Adina Bereș-Citirigă, Psiholog, Psihoterapeut

17/11/2025

Când nu mai ești curios față de lumea interioară a partenerului tău, începe să dispară sentimentul de conexiune. Relațiile nu se sting brusc, dar distanțarea emoțională apare treptat când nevoia celuilalt de a fi văzut, auzit și înțeles nu mai este întâmpinată.

Conectarea se menține prin implicare activă: întrebări autentice, ascultare reală, susținere reciprocă. Nu e vorba de a trăi în jurul celuilalt, ci de a crea un spațiu în care amândoi se pot exprima și evolua.

John Gottman vorbește despre “visurile în spatele pozițiilor”, el spune că în spatele fiecărui conflict sau neînțelegeri, există adesea vise, dorințe și valori personale profunde. Partenerii care învață să fie curioși și deschiși față de aceste vise, chiar și când nu le împărtășesc, reușesc să creeze o legătură de profunzime. Ignorarea acestor vise, în schimb, duce la stagnare, resentimente și sentimentul că celălalt “nu mai e acolo”.

Dacă îți pasă sincer de dorințele și visurile partenerului, chiar dacă nu devin și ale tale, el simte că e important pentru tine. Dar e sănătos ca visurile proprii să rămână o prioritate. Altfel, riști să pierzi contactul cu tine.

Legătura rămâne vie când există echilibru: libertate și atașament, autonomie și grijă, două identități care aleg să se însoțească, nu să se confunde.

• Ce ți-ai dori să realizezi în următorii ani, dacă nu ai avea nicio constrângere?
• Care e un vis mai vechi de-al tău la care ai renunțat și de ce?
• Ce te face să simți că trăiești cu sens?
• Ce fel de viață ți-ar aduce liniște, nu doar satisfacții?
• Cum te-ai simți susținut de mine în visurile tale?
• Ce te face să te simți iubit cel mai mult, în mod concret?
• Care sunt lucrurile mici pe care le fac și care contează pentru tine, chiar dacă nu mi-ai spus?
• Când te-ai simțit cel mai singur în relația noastră? Ce ai avut nevoie atunci?
• Ce înseamnă pentru tine o relație “bună” și sănătoasă?
• Ce valori nu ai vrea să-ți sacrifici niciodată, indiferent de context?
• În ce fel vrei să contribui la lumea din jurul tău?
• Ce tip de viață nu ți-ai dori niciodată să ai, chiar dacă ar părea „de succes” din afară?

15/11/2025

Gabor Maté
Spune: “in life you have two choices: one to choose a life that the society approves of and pay the price to live with yourself or two: to choose a life that you want and pay the price for the society.”

În traducere si adaptare: ori te pierzi pe tine ca să fii acceptat, ori riști respingerea ca să fii tu însuți.

În copilărie, adaptarea la așteptările celor din jur (părinți, profesori, societate) e o chestiune de supraviețuire. Dar, pe măsură ce creștem, prețul acestei adaptări poate deveni o formă de auto-trădare.

Ce mi se pare important e că Maté nu romantizează rebeliunea. Nu spune: „Fii tu și restul să se descurce.” Ci arată că oricare dintre cele două variante vine cu o formă de durere, iar întrebarea este ce fel de durere ești dispus să înduri: aceea de a fi străin în propria viață sau aceea de a fi poate judecat, exclus, incomod pentru alții?

Cred că alegerea asta nu e un moment unic, ci un proces: mici decizii zilnice în care îți recuperezi câte o bucățică de libertate interioară. Și nu toți avem același spațiu psihologic sau social ca să alegem autenticitatea fără riscuri serioase.

08/11/2025

Recomand podcastul pentru felul în care abordează acest subiect dureros, mereu actual și adesea condamnat, cu curiozitate și fără judecată, oferind ocazia de a înțelege mecanismele din spatele lui.
Alexandru Gavriliu
Teodora Hutanu

https://alexgavriliu.ro/atelier/

07/11/2025

E ceva profund liniștitor în ideea unei vieți în care gândurile, emoțiile și acțiunile merg în aceeași direcție, sunt congruente. A trăi în acord cu tine este o viață în care nu te trădezi, ci alegi să îți fii loial. Nu o viață perfectă, nu e una fără greșeli, ci una în care nu te minți. În care, atunci când spui „da”, chiar vrei să spui „da”, iar când taci, o faci din alegere, nu din teamă.

