22/04/2026
Talentele copiilor și dislexia
Când un copil este diagnosticat cu tulburări specifice de învățare, începe munca. Multă muncă. Uneori, o muncă enormă, care se poate întinde pe mulți ani.
De cele mai multe ori, focusul este pus pe deficit: pe intervenție, pe tot ceea ce ține de aceasta — ore de terapie, corectarea citirii, exerciții acasă. Și este foarte bine că se întâmplă asta. Este absolut necesar să se intervină, pentru ca problema să fie abordată, iar copilul să fie ajutat să își dezvolte abilitățile.
Însă, de multe ori, acest lucru se face în proporție de 90%. Se intervine asupra dificultății, dar nu se ține cont și de pasiunile copilului, de abilitățile lui, de materiile la care se pricepe, de talentele sale. Totul, cu gândul că resursele trebuie canalizate exclusiv împotriva deficitului.
Începe, astfel, o luptă cu dislexia.
De multe ori aud părinți spunând: „L-am retras de la dansuri, ca să aibă timp pentru terapie și exerciții acasă.” sau „Știu că îi place înotul, dar nu vreau să îl distragă. Este mai important să ne ocupăm de dislexie, pentru a progresa.”
Consider că această abordare nu este completă.
Pentru un copil, conștientizarea realității dislexiei vine adesea cu suferință, uneori chiar cu mult chin. De multe ori, până să fie diagnosticat corect, el are deja o experiență în care nu este înțeles și este judecat greșit — ca „leneș” sau „incapabil”.
În aceste condiții, cât de solidă mai este încrederea lui în sine?
De aceea, cred că o intervenție funcțională trebuie să se concentreze pe două direcții:
compensarea deficitului
dezvoltarea aptitudinilor și intereselor deja existente
Un copil nu este definit doar de cât de bine citește.
De multe ori, drumul în gestionarea dislexiei este lung. Iar un copil fără încredere în sine îl va parcurge mult mai greu.
Încrederea vine din lucrurile pe care le poate face bine, din acele activități în care se simte capabil și de care poate fi mândru — fie că este vorba despre fotbal, dans sau înot. Nu citit.
