Au fost laitmotivele copilăriei și ale adoloscenței, și mi le-am adus și în viața de adult, în viața de mamă!
Ca mamă, vinovăția a fost alimentată mult de pe grupurile de mămici – că de ce doarme copilul singur în pătucul lui, că de ce îl țin la săn cât vrea el – îl înveți răsfățat, că de ce ai acceptat să îl îndoape cu lapte praf în maternitate, că de ce refuz să îi dau medicamente care au o listă kilometrică de efecte adverse, că, că, că .... Și lista e lungăăăă, lungă!
Eu clar am luat totul foarte personal în acele prime luni în meseria de mamă!
Da! Suntem direct răspunzătoare de bună-starea copilei, că doar sunt o prelungire a ei (așa ne văd copiii până pe la 2-3 ani) și e al naibii de important să ma preocup de cât mai binele ei! Șiii, un mare asterix, și de binele meu! Copiii sunt bine atunci când și mamelor le este bine! Când mama e plină de emoții răvășitoare, nemai-întâlnite de ea până nu a fost în fața faptului împlinit – copilul în brațe – cm Dumnezeu să știi ce o fi! Și cu ce se mănâncă ce trăiești, o fi bine, o fi rău, da` cm să fac să știu cm și ce și DE CE?
Rușine mi-a fost crunt când m-am dat deșteptă că, după ce am citit prospectul unui medicament, am refuzat să îl administrez fetei! Așa mi-a zis doctorița: ce, mă cred deșteaptă că știu să citesc??? Să mă "dezvinovățesc": îi administrasem fetei acel medicament câteva zile și fata era mai rău și manifesta din reacțiile adverse...

Pentru că aveam în sistem cele două "cucoane" instalate în sistem, am zsi că mor, că sunt cea mai defectă mamă, că îmi distrug așa copila și câte și mai câte gânduri de devalorizare, de ură efectiv la adresa mea.

În câteva din paginile următoare voi dezbate aceste două trăiri în viața de mamă!
Dacă și tu ai avut sau ai dureri sufletești pornite din vină și rușine, hai să vorbim!
E așa de eliberator să ai un suport când îți este mai greu!

Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

 Pagina 6Încă una despre reguli: zice fata că regulile (aka limitele) sunt stupide și că ea e mare (10 ani) și nu are ne...
23/05/2024


Pagina 6

Încă una despre reguli: zice fata că regulile (aka limitele) sunt stupide și că ea e mare (10 ani) și nu are nevoie de reguli, nu vrea să respecte regulile! Îi zic: bine, atunci eu azi nu merg nici unde cu tine, căci nu am chef să respect regulile de circulație (aveam planificată o călătorie mai lunga cu mașina și asta implica respectarea regulilor de circulație).

Și așa am făcut o analogie, pornind de la regulile de circulație - ce se întâmplă dacă nu le respectăm! Am povestit despre consecințele nerespectării regulilor și cât bine ne aduc, chiar dacă în primă instanță vedem doar restricțiile, libertățile care ne sunt luate prin reguli!

Ca exemple se pot da multe și din natură, din viața animalelor, din mediul înconjurător! Iar la copiii mai mari funcționează bine explicațiile date cu exemple, jocuri de imaginație, jocul de rol.

Eu am trăit vinovăție multă și rușine pentru că nu am respectat regulile nespuse. Și vina e un mare nimicitor al valorii personale. Pentru că vina este în fapt o percepție că facem mai mult rău decât bine unei alte persoane și asta ne face răi, de neiubit, de abandonat, iar abandonul înseamnă moarte în mintea copilului!

Și cine nu a trăit vinovăția față de părinți când a fost copil??? Aici este o cutie a Pandorei care, în multe situații, nu ne dorim să o deschidem.