Mi se pare că fiecare dintre noi trăiește, la un moment dat, într-un fel de contradicție și are conflicte interioare: vrem un lucru, dar facem altul; simțim furie, dar afișăm un zâmbet; știm ce ne doare, dar spunem că e „ok”. Ne adaptăm, ne protejăm, ne facem loc printre alții… și totuși, uneori, prețul e pierderea proprie voci și ajungem să nu ne mai placă de noi.

Asta e, de fapt, incongruența: acel mic decalaj între ce e în tine și ce arăți lumii. Nu e un păcat, dar pe termen lung devine o tensiune care te obosește. E ca și cm ai merge cu frâna trasă… înaintează mașina, dar simți un miros de fum interior.

Congruența, în schimb, e libertate și liniște. E momentul în care spui ce crezi, simți fără rușine și faci lucrurile care se potrivesc cu tine. E un echilibru viu, nu o rețetă de fericire. Oameni congruenți nu sunt cei care „le au pe toate în ordine”, ci cei care se cunosc și nu-și mai cer scuze pentru asta.

Ca să ajungi acolo, primul pas e să te observi fără să te judeci. Să te prinzi când faci ceva împotriva ta. De pildă, când spui „da” unui proiect de care nu ai chef doar ca să nu superi pe cineva. Nu e nevoie să te mustri, doar să recunoști: „Uite, aici n-am fost sincer cu mine.” În timp, exercițiul ăsta devine o formă de igienă mentală.

Al doilea pas e să-ți clarifici valorile. Nu în sens teoretic sau aspirațional, nu e un eseu de etică. Ci în sens practic: ce te face să te simți împăcat seara? Ce fel de om vrei să fii când nimeni nu se uită? Mulți dintre noi trăim după regulile altora și nici nu ne dăm seama. Congruența apare când încetezi să împrumuți convingeri și începi să le alegi.

Apoi vine partea cea mai grea: acceptarea emoțiilor. Nu doar a celor frumoase, ci și a celor care ne pun în încurcătură: furia, gelozia, frica, rușinea. Sunt semnale, nu defecte. Oamenii în dezacord cu ei, de obicei, nu sunt mincinoși, ci speriați. Le e teamă că, dacă ar recunoaște ce simt, ar pierde dragostea, statutul sau controlul. Dar emoțiile ascunse ies oricum, doar că pe alte uși: prin tensiuni, sarcasm, boală, sau tăceri prea lungi.

A fi în acord cu tine înseamnă să spui „nu” când chiar nu vrei. Să ceri ajutor când nu mai poți. Să nu zâmbești dacă nu ai de ce. Pare banal, dar în timp devine o formă de curaj.

Și, da, e normal ca uneori să nu-ți iasă. Nimeni nu trăiește permanent în acord cu sine. Viața e plină de compromisuri și contradicții, iar congruența nu e o stare fixă, ci un dans. Important e să simți când ai ieșit din ritm și să revii.

Uneori, drumul spre echilibrul ăsta e greu de parcurs singur. Un terapeut bun poate fi o oglindă în care te vezi mai clar, fără filtrul rușinii sau al vinovăției. Poate că merită să încerci, dacă simți că te lupți cu părți din tine pe care nu le mai înțelegi.

În final, cred că viața în acord cu tine însuți nu e despre a fi mereu „în echilibru”, ci despre a nu te abandona. Despre a-ți asculta inima chiar și atunci când îți tremură vocea. Despre a nu mai face pace cu o versiune falsă de tine, doar ca să placi.
Pentru că, la urma urmei, congruența nu e o lecție de morală. E un fel de liniște care se simte când, în sfârșit, nu mai trăiești împotriva ta.

06/11/2025

Gânduri pentru cine simte că aleargă fără direcție.

Uneori alergăm fără să știm încotro.
Când nu îți e clar ce vrei și te simți confuz, închide ochii și întreabă-te sincer: dacă nu ar conta banii, frica de eșec sau dorința de a impresiona, ce ai alege să faci mâine?

Când amâni, spune cu voce tare: aleg să nu fac asta. Nu „nu pot” și nu „nu am timp”. Aleg să nu scriu cartea. Aleg să rămân unde sunt. Observă cm te simți cu această alegere. De multe ori nu e lipsă de timp, ci evitarea adevărului despre prioritățile tale.

