12/11/2025
Un schimb dureros cu Petronela Rotar – despre neînțelegeri și graba de a judeca. Un dialog ratat despre vindecare – și ce putem învăța din el.
Petronela Rotar, a scris o postare despre un abuz. O găsiți pe pagina dumneaei. Eu am răspuns așa, și vă rog să mă credeți că sunt printre oamenii care militează pentru exprimarea victimelor abuzului, orice ar insinua doamna Rotar, este dintr-o neînțelegere (sper asta, sper că e în concediu și nu a avut timp de reflecție). La ce s-a ajuns după comentariul meu este de-a dreptul din categoria... "wow încă nu îmi vine să cred". Doamna Rotar se simte jignită că îi subestimez inteligența (și eu sunt perplexă și lovită tocmai de dânsa). Așa că, sper să învăț(ăm) ceva din acestă polemică. Cu mintea în inimă... sper!
Laura Maria Andreșan-Eu am fost violată de unchiul meu când aveam doar câțiva anisori. Am făcut ani de terapie psihanalitică (începând cu 2012), am urmat cursuri, retreaturi, constelații, respirații, călătorii cu plante sacre, plus propriul meu parcurs didactic de vindecător: licență în Psihologie, master în psihoterapie, cursuri peste cursuri, formări ș.a.m.d. Am scris toate acestea nu ca să îmi pun o etichetă, ci ca să precizez că tot ce am făcut — absolut tot — a fost, în primul rând, născut din impulsul de vindecare.Azi îmi conțin propriul destin. Știu ce înseamnă să te aduni după o disociere masivă, știu ce înseamnă să nu mai poți — și totuși să mai legi un pic din tine. Ceea ce vreau eu să subliniez, din propria mea experiență de viață, este că am făcut și șapte ani de terapie cu cineva care nu a reușit să „dezvolte” niciun afect „sexualizat” față de mine, nu a avut niciun vis „erotic” din conținutul meu, nici coșmaruri — nimic. Și acest „nimic”, acest „nu a reușit”, nu a făcut decât să mă țină închisă în propriul iad, moartă pe dinăuntru. În momentul în care am început a doua tranșă de analiză, iar terapeutul a putut să ridice problema trecutului meu promiscuu, a avut anumite sentimente „sexualizate”, anumite „vise”, trăiri apărute în câmpul terapeutic datorită conținutului meu... am putut, în sfârșit, să mă apropii de mine însămi și să aflu adevărul cel mai crunt: că am fost abuzată, violată, sfărâmată. Ceea ce vreau să punctez este că, în cabinet, un terapeut (femeie sau bărbat) are trăiri, sentimente, reverii față de client/pacient. Ține de dinamica transfer–contratransfer. Dacă aceste experiențe sunt puse în slujba vindecării pacientului (fie că le poți gestiona singur/ă, fie că ceri sprijinul unui coleg, profesor sau supervizor), se numește terapie — una autentică, reală, care eliberează, deci vindecă. Să dai curs unor astfel de trăiri și să le exprimi prin comportamente seductive (în orice fel) se numește abuz. Din păcate, se întâmplă foarte des. Și eu știu un caz, care este în curs de sesizare. Dar, vă rog, nu blamați câmpul de transfer și contratransfer. Fără astfel de sentimente, trăiri, reverii, terapia este o „frecție la picior de lemn”: o terapie în care afli că ai un picior de lemn și te încăpățânezi să crezi că nu ești olog. Haideți să nu fugim de autentic. O terapie autentică implică un câmp uman, cu toate trăirile posibile, cu toate „greșelile” posibile. Cea mai mare greșeală în terapie este ca, atunci când crezi că faci o „greșeală”, să nu vezi ce este de fapt în ea. Un terapeut bun nu poate ajuta un pacient abuzat dacă nu poate „deveni”, simbolic, abuzatorul.Pentru că acel abuzator trăiește, internalizat, și în pacientul său. Să „devii” abuzatorul — adică să poți conține în tine cel mai negru demon al omului — nu înseamnă, desigur, să abuzezi. Dar să spui că „nu trebuie să ai sentimente față de pacient” înseamnă să nu poți fi tocmai acel terapeut bun, care ajută la vindecare. Într-o astfel de terapie se ajunge doar la suprafața autenticului — iar apoi acel autentic este abandonat. Iar asta nu duce decât la întărirea și mai dură a sinelui protector/fals și la îngroparea și mai adâncă a viului. Sper ca ale mele cuvinte să fie citite cu mintea în inimă. Condamn cu toată puterea orice formă de abuz, dar astăzi sunt în mine datorită unor oameni care au putut să-mi conțină violatorul.
Cu toată sinceritatea,
Laura, o femeie care a reușit să lege o fetiță destrămată de un pedofil.
Petronela Rotar a răspuns ( a șters comentariul, dar sper să se asume și să nu mă trezesc că nu recunoaște ce a scris, ar fi tipic cui?/ da, abuzatorului!!!!)
