24/02/2026
„Mergem la terapie pentru a face față oamenilor din viața noastră care nu merg la terapie.”
Aud des fraza asta. Și, dincolo de ironia ei, atinge ceva real.
Nu putem obliga pe nimeni să se schimbe.
Nu putem forța pe cineva să își vadă rănile sau partea lui de responsabilitate.
Și, da, uneori trăim lângă oameni care nu își pun foarte multe întrebări despre ei înșiși.
Dar relațiile nu se întâmplă niciodată într-un singur sens.
Chiar și atunci când celălalt are comportamente dificile sau repetă tipare care dor, noi rămânem parte din relație.
Prin ce acceptăm.
Prin ce evităm să spunem.
Prin limitele pe care le amânăm.
Prin speranța că, poate, lucrurile se vor schimba de la sine.
Terapia nu este despre a-l repara pe celălalt.
Este despre a înțelege ce se întâmplă în noi atunci când suntem în acea relație.
Unde ne doare.
Unde ne agățăm.
Unde repetăm ceva ce ne este familiar.
Unde rămânem mai mult decât ne face bine.
Schimbarea începe în momentul în care ne uităm și la partea noastră.
Nu pentru că am fi vinovați de tot.
Ci pentru că acolo este singurul loc unde avem, cu adevărat, putere.
Asta nu înseamnă că nu există oameni manipulatori, răuvoitori sau relații profund disfuncționale.
Există.
Și uneori cea mai sănătoasă alegere este distanța.
Dar fie că rămânem, fie că plecăm, întrebările rămân ale noastre:
Cum am ajuns aici?
Ce m-a făcut să rămân?
Ce pot face diferit de acum înainte?
Terapia nu îi schimbă pe ceilalți.
Ne schimbă felul în care stăm în relație cu ei.
Iar când felul în care stăm se schimbă, relația nu mai poate continua în același mod.