Întreabă-te și altceva: dacă nimeni nu ar afla vreodată despre succesul meu, l-aș mai urmări? Mulți urmăresc validarea, nu sensul. Conștientizarea doare, dar eliberează. Te ajută să vezi ce vise sunt ale tale și ce vise ai preluat doar ca să mulțumești pe alții.

Un scop real se recunoaște prin faptul că ești dispus să treci prin disconfort pentru el. Nu pentru că durerea ar avea vreo glorie, ci pentru că sensul rămâne mai mult decât confortul trecător. Scopul tău nu este ceea ce îți aduce plăcere pe termen scurt, ci ceea ce nu poți să nu faci.

Și eu mă surprind uneori fugind după aprobarea altora. Revin la întrebările astea și mă liniștesc.

05/11/2025

Tulburarea de personalitate histrionică și cea narcisică pot părea asemănătoare deoarece ambele implică nevoia de atenție, dramatism și emoții intense. Dar, în profunzime, motivațiile și dinamica interioară sunt foarte diferite.

Persoana histrionică caută atenția pentru a se simți dorită, iubită, admirată.
Totul e despre emoție, conexiune, și spectacol.
Trăsături-cheie:
• Caută mereu să fie în centrul atenției; dacă nu e, se simte ignorată.
• Poate fi teatrală, seducătoare sau dramatică în exprimare.
• Emoțiile se schimbă rapid, dar sunt adesea superficiale.
• Stilul e adesea expresiv (îmbrăcăminte, gesturi, ton).
• Poate părea caldă, prietenoasă, dar uneori comportamentul e perceput ca neautentic.

Motivație profundă:
„Dacă nu atrag atenția, înseamnă că nu valorez nimic.”
Este o căutare a afecțiunii și validării emoționale.

Persoana narcisică caută atenția pentru a confirma propria superioritate.
Totul e despre statut, valoare, control și imagine de sine.
Trăsături-cheie:
• Se vede (sau vrea să fie văzută) ca specială, unică, superioară.
• Caută admirația, dar nu neapărat apropierea emoțională.
• Poate fi arogantă, insensibilă față de ceilalți.
• În spatele măștii de superioritate se ascunde adesea o stimă de sine fragilă.
• Tinde să instrumentalizeze oamenii pentru a-și susține imaginea.

Motivație profundă:
„Dacă nu sunt cel mai bun, nu sunt nimic.”
Este o căutare a validării ego-ului, nu a iubirii.

03/11/2025

Vrei să te conectezi mai profund cu cineva drag?

Un instrument pe care îl ofer clienților mei, pentru a se apropia și a se conecta mai profund cu persoanele importante din viața lor, este un set de întrebări la care să răspundă împreună.

Intimitatea emoțională, adică acea senzație că cineva ne vede, ne aude și ne înțelege, este fundamentul legăturilor autentice. Iar aceasta nu poate exista fără vulnerabilitate.
Studii precum cele ale lui Arthur Aron (cercetător celebru în domeniul intimității) arată că seturi de întrebări progresive pot crea o conexiune profundă între oameni în doar 45 de minute. Chiar și între doi necunoscuți!

Aceste întrebări sunt create pentru a stimula conversații profunde, vulnerabile și autentice între parteneri, prieteni apropiați sau chiar colegi. Scopul este să descoperiți mai multe despre gândurile, amintirile și visele celuilalt. Alegeți pe rând câte o întrebare și răspundeți sincer.