Petronela Rotar- "Laura Maria Andresan “un terapeut nu poate ajuta un pacient dacă nu devine simbolic abuzatorul?! “Așa se descrie retraumatizarea. Îmi pare tare rău să vă spun, dacă încă susțineți aceste lucruri e foarte grav și nu pare ca ați trecut peste abuz așa cm susțineți… "
Am vrut să îi răspund cu acest text, dar mi-a șters comentariul initial, așa că îl las aici:
Mulțumesc pentru reacție. Înțeleg perfect de unde vine îngrijorarea d-voastră — formularea „un terapeut nu poate ajuta un pacient abuzat dacă nu devine simbolic abuzatorul” poate suna dur, mai ales scoasă din context. Ceea ce am vrut să exprim nu are nicio legătură cu retraumatizarea sau cu validarea vreunei forme de abuz. Dimpotrivă — mesajul meu este tocmai despre responsabilitatea terapeutului de a conține proiecțiile, trăirile și umbrele pacientului, fără să le acționeze.
Prin „a deveni simbolic abuzatorul” mă refer la capacitatea terapeutului de a suporta, în propriul câmp psihic, imaginea, emoția, energia acelui abuzator interiorizat de pacient — fără să o respingă și fără să o transforme în comportament. Doar așa pacientul poate, în siguranță, să o recunoască, să o elibereze și să o transforme. Este un limbaj simbolic, folosit în psihoterapie profundă, nu o invitație la transgresiune.
Abuzul real rămâne abuz, iar eu îl condamn fără echivoc.
Dar vindecarea unui abuz implică deseori și întâlnirea cu umbrele lui — în spațiul sigur al relației terapeutice, unde ele pot fi văzute, numite și vindecate.
I-am trimis acest mesaj în privat, și sincer zic că îmi pare rău, pentru că deja Petronela Rotar, ei bine… mă abțin, dar am pus în poze “discuția privată”
Doamnă Petronela, încă o dată vă mulțumesc pentru comentariu. Totuși, e important să subliniez că ceea ce ați scris este o evaluare personală asupra stării mele, făcută fără să mă cunoașteți și fără un context profesional. A spune despre cineva „nu a trecut peste abuz” este intruziv și neetic, mai ales atunci când persoana respectivă vorbește despre o experiență profundă și dureroasă.
Ceea ce am împărtășit este o reflecție despre procesul terapeutic, nu o cerere de evaluare.
Putem să nu fim de acord asupra ideilor, dar este esențial să păstrăm respectul față de intimitatea și parcursul fiecărui om.
Nu vreau să arat cu degetul dar pentru cineva care a a muncit zeci de ani ca să se lege, poate prin alte metode, decat cele cunoscute de d-voastră, expresia „…nu pare ca ați trecut peste abuz așa cm susțineți…” este abuzivă la nivel relațional, pentru că: în primul rând exprimă o evaluare psihologică fără nicio cunoaștere directă, fără cadru terapeutic și fără consimțământul meu; apoi insinuează că eu nu aș fi credibilă în ceea ce afirm despre mine și peste toate contrazice experiența mea interioară, invalidând-o.
Din punctul meu de vedere, este un tip de invalidare emoțională, adică excat o formă subtilă de abuz verbal, mai ales când este îndreptată către o persoană care vorbește deschis despre un trecut traumatic. Poate cuvântul “abuz” e prea grav, sper să nu vă deranjeze. Pe mine în schimb m-a deranjat exprimarea dumneavoastră (poate nu ar fi trebuit, o să mai vorbesc în terapie despre asta, dar momentan acesta este adevărul meu) “Așa se descrie retraumatizarea. (…) e foarte grav…” Aici doamna Rotar emiteți o judecată clinică în spațiu public. Folosiți termeni de diagnostic („retraumatizare”), dar în afara oricărui context profesional; Astfel, după mine s-a comis din nou un abuz de autoritate simbolică, sugerând că știți mai bine decât mine ceea ce am trăit și trăiesc.
În realitate, această formulare pot să spun că a umilit și a minimizat experiența mea, sub pretextul grijii. Eu văd și o lipsa de empatie și intruziunea în spațiul meu intim și în exprimarea „Îmi pare tare rău să vă spun…” Această formulă e tipică pentru comunicarea pasiv-agresivă maschează critica într-un „îmi pare rău”. Desigur e doar părerea mea.
Și sunt doar Laura, o femeie care a legat o fetiță sfărâmată, și căruia nu îi este teamă de o discuție.. nici să pun limite dar nici să arăt cu degetul ceea ce este simțit ca intruziv, pentru că într-adevăr, termenul abuziv este cam mult spus.
În speranta unui dialog vindecător, comentariile rămân deschise….
Cu considerație și recunoștință Petronela Rotar, pentru această discuție
O zi minunată
Atașez capturi de ecran din mesaje. Nu înțeleg din ce motiv am fost blocată de doamna Petronela, dar respect decizia ei. Am înțeles acum că, cel puțin în acest moment, privim în noi și în lume prin ferestre atât de diferite.
Eu rămân la fereastra mea — e deschisă și intră aer.Precizez că vorbesc despre fereastra mea, nu despre a altora.Fotografia cu Petronela Rotar este o captură dintr-un articol publicat pe Ghidul Banatului. Dacă există vreo problemă legată de drepturile de autor, îmi cer scuze și sper să fiu anunțată, pentru a îndepărta imediat imaginea.
