03/07/2025
๐ผ๐ ๐๐๐๐๐๐๐ ๐๐ ๐๐ ๐๐๐๐๐๐๐๐ ๐๐๐๐๐ ๐ก๐ ๐๐๐ ๐๐๐๐๐ก๐๐ ๐ ๐ ๐ ๐ ๐ข๐๐ก ๐๐๐๐ข๐๐๐ ๐๐๐ก๐๐๐๐ ๐๐๐๐ก๐๐ข ๐๐๐ ๐๐๐ ๐๐๐๐ ๐๐๐ ๐๐๐ ๐๐๐ ๐๐๐๐๐๐๐๐ ๐๐ฅ๐๐๐๐๐๐๐ก๐ ๐๐๐ ๐ฃ๐๐๐ก๐ ๐๐๐. ๐ธ๐ข ๐ ๐ข๐๐ก ๐๐๐ข๐ ๐๐ ๐๐๐ข๐ ๐๐๐๐ก๐๐ข ๐๐ ๐๐ ๐๐๐ก๐๐๐๐ ๐๐ ๐๐ ๐ -๐ ๐๐๐ ๐๐๐ก ๐ ๐ ๐๐๐ ๐ ๐๐ข ๐ข๐ ๐ ๐๐๐. ๐ด๐๐๐๐ ๐๐ ๐ ๐๐๐ข๐ก๐ ๐๐๐๐๐๐๐ ๐ ๐ ๐๐๐ฃ๐๐๐ ๐ฃ๐๐๐ ๐๐ข๐๐ ๐๐๐ ๐๐ข๐๐ ๐๐๐ ๐๐๐.
18 iunie 2018
Am plecat in concediu, in Turcia, cu copiii.
A fost frumos insa nu am fost in apele mele. Corpul meu imi transmitea ca sufera dar nu am inteles mesajul.
Simt ca am lasat ceva acolo. M-am intors alt om, intr-o alta viata.
27 iunie 2018
Ne intorsesem de o zi. Copiii erau in vacanta, eu mai aveam o zi libera, interesant cm mi-am luat concediu pana miercuri. Urma ca joi sa ma intorc la serviciu insa viata mi-a dat una peste cap si un concediu medical de doua luni.
Pe la pranz am inceput sa ametesc, apoi sa am o stare de greata care se accentua cu trecerea orelor. Seara am inceput sa vomit si am plecat la spital.
"Aveti gastrita, va facem o perfuzie sa va reveniti". Am plecat acasa fara sa imi fi revenit si toata noaptea am vomitat. Dimineata am mers la spitalul de boli infectioase, am crezut ca am luat un virus din Turcia. Am asteptat frumos pe bancuta pana mi-a venit randul. Analize. Pareri. Doamna doctor care era de garda a zis din primul moment ca nu este infectie ci ceva legat de intestine. Dar m-a internat pt ca eram deshidratata si abia ma tineam pe picioare. Ecograf neconcludent..lichid in stomac.
M-au trimis la RMN la un spital particular. M-am rugat cele 40 de min cat am stat in "tub" sa nu vomit acolo si sa fie nevoie sa o iau de la inceput. Nu am primit rezultatul pentru ca nu era nici un doctor care sa interpreteze. M-am intors la infectioase unde am fost dusa in salon si unde primeam perfuzie d**a perfuzie si faceam ture la baie. Vineri doamna doctor a cerut transferul la spitalul judetean unde vorbise cu chirurgul care era de garda sa coboare la urgente sa ma vada. Am ajuns acolo si am stat frumos pe o bancuta asteptandu-mi randul. Cu punga d**a mine pt ca inca vomitam. M-as fi intins pe jos, nu mai aveam putere si nici chef sa trag de mine. Atunci a aparut D, prietena mea care, coincidenta, era de garda. Ea mi-a facut toate analizele, mi-a pus tubul nasogastric ( se baga pe nas pana in stomac, horror ) m-a trimis la ecografie si radiografie. D**a 2-3 ore, cu dosarul complet, asteptam chirurgul pe aceeasi bancuta. A coborat o doctorita rezident, s-a uitat peste analize si a spus " pare a fi un blocaj intestinal dar sa va operam pt asta?". Si uite asa nu s-a considerat urgenta si m-am intors la spitalul de boli infectioase unde toata lumea era socata si nu stiau ce sa faca cu mine.
