23/02/2026
"Adler a descris două nevoi umane fundamentale:
✨️ a simți un sentiment de apartenență și
✨️ a avea un sentiment de importanță/semnificație.
Să acordăm puțină atenție nevoii noastre de semnificație, nevoii noastre de a experimenta puterea, acțiunea și sentimentul de a conta.
Subestimăm adesea experiența noastră de neputință... Căutarea puterii - sau, mai exact, dorința disperată de a evita sentimentul devastator de neputință - ne influențează comportamentele.
Atunci când neputința internalizată este asociată cu dominația obiectivă, se creează o dinamică letală în care răspundem, fără să știm, propriei victimizări prin oprimarea celorlalți. (Steven Wineman)
Victimizare, traumă și putere.
Trăsătura centrală a traumei este experiența subiectivă a neputinței. Cred că o mare parte din disfuncțiile noastre actuale (autoritarismul în cultura dominantă; alterizarea și disponibilitatea în cultura justiției sociale) sunt motivate de un efort disperat de a revendica acțiunea în fața sentimentului de neputință.
Când ne confruntăm cu experiențe care ne declanșează traumele din trecut, ne asumăm adesea un rol descris în „ Triunghiul dramatic ” al lui Karpman: Agresor, Victimă sau Salvator.
Mișcarea dintr-un rol în altul este o încercare disperată de a revendica puterea în fața unui sentiment subiectiv de neputință.
Agresorul caută să-și afirme autoritatea prin preluarea puterii: "tu mă faci să fac asta".
Victima își afirmă autoritatea prin pretenția de a se submina: "Sunt rănită și merit atenție și ajutor". Dând vina pe Agresor și încearcă să recruteze Salvatori.
Salvatorul își afirmă libertatea de acțiune prin faptul că este de folos: "încerc să ajutăm Victima" (făcând pentru alții ceea ce mi-aș dori ca ei să facă pentru mine).
Indiferent de unde pornim în triunghi, Victima este locul unde ajungem, până la urmă, indiferent de rolul pe care îl jucăm în triunghi. Poziția noastră de pornire în triunghiul Victimei nu este doar locul prin care intrăm cel mai adesea în triunghi, ci și rolul prin care ne definim pe noi înșine. Devine o parte puternică a identității noastre. (Lynne Forrest)
‼️Cei înrădăcinați în identitatea de victimă nu sunt capabili să se perceapă ca făptași (agresori).
Dominanții își pierd din vedere puterea obiectivă și percep lumea ca victime.
Agresorul depășește sentimentele de neputință și rușine prin dominarea celorlalți. Dominarea devine stilul lui de interacțiune cel mai răspândit.
Pentru a te recunoaște ca dominant sau opresor, trebuie să te vezi ca actor - cineva cu capacitatea de a acționa asupra altora. Dacă esența experienței tale este că ești acționat în lume, devine dificil sau imposibil să te concepi ca având așa ceva. Dacă esența realității tale psihologice este că ești mic și neputincios, cm ai putea deține puterea sau sentimentul de acțiune pentru a putea domina sau a face rău cuiva?
Asta e atât de greu de înțeles când observăm oameni cu putere obiectivă (având acces la și folosind „puterea asupra” ca dominație); ei fac acest lucru dintr-o autopercepție a victimizării profunde.
Obiectiv, ei au putere (pe care restul dintre noi o putem vedea clar). Subiectiv, ei nu se percep ca având putere.
Victimă este cineva care are nevoie de ajutor, lipsit de libertate de acțiune, care se simte persecutat. În acest rol, victima face două lucruri: dă vina pe agresor și încearcă să recruteze salvatori. Acest lucru indică dubla putere a victimizării - în special pentru o persoană cu identități marginalizate/oprimate. A da vina pe agresor este o revendicare a inocenței, un apel la un sentiment de dreptate. Acest lucru, la rândul său, motivează apelul către salvatori. În calitate de victimă dreaptă a nedreptății, se cere compensație și reparare. Acesta este apelul la a fi centrat, la a primi îngrijire, la repararea nedreptăților.
