11/07/2025
Cât timp investim în muncă? Dar în prietenii? Câtă grijă acordăm relației de cuplu? Și, poate cel mai important, câtă atenție ne oferim nouă înșine?
Încercăm să menținem un echilibru între toate aceste aspecte, însă, de multe ori, balanța pare instabilă. Viața de adult vine cu provocări constante, iar supraimplicarea într-o zonă a vieții poate duce, inevitabil, la neglijarea alteia. Așa apar frustrarea, tensiunile și, adesea, reproșurile. Sau poate că reproșurile vin primele și tocmai ele declanșează retragerea — din relație, din muncă, din noi înșine?
În graba de a înțelege ce se întâmplă și de a ne proteja, riscăm să pierdem contactul cu adevărul. Ne simțim confuzi. Poate chiar răniți.
În psihoterapia adleriană, explorăm modul în care nevoile emoționale sunt satisfăcute în fiecare dintre aceste domenii ale vieții. Atunci când una dintre ele rămâne nesatisfăcută, tendința naturală este să ne retragem și să ne concentrăm pe alte arii în care simțim că suntem validați, apreciați, văzuți.
Uneori, începutul psihoclarificării vine dintr-o simplă întrebare:
🔸 De ce simt nevoia să mă îndepărtez, să evit? Altfel spus, De ce fugem? :))
Poate pentru că nu mai simt sprijin. Poate pentru că nevoile mele nu mai sunt auzite. Sau pentru că am învățat, în timp, că e mai sigur să mă retrag decât să spun ce mă doare.
Dar distanța nu înseamnă că nu ne pasă. De multe ori, e un semn că avem nevoie să fim ascultați cu adevărat. Să fim înțeleși. Să ne reconectăm — cu ceilalți, dar și cu noi înșine.
Echilibrul nu înseamnă perfecțiune. Înseamnă să poți observa când ceva se dezechilibrează și să alegi, cu blândețe, să revii la tine.
Să-ți dai voie să simți, să întrebi, să repari.
In terapie, învățăm exact asta: cm să ne (re)ascultăm. Cum să ne dăm voie să fim sinceri cu noi. Și cm să regăsim sensul și conexiunea acolo unde păreau pierdute. Și, atunci când e necesar, cm să detensionăm fricile prin umor, ca să ajungem la pacea aia atât de necesară restabilirii echilibrului?