Perfuzii in continuare, veneau toti doctorii sa vada cm sunt, toti ziceau ca e un blocaj digestiv insa era sambata deja, in weekend nu se fac transferuri intre spitale. D**a 3 zile de voma si perfuzii, eram un fel de schelet ambulant. Veneau oameni dragi sa ma vada si citeam in privirea lor frica.
Duminica 1 iulie
Nu mai aveam nici o vlaga, nu puteam nici sa vorbesc si pe la pranz am simtit ca daca nu se schimba ceva, o sa mor. Imi doream sa ma lase toata lumea in pace sa imi gasesc linistea si sa se termine.
M-am speriat si m-am "trezit". Pentru ca nu voiam sa mor. Am trimis un mesaj de ajutor unui inger. Pentru mine a fost si este un inger pe pamant. Iar raspunsul ei a fost forta de care aveam nevoie. Si am inceput sa sun si sa scriu in disperare tuturor oamenilor care mi-au trecut prin cap in momentul acela. Ma rugam disperata sa gaseasca cineva un chirurg care sa ma opereze. Si am primit raspunsuri din toate partile. Si speranta.
Luni 2 iulie 2018
Am fost transferata din nou la sp.judetean unde de data asta m-au primit si am intrat in operatie. Ocluzie intestinala totala.
Nu mai stiu cat era ceasul cand m-am trezit la terapie intensiva. Constientizam ca traiesc ceea ce mi-a dat incredere ca operatia a reusit.
D**a cateva ore m-au dus in salon. Era intuneric si afara si in camera. Pe asistenta care era de garda o cunosteam, m-am simtit in siguranta. Eram amortita si imi era foarte somn. Primeam perfuzie d**a perfuzie, in restul timpului dormeam.
Marti 3 iulie 2018
Trezirea in spital se face la ora 6 cand vin ingrijitoarele sa stearga pe jos, sa curete noptierele, etc. Patul meu era la geam, asta m-a bucurat foarte tare. Vedeam cm rasare soarele si o data cu el imi reveneau energia si puterea.
Imi era greu sa ma misc, aveam tubul acela in nas, o sonda urinara si un furtun pt drenaj.
D**a 8 a venit doctorul. Atunci am vazut operatia, verticala, pe tot abdomenul. Si tot atunci am aflat ca, intestinul a fost dezlipit insa fiind foarte afectat urma o perioada de monitorizare.
Existau sanse sa nu reziste si sa se rupa. Incurajator:(. Cand credeam ca am scapat s-a instalat din nou frica.
Mi s-a recomandat sa ma ridic si sa merg, sa pun organismul in functiune insa nu aveam voie sa mananc. Perfuziile erau in continuare meniul meu principal.
Luptam cu gandurile negative care veneau in permanenta. "Daca totusi o sa se rupa. Daca o sa fie nevoie de inca o interventie. Daca o sa mor. Vreau sa traiesc"
Vreau sa traiesc a fost mantra mea.
M-am ridicat din pat, sonda urinara a iesit singura ( nu mai intru in detalii despre ce s-a intamplat in acel moment...) iar tubul de dren nu era fixat bine si curgea sange pe langa. In alt context, m-as fi simtit penibil, murdara, rusinata. Atunci ma durea fix in... Nu ma interesa nimic altceva decat sa fac tot ce tinea de mine astfel incat organismul sa isi revina.
Pe geam, vedeam sectia de terapie intensiva de la urgente, unde erau cazuri grave. Era acolo un barbat, conectat la aparate, am banuit eu ca era in coma. Acea persoana a devenit motivatia mea.