Vina și rușinea sunt două pietre grele care atârnă de gâtul multora din noi!
Dar se pot echilibra!
Se poate face lumină pe strada asta! Doar sunt percepții ale noastre și, pentru că suntem adulți sau pe cale să devenim adulți, știm că ne putem schimba percepțiile! Chiar dacă schimbarea pare imposibilă sau grea, cu suport susținut cu drag și conținere, și percepțiile noastre care nu ne mai servesc pot fi schimbate, aliniate cu valorile noastre personale!

Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

 Pagina 5Pentru că tot am vorbit de reguli/limite/granițe văd util să clarific ce sunt acestea.Ca și definiție am găsit:...
22/05/2024



Pagina 5

Pentru că tot am vorbit de reguli/limite/granițe văd util să clarific ce sunt acestea.
Ca și definiție am găsit: o limită este ceva ce tu îi spui celeilalte persoane că urmează să faci ȘI nu cere nimic de la cealaltă persoană!
Exemplu: e timpul să plecăm din casă. Copilul se agită și începe cu protestele. Tendința este să îi spunem copilului să se încalțe/să se îmbrace și să fie gata căci urmează să ieșim pe ușă. Eh, această formulare este delegare și ne situează pe noi, părinții, în poziție de superioritate! (Hmm, cuii îi place – aăa, pe nepusă – masă, să facă ce ii spune altcineva și cu care nu este de acord, nu pornește de la el/ea?????) Și încep jocurile de putere: pe copil în deranjează toți pantofii care îi are la dispoziție, își amintește că el a vrut papucii ăia cu luminițe și tu nu i-ai cumpărat (deși mai avea vreo două perechi la fel acasă), bluză preferată sau geaca mov sunt de negăsit și asta înseamnă că tu mamă/tată NU ÎL IUBEȘTI! 😭😭😭
O soluție: aducem două perechi de încălțamine și două geci să își aleagă ce poartă și chiar îi oferim ajutorul la îmbrăcat, încălțat (mai ales dacă suntem în întârziere – boala secolului - "graba, fuga spre te miri unde"!!!) și angajamentul că discutăm pe drum despre nemulțumiri, și astfel ieșim pe usă cât de cât în timp și cu un început de conexiune!

Daaaa! Conexiune caută acești oameni în devenire! Vor să simtă, să știe că suntem acolo cu ei, fizic și emoțional

Si acum ați putea spune: bine că ești tu deșteaptă! Teoria o știm cam toți, dar la practică ... Să vezi cm face al meu copil spume, nu alta!

Da, știu! Fac mare tărăboi! Cunosc bine multe dintre scenarii! Se joacă zilnic și la mine!

Încă un exemplu: domnișoara junioară are dificultăți la trezit dimineața. Și azi de dimineață a funcționat ca uns următorul scenariu: când încă era în plapuma caldă, după pupicul de bună-dimineața și anunțat că este timpul să ne pregătim de plecat la școală, i-am adus în discuție că am nevoie de o idee cm dorește să aibă o brățară pentru un eveniment. Șiiiii, magie! S-a ridicat din pat și am discutat 2 minute despre cm să fie brățara, ce variantă alege și apoi a făcut SINGURĂ, fără "împinsul de la spate" ritualul de pregătire de plecat la școală. Chiar și-a ales hainele din prima, a găsit peria potrivită pentru pieptănat, a pus peria la loc și nici nu s-a mai schimbat de trei ori de haine la ușă!!!

Aleluia! Magia conectării a funcționat!
Da, sunt și la noi muuulte dimineți când și eu sunt trezită "cu fața la cearceaf" și se lasă cu rugăminți care apoi se transformă în amenințări și uneori în urlete! Sunt multe din astea! Uneori prea multe! Urmate de "pus cenușă în cap" că am stricat ziua fetelor și alte învinovățiri... Mă mai calmez când îmi amintesc de Legile Universale care zic că ce trăim este exact ce avem nevoie pentru echilibru, pentru a ne trăi misiunea noastră!

Ramona, consilier dezvoltare personală, mamă de Brigitte și Eszter

Address

Balánbánya

Telephone

+40742228293

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Părinți de ieri, părinți de azi, părinți de mâine posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram

Category