05/05/2026
În ultima perioadă, am simțit mai mult ca oricând că… a fi psihoterapeut nu înseamnă că trebuie să fii ok mereu.
Că, dincolo de acest rol, există în mine oboseală, uneori neliniște, întrebări, poate chiar fragilitate.
Stând zi de zi alături de oameni în durerea lor, ai putea crede că devii mai puternic, mai imun.
Însă, adevărul este că nu, că ceea ce se întâmplă este că devii mai conștient.
Am înțeles că nu pot doar să susțin procesele celorlalți fără să mă întorc și către mine.
Că nu e suficient să „țin spațiu” pentru vindecare… dacă nu îmi dau voie să îl accesez și eu.
Așa că am ales să mă uit mai sincer la mine și să îmi văd părțile care obosesc, care duc prea mult, care uneori tac doar pentru că am fost învățați să nu fim vulnerabili.
Și, chiar dacă am trecut prin aceste stări, perioada aceasta a venit și cu realizări în plan personal.
Lucruri care m-au reconectat cu mine și mi-au amintit un adevăr simplu:
fără disconfort, fie el emoțional sau de orice altă natură, nu există evoluție, nu există creștere.
Mai mult decât atât, „a crede” în ceva mai mare decât mine, fie că vorbim despre Dumnezeu, Univers sau orice formă de sens pe care fiecare o alege, m-a ajutat enorm.
Mi-a oferit sprijin acolo unde, uneori, eu nu mai aveam resurse.
Și am realizat ceva foarte important: vulnerabilitatea nu este slăbiciune. Este integritate, în primul rând față de propria persoană. A recunoaște părțile din mine, care sunt epuizate și care au nevoie de atenția mea, îmi permite să mă reconstruiesc și să îmbunătățesc ceea ce este de îmbunătățit.
Pentru că și eu merit aceeași grijă, aceeași blândețe și aceeași susținere pe care o ofer atât de ușor celorlalți.
Nu este ușor, dar îmi este atât de necesară atât în procesele pe care le duc cu ceilalți cât mai ales în propriul meu proces de creștere.
Iar dacă ai citit asta până la capăt, indiferent că ești terapeut, sau nu…spune-mi sincer:
tu cât de mult grijă de tine?
Psiholog Angela Cabaua