Periodic ma uitam pe geam sa vad daca mai este acolo. Si ma gandeam ca daca el lupta, pot si eu.
Miercuri 4 iulie 2018
Acelasi program. Trezirea la 6, vizita la 8, pansat, perfuzii. Prietenul meu de la terapie intensiva era acolo.
A venit doctorul, l-am rugat sa imi scoata tubul din nas; ma deranja foarte tare, aveam impresia ca nu o sa mai pot respira. Nu a vrut. A zis ca daca vomit, pot rupe cusaturile de la operatie. I-am promis ca nu voi vomita. A mai comentat de doua ori dar mi l-a scos. Minunat. Eram foarteee fericita. Si mi-am tinut promisiunea :)
Dar ziua aceea a mai adus ceva. O bucurie cm nu mai simtisem de ani de zile. Imi vine sa rad acum si sa scriu negru pe alb insa e totusi un blog public, asa ca o sa fiu decenta ...am fost la toaleta, d**a 8 zile tranzitul meu si-a revenit, asta insemna ca intestinele functionau bine.
Cand m-am asezat pe wc, am inceput sa plang. Plansul acela eliberator pe care il asteptam. Plangeam de fericire. Plangeam pentru toate emotiile pe care le-am trait in acea saptamana.
Si de atunci, in fiecare zi ma bucur cand se intampla. Pentru ca asta inseamna ca organismul meu functioneaza bine.
Degeaba avem bani, case, masini si alte lucruri materiale daca nu avem baza. Iar baza este un corp sanatos care functioneaza in parametrii normali si care ne ajuta sa realizam toate celelalte. Dar nu intelegem decat atunci cand dam cu capul.
Acel moment m-a ajutat sa imi amintesc cine sunt si care este rolul meu ( sau unul dintre ele ) in viata aceasta. Am inceput sa vorbesc cu colegele de salon, sa le cunosc povestile, sa le inteleg si sa aduc ceva pozitiv in viata lor din spital. Am inceput sa vorbesc cu asistentele si cu ingrijitoarele, le spuneam glume si le faceam sa zambeasca.
Joi 5 iulie 2018
Ziua in care am avut voie sa mananc lichide. Mi-a adus mama supa.
Stateam in pat cu borcanul in mana si il tineam ca pe cel mai scump obiect. Strans, sa nu mi-l ia nimeni. Pentru majoritatea oamenilor, o supa e doar o supa. Pentru mine, era viata.
Vineri-sambata-duminica
Zilele au trecut normal; eu imi vedeam de terapiile cu doamnele din salon, ma plimbam kilometri pe holurile spitalului, veneau oameni dragi sa ma vada si sa imi dea energie, ma obisnuisem cu rutina spitalului.
Luni 9 iulie 2018
"Doamna Micu, sunteti bine, puteti pleca acasa"
Bucurie mare, ma saturasem de spital, imi doream sa fiu acasa, in patul meu si pe muzica mea.
Si am ajuns acasa. Am baut o visinata si am fumat o tigara. Era "cald" si bine.
Vorbind cu familia si prietenii am inceput sa constientizez cu adevarat cat de grav a fost. In ochii tuturor vedeam frica.
Seara m-am pus in pat si a inceput iuresul. Nu mai eram sub supraveghere medicala, daca apareau complicatii? Daca muream? Primul atac de panica. Noroc ca, invatasem in terapie ce sa fac in situatiile acestea si m-am linistit. Insa gandurile erau acolo.
Nu am dormit. Nici noaptea aceea ..nici multe nopti d**a. Traiam intr-o permanenta stare de neliniste, nu ma mai puteam bucura de nimic, plangeam aparent fara motiv, ma certam cu oamenii dragi.
Eu nu voiam sa ma cert insa nu reuseam sa explic ce se intampla cu mine.
Aveam nevoie sa vorbesc despre ceea ce simt, despre boala, despre operatie insa cei din jur imi ziceau sa trec peste. Sa gandesc pozitiv. Sa fiu optimista.