• 1. Povestește despre o amintire care te-a format, dar pe care rar o împărtășești.
• 2. Care este o dorință pe care nu ai spus-o niciodată cu voce tare?
• 3. Dacă ai putea retrăi o singură zi din viața ta, care ar fi și de ce?
• 4. Ce a însemnat pentru tine prima iubire?
• 5. Care este un risc pe care ți-ai dori să ai curajul să-l iei?
• 6. Ce ți-a spus cineva cândva și ți-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna?
• 7. Ce parte din copilăria ta te face să zâmbești instant?
• 8. Când te-ai simțit cel mai văzut și înțeles de cineva?
• 9. Care este o minciună mică pe care o spui despre tine?
• 10. Ce te-ar surprinde dacă ai afla că partenerul tău gândește despre tine?
• 11. Ce ai învățat despre tine dintr-o despărțire sau eșec?
• 12. Când ai simțit ultima oară rușine? Ce s-a întâmplat?
• 13. Ce înseamnă pentru tine intimitatea?
• 14. Cine este persoana care ți-a influențat cel mai mult viața și cum?
• 15. Ce îți este cel mai greu să exprimi într-o relație?
• 16. Dacă ar trebui să descrii viața ta într-un titlu de film, care ar fi?
• 17. Ce îți dorești ca lumea să înțeleagă despre tine?
• 18. Care este un obicei de care te agăți, deși știi că nu te ajută?
• 19. Ce ți-ar plăcea să îți amintească alții despre tine după ce nu vei mai fi?
• 20. Povestește despre o dată când ai fost extrem de curajos/curajoasă.
• 21. Ce aspect al propriei persoane înveți încă să-l accepți?
• 22. Care este o întrebare pe care ți-ai dori ca cineva să ți-o pună, dar nu o face nimeni?
• 23. Ce te oprește cel mai des să te arăți vulnerabil?
• 24. Ce simți că nu a fost spus niciodată între tine și părinții tăi?
• 25. Povestește o amintire în care ți-ai simțit inima deschisă total.

Ce întrebare din listă ți se pare cea mai provocatoare?
Sper să vă ajute și pe voi!

01/11/2025

Invidia… emoția care ne arată ce ne doare că nu avem.
Invidia nu e despre ceilalți. E despre golul care ne strânge în piept când vedem ceva ce pare că ne scapă: un succes, o viață mai ușoară, un fel de a fi pe care ni-l dorim, dar care nu ne iese. Și da, e inconfortabil. Dar nu pentru că e o rușine să simți invidie, ci pentru că doare să recunoști ce-ți lipsește.

Ce e, de fapt, invidia?
E acea reacție ciudată care apare când vezi pe cineva care “are”. Poate nu te deranjează omul în sine. Dar nu poți să nu simți o strângere. El a reușit. Tu…încă nu. Sau poate n-ai avut curaj. Sau poate ai încercat și n-a mers. În orice caz, e ceva acolo care te apasă.
Nu e doar gelozie. Nu e doar tristețe. E un amestec greu de pus în cuvinte: un pic de frustrare, un pic de admirație, uneori chiar furie. Și, da, rușinea aia care vine la pachet cu întrebarea: „Ce-i în neregulă cu mine de simt asta?”

Invidia sănătoasă vs. cea care te roade.
Există o formă de invidie care îți dă un șut în fund. Te trezește. Vezi pe cineva care a ajuns acolo unde visezi și, în loc să te mănânce pe dinăuntru, te pune pe drum. Îți spune: „Uite, se poate.” Și începi să cauți cum.
Dar există și reversul, cel care îți taie din putere. Te face să simți că nu e loc pentru tine. Că ai pierdut deja. Că ai rămas pe dinafară. Și atunci te închizi, începi să disprețuiești sau să te compari până te stingi.

Ce-ți arată, de fapt, invidia?
Nu e un defect de caracter. E un semnal. Nu simți invidie dacă nu-ți pasă. Așa că, de fiecare dată când te lovește, întreabă-te: „Ce-mi arată asta că-mi lipsește?”
Poate nu e despre bani sau faimă. Poate e despre a fi văzut. Sau a fi apreciat. Sau despre o viață care pare mai simplă, mai clară. E greu să recunoști că tânjești. Dar exact acolo începe claritatea.
În spatele oricărei invidii reale e o nevoie care nu și-a găsit locul. Nu e ceva ce trebuie ascuns, ci ascultat.

Un exercițiu care pune lumina unde doare:
Ia un moment. Gândește-te la o persoană pe care ai invidiat-o recent. Fără mască, fără prefăcătorie.
1. Cine e?
2. Ce are sau trăiește și tu ți-ai fi dorit?
3. Ce-ți spune asta despre dorințele tale?
4. Ce nevoie emoțională se ascunde acolo? Siguranță? Libertate? Apreciere?
5. Ce-ai putea face cu această informație?

Nu, nu e un proces magic. Dar e unul real. Când vezi ce-ți lipsește cu adevărat, încep să apară pașii mici. Nu toți odată. Dar apar.