Totuși, chiar și fără a apela la Agresor, a rămâne în modul Victimă poate fi, de asemenea, o revendicare a puterii subordonate: exercitarea puterii din poziția subjugată pentru a insista asupra pedepsei pentru Agresor și îngrijirii din partea Salvatorilor etc.
Această rană îi oferă noua identitate și îi dă dreptul să vorbească; e singurul lucru care i-a mai rămas de spus... Trauma ei este garantul a ceea ce crede că i se cuvine. (Danielle Carr)
E important să subliniem faptul că toate rolurile din Triunghi sunt chestiuni de experiență subiectivă. Victimizarea poate fi reală sau imaginară (sau o combinație a ambelor). Deoarece atinge traumele noastre fundamentale (declanșând sentimentul de neputință care ne împinge în Triunghi în primul rând).
Salvatorii sunt esențiali pentru funcționarea triunghiului Victimei.
Salvarea este o dependență care provine dintr-o nevoie inconștientă de a te simți valorizat. Nu există o modalitate mai bună de a te simți important decât să fii un Salvator! Dezavantajul este că avem nevoie de cineva pe care să-l salvăm. Ceea ce înseamnă că, așa cm Victimele ne recrutează, și noi recrutăm Victime. Și pentru a avea o Victimă, avem nevoie și de un Agresor: cineva de care să salvăm victima.
Pretenția Salvatorului la putere este pretenția de a fi necesar. El poartă mantia inocenței: "nu sunt un agresor!" și se ridică subtil deasupra victimei ("spre deosebire de tine, eu fac ceva!"). Din păcate, această pretenție la putere generează și codependență.
E posibil să observăm că ne simțim mai bine atunci când reparăm pe cineva – asta ne dă un fals sentiment de control, care ne dă o senzație temporară de putere. Este posibil să nu recunoaștem că sentimentul nostru sporit de putere este adesea în detrimentul celuilalt, lăsându-l să se simtă neputincios și „inferior”. (Lynne Forrest)
Conform definițiilor patriarhale rigide ale masculinității, bărbaților le este extrem de greu să se identifice drept victime. A fi victimă înseamnă a fi lipsit de putere. A fi lipsit de putere este fundamental nemasculim. Conform masculinității patriarhale, victimizarea este rușinoasă. Și totuși, bărbații (ca toți oamenii care trăiesc în sisteme de opresiune) sunt victimizați. Așadar, suntem blocați. Paradoxal ne simțim victimă fără a putea spune „Sunt victimă”... pentru că pretenția noastră la identitate și onoare este definită în opoziție cu victimizarea."
Dacă trebuie să aleagă între Victimă sau Agresor, masculinitatea impune ca bărbații să aleagă Agresorul. Mulți apelează însă la Salvator. Dar a face acest lucru dintr-o poziție de putere necesită gimnastică mentală. Și impune femeilor să accepte rolul de victimă (ceea ce explică o mare parte din furia îndreptată împotriva femeilor care îndrăznesc să își asume acțiunea și puterea) și necesită numirea celor aflați în roluri subjugate drept „adevărații opresori”.
Scopul aceastei postări este de a atrage atenția asupra și a înțelege mai bine atât psihicul celor care comit acte dintr-un loc de neputință, cât și al celor care utilizează puterea de subordonare în moduri care perpetuează dominația și susțin false binare opresor/oprimat.
Dacă înțelegem trauma și sentimentul subiectiv de neputință ca principalii factori ai autoritarismului, atunci mișcările noastre TREBUIE să facă trei lucruri:
🌱 Oferiți oamenilor oportunități de a-și exercita libertățile de acțiune și de a-și experimenta propria putere.
🌱 Sprijiniți oamenii să construiască identități mai rezistente și mai complexe, care să ofere spațiu atât pentru partile oprimate și opresoare.
🌱 Sprijiniți oamenii în vindecarea traumelor."
Victimhood and the allure of "power-under" - by Brian Stout https://share.google/3rE8haUXdBus6lZCR