Iar in capul meu era " ganditi voi pozitiv in puii mei pt ca eu vad doar inmormantarea mea si cm plangeti toti d**a mine".
Din omul vesel si plin de viata care eram, am ajuns o persoana trista, anxioasa si depresiva. Lipsa de activitate ( eram in concediu medical ) si timpul liber au devenit inamici. Cand nu aveam mintea ocupata, reveneau demonii.
Trecuse o luna de la operatie si eu inca nu dormeam, nu aveam chef de nimic si ma straduiam sa duc zilele la capat in speranta ca timpul le va rezolva pe toate.
Un kkt..timpul nu rezolva nimic. Rezolvam noi daca vrem sa facem asta sau le bagam sub pres si cautam refugii in dependente pentru a fi"anesteziati" in permanenta.
Era august iar eu nu ma mai suportam. Ma simteam altcineva in acelasi corp. Nici macar acelasi corp de fapt. Pentru ca cicatricea operatiei e acolo si fizic.
Cu greu am inceput sa citesc, sa ies din casa, sa ma intalnesc cu oameni. Ma fortam sa fac asta pt ca stiam ca alta varianta nu am.
Si a venit ziua in care domnul sot mi-a zis ca asa nu se mai poate si ca sunt oameni care au nevoie de ajutorul meu. Wow. Ajutorul meu. Pai mie asta imi place sa fac..asta vreau sa fac.
Viataaaa ma intorc la tine.
Da, am inceput sa ma intalnesc cu oameni si sa ii ascult, sa le inteleg povestile si sa ii ghidez sa vada lucrurile altfel. Este minunat sa vezi cm o intrebare, creeaza revelatii si schimba perceptii si moduri de viata. Ajutand de fapt m-am ajutat pe mine. Mi-am regasit dorinta de a trai si am constientizat ca, daca eu sunt bine si cei dragi sunt bine.
Da, ma pun pe mine pe primul loc. Eu sunt cel mai important om din viata mea!
Uuu..am copii. Cum sa zic ca eu sunt mai importanta decat copiii mei?
Pai sunt. Daca eu sunt praf, ar putea ei sa fie bine? Copiii sunt si ei oameni ca noi toti...au emotii. A face totul pentru copii nu inseamna ca ii duc la scoala, le dau de mancare si ma asigur ca au tot ce le trebuie din punct de vedere material ci si ca le inteleg emotiile, ca ii ajut sa se cunoasca si sa traiasca bine si frumos acceptandu-se asa cm sunt.
Da, ma pun pe primul loc si am grija de mine, doar asa pot avea grija de ceilalti.
Imi iubesc corpul, cu toate cicatricile lui.
Stiu acum sa ma bucur de timpul petrecut doar cu mine, de o baie linistita si lunga, de o cafea pe terasa, de o plimbare in parc, de liniste.
Am inteles ca am timp pentru tot ce imi propun daca stiu sa ma organizez si nu ma las dusa de inertie.
Am invatat sa cer cand am nevoie de ceva iar "ceva-ul" inseamna de la ajutor fizic pana la "am nevoie sa ma plimb singura, acum".
Am acceptat ca, fericirea mi-o creez, nu vine de la altii.
Am constientizat ca, povestea mea nu se va termina decat la sfarsitul vietii ( > 90 : ) . Ulterior am mai trecut printr-o interventie chirurgicala, prin multe momente de depresie, prin lacrimi si pumni in pereti vorba cantecului. Viata mea s-a schimbat si se va tot schimba pentru ca eu ma schimb cu fiecare experienta pe care o traiesc. Si ma cunosc din ce in ce mai bine. Asa cm sunt cu adevarat. Sunt un om optimist si pozitiv la pachet cu umbre si demoni
Vindecarea nu este completa. Nici cea fizica, nici cea psihica insa nu ma mai prefac. Accept toate experientele asa cm sunt, frumoase sau dureroase, le simt si le las sa treaca prin mine pentru ca, bucuria de a trai implica si calatoria catre misterul "de ce traim".
