23/01/2026
Perfecționismul nu apare din ambiție sănătoasă. Apare dintr-o tensiune constantă: ideea că, dacă te oprești, vei fi văzut. Și dacă ești văzut așa cm ești, ceva esențial s-ar putea pierde.
Perfecționismul nu este despre standarde înalte. Este despre evitare.
Evitarea greșelii. Evitarea criticii. Evitarea rușinii. Evitarea respingerii.
Este un mecanism de protecție rafinat, care spune: dacă fac totul impecabil, nimeni nu va avea ce să-mi reproșeze. Dar prețul este mare. Pentru că nimeni nu poate trăi la infinit în tensiune.
Perfecționistul nu caută excelența. Caută siguranța.
Și o caută prin control. Prin verificare constantă. Prin autocorectare excesivă. Prin amânare mascată în „nu e încă suficient de bine”. De aceea perfecționismul nu accelerează viața. O blochează.
În spatele perfecționismului nu se află dorința de a reuși. Se află frica de a dezamăgi.
De a fi prea mult. Sau nu suficient. De a nu se potrivi.
Perfecționismul nu te face mai disciplinat. Te face mai departe de tine.
Pentru că te obligă să performezi o versiune acceptabilă, în timp ce adevărata ta trăire rămâne în așteptare. Orice pas devine un test. Orice rezultat devine o judecată asupra valorii tale.
Și oboseala nu vine din muncă. Vine din vigilență continuă.
Perfecționismul nu se dezactivează prin relaxare forțată. Se dizolvă prin permisiune.
Permisiunea de a fi incomplet. De a greși fără a te corecta imediat. De a fi văzut înainte de a fi finisat.
Când renunți să mai demonstrezi, începi să creezi. Când renunți să mai impresionezi, începi să trăiești. Când renunți să mai fii impecabil, devii real.
Perfecționismul nu dispare când îți scazi standardele. Dispare când nu mai condiționezi valoarea ta de rezultate.
Iar în acel spațiu, nu apare mediocritatea. Apare libertatea.