Cum să nu te pierzi în comparații.
Comparația e inevitabilă. Mai ales în era în care toți afișează doar vârful icebergului. Dar între a te compara și a te bloca e o diferență.
În loc să te întrebi „De ce nu eu?”, încearcă să vezi ce din ce vezi la celălalt te atrage cu adevărat. Nu copiatul e soluția, ci înțelegerea. Nu toți vrem același lucru, chiar dacă așa pare la suprafață.

Poate nu vrei succesul lui. Poate vrei liniștea lui. Sau încrederea. Sau curajul de a fi văzut. De acolo poți începe ceva care chiar să ți se potrivească.
Invidia nu e o greșeală. E un semn că îți pasă. Și că e ceva în tine care vrea să crească. Să fie văzut. Să iasă din ascuns.
N-o respinge. N-o înăbuși. Ascult-o. E una dintre cele mai oneste emoții pe care le avem.

25/10/2025

Multe persoane se simt blocate în relația lor de cuplu între „mai încerc” și „e timpul să plec”.

Uneori, relațiile nu se destramă din cauza lipsei de iubire, ci din cauza dezechilibrului constant de implicare a partenerilor.
Când unul trage mereu tot greul (emoțional, practic, relațional), iar celălalt se implică doar ocazional sau deloc, relația începe să se erodeze din interior. Apare frustrarea, scade dorința, se pierde încrederea.

Cercetările din domeniul relațiilor de cuplu despre reciprocitate, încercări de apropiere, rezolvarea conflictelor și angajament arată clar:
nu sacrificiul unui singur partener menține o relație sănătoasă, ci efortul ambilor.

Nu te baza doar pe impresii sau potențial, ci pe fapte observabile:
1. Răspunde partenerul la inițiative?
Când îi ceri ceva concret (ajutor, prezență, atenție) raspunde cu acțiuni sau doar cu promisiuni vagi?
2. Există reciprocitate în timp?
Nu e nevoie de 50–50 în fiecare zi, dar se echilibrează eforturile în timp prin fapte, nu doar prin vorbe și promisiuni?
3. Repară conflictele?
Își cere scuze, caută soluții, schimbă ceva după o ceartă sau doar amână, evită și lasă totul să se stingă de la sine?
4. Cum te simți în mod constant?
Dacă relația te face să te simți mic/ă, vinovat/ă sau “nepotrivit/ă”, nu e doar un decalaj de efort. E un semnal de alarmă pentru sănătatea relațională. Poate fi semn de abuz emoțional.
5. Există motive obiective pentru lipsa partenerului de implicare?
Boală, burnout, depresie? Dacă da, atunci are nevoie de sprijin real, nu de acceptarea la nesfârșit a pasivității sale.

Relațiile nu se țin cu un singur motor pornit.
Dacă doar tu repari, explici, inițiezi, susții și partenerul tău nici nu vede dezechilibrul, nu mai vorbim despre iubire reciprocă, ci despre dependență emoțională mascată în loialitate.

Uneori, a pleca nu înseamnă că renunți, ci că alegi să nu mai lupți singur pentru doi.
Alteori, dacă există dorință reală de schimbare de ambele părți, a rămâne poate fi un act de curaj și reconstrucție.
Cheia este să vezi adevărul comportamental, nu doar speranța că va fi bine.

O relație sănătoasă nu e perfectă, dar e bidirecțională: doi oameni care aleg, zi de zi, să se întâlnească la jumătate de drum.

18/10/2025

“Te aleg, nu te necesit pentru a exista. Îmi place să fiu cu tine, dar știu că sunt bine și singur(ă).”
Dragostea în cuplu nu ar trebui să fie o închisoare emoțională în care mă pierd pe mine, ci un spațiu de libertate și creștere reciprocă.

Dependența sănătoasă reprezintă o formă de interdependență, în care doi oameni se susțin, se influențează și se completează, fără a-și pierde individualitatea. Fiecare își păstrează propriile interese, prieteni și pasiuni, dar împărtășește cu celălalt o conexiune emoțională stabilă și autentică. Într-o astfel de relație, a fi împreuna este o alegere conștientă, nu o nevoie compulsivă. Partenerii comunică deschis, își exprimă vulnerabilitatea fără teamă, și se simt în siguranță în prezența celuilalt. A fi într-o relație nu înseamnă a renunța la sine, ci să crești alături de persoana iubită.

