16/11/2025
Aici, în Maroc, este al patrulea grup de anul acesta în care sunt numai femei. Pe mine, cea de astăzi, mă observ cu multă blândețe, iar pe cea de acum mai bine de zece ani, cu multă compasiune. Atunci spuneam că unde sunt mai mult de două femei, nu are cm să fie bine. Eu nu eram bine. Părți ale feminității mele erau atât de rănite!
Îmi amintesc de primul meu grup continuativ, de un an, de psihodramă, din care am făcut parte. Eram 13 femei. Mi-a fost tare greu să dau jos straturile de protecție care nu îmi mai serveau și care mă țineau la distanță de exact ceea ce aveam nevoie: de oglindire, de confruntare blândă, de apropierea autentică dintre femei.
Astăzi mă uit la acest parcurs ca la o traversare a unui deșert interior. O vreme, nisipul imi intra în ochi și în suflet, îmi ardea răni pe care nu știam să le numesc. Apoi, treptat, am descoperit că, dincolo de dunele de frică și neîncredere, de umbrele pline de cocoașe secătuite de durere, exista o oază pe care nu o puteam vedea atunci: comunitatea feminină, suroritatea, întâlnirea cu celelalte intr- un spațiu în care ne putem sprijini, regăsi și repara una pe cealaltă.
În aceste zile petrecute în Maroc, le simt pe femeile din grup ca pe niște oglinzi limpezi, uneori blânde, alteori provocatoare, dar întotdeauna adevărate. Îmi dau seama cât de mult m-am schimbat. Cât de mult m-au învățat chiar ele, clientele mele toate, despre răbdare, despre corp, despre loialitate față de sine, despre cât de curajoasă poate fi o femeie atunci când își dă voie sa plângă, să se supere, să se bucure, să își revendice locul.
Și, în același timp, îmi e greu să nu văd contrastul cu ceea ce se întâmplă acasă, în România, unde scandalul legat de abuzul unui terapeut tulbură atât de multe femei. E dureros să observ că unele dintre cele mai aspre comentarii la adresa victimelor vin tot de la femei. Ca și cum, în loc să ne sprijinim, ne întoarcem una împotriva celeilalte.
Dar asta face trauma, ne învață să ne protejăm prin atac, prin negare, prin îndepărtare. Ne face să credem că, dacă recunoaștem durerea alteia, recunoaștem și propria noastră vulnerabilitate. Iar pentru unele femei, asta e încă prea greu.
Poate de aceea munca în grupurile de femei a devenit pentru mine atât de prețioasă. Aici văd, zi de zi, cm traumele se pot dezgheța în siguranță, cm rușinea se poate dizolva în privirea sau îmbrățișarea caldă ale altei femei, cm puterea se reconstruiește în cercuri mici, intime, exact ca acesta în care mă aflu acum.
Aici, între femei, înțeleg cât de vindecătoare poate fi prezența unei comunități care nu judecă, ci este martor blând. Și cât de mult ne putem repara una prin cealaltă, dacă avem curajul să rămânem în conexiune.
Astăzi, eu, cea care odinioară fugea din grupurile de femei, stau cu recunoștință în mijlocul lor. Le privesc cm cresc, cm se caută și cm se regăsesc. Și în fiecare dintre ele recunosc câte o parte din mine.
Poate că asta e adevărata suroritate - nu idealizarea femeilor, ci întâlnirea sinceră cu vulnerabilitatea noastră comună.