În schimb, dependența nesănătoasă se manifestă printr-o nevoie exagerată de apropiere și validare, de multe ori născută din frica de abandon sau dintr-un atașament nesigur format în copilărie. În acest tip de relație, iubirea este înlocuită treptat de anxietate, control și neputință. Persoana dependentă se teme constant să nu fie părăsită, interpretează absențele sau tăcerile drept semne de respingere, iar orice distanță devine o amenințare. În loc să construiască o legătură bazată pe încredere, partenerii ajung să se topească unul în celălalt, pierzându-și identitatea și echilibrul interior.

Astfel, diferența esențială dintre cele două forme de dependență se află în raportul cu autonomia personală. Într-o relație sănătoasă, iubirea încurajează libertatea; într-una nesănătoasă, o sufocă. Prima generează siguranță și dezvoltare, cea de-a doua produce anxietate și regres. Într-o iubire matură, celălalt nu este un substitut al propriei ființe, ci un partener de drum, ales nu din nevoie, ci din dorința de a împărtăși viața.

În cabinet, văd deseori oameni prinși în relații în care depind emoțional de partenerul lor, iar odată cu această dependență, vine și durerea de a nu mai ști cine sunt ei înșiși.

Așadar, iubirea autentică nu înseamnă să nu poți trăi fără celălalt, ci să alegi să trăiești cu el, știind că poți fi bine și pe cont propriu. Este o combinație armonioasă între atașament și independență, între apropiere și spațiu personal. Înțelegerea acestei diferențe ne poate elibera de iluziile romantice care adesea ascund suferință și ne poate ghida spre relații mai conștiente, mai mature și mai pline de sens.

15/10/2025

În relațiile noastre, de zi cu zi, folosim tot mai des termenul „trigger”, acel moment în care o situație, un cuvânt sau un ton ne reactivează o emoție intensă, disproporționată față de contextul prezent. De multe ori spunem: „M-ai triggeruit”, ca și cm celălalt ar fi apăsat intenționat un buton sensibil. Însă, din perspectivă emoțională și psihologică, această formulare ascunde o capcană subtilă: ea mută responsabilitatea pentru starea mea în afara mea.

Nimeni nu mă „triggeruiește” fără ca în mine să existe deja ceva ce poate fi atins. Cu alte cuvinte, triggerul este doar un semnal care îmi arată că există în mine o rană, o amintire, o teamă sau o nevoie neadresată. Când spun „eu m-am trigaruit”, îmi recunosc partea mea din ecuație și îmi asum procesul interior care s-a activat. Este un gest de conștiență și maturitate emoțională.

Emoțiile puternice apar tocmai pentru că există ceva nerezolvat care cere atenție. Diferența esențială nu stă în trigger, ci în ce faci după.

Când spun „tu m-ai triggeruit”, mă poziționez ca o victimă a comportamentului celuilalt. Îi ofer puterea asupra stării mele emoționale. În schimb, dacă spun „m-am trigaruit când ai spus asta”, eu rămân în contact cu mine și îmi păstrez puterea interioară: recunosc că reacția este a mea și îmi dau voie s-o explorez.

Această schimbare de perspectivă transformă relațiile. În loc să reacționez defensiv sau acuzator, pot deveni curios: Ce parte din mine s-a simțit rănită? Ce amintire, ce nevoie, ce frică a fost atinsă? Astfel, triggerul devine o poartă spre autocunoaștere, nu un motiv de conflict.

Să luăm un exemplu simplu. Cineva spune ceva, iar eu mă simt neapreciat.
• Reacție automată: „M-ai făcut să mă simt prost.”
• Reacție asumată: „Când ai spus asta, m-am simțit rănit. Cred că s-a activat în mine o teamă mai veche de a nu fi suficient.”

Prin această formulare, nu mai atac și nu mă mai apăr. În schimb, creez un spațiu de comunicare autentică. Celălalt nu se mai simte acuzat și poate fi mai deschis să asculte. În plus, eu pot învăța ceva esențial despre mine.
Asumarea triggerului nu înseamnă că justific comportamentele celorlalți sau că tolerez lipsa de respect. Înseamnă doar că mă ocup de partea mea emoțională înainte de a cere ceva de la celălalt.

De ce e important acest tip de asumare?
Petru ca îți recapeți puterea personală. Când nu mai dai vina pe ceilalți pentru felul în care te simți, devii autorul propriei stări. Nu mai ești o frunză în vântul exteriorului, ci un om conștient de rădăcinile sale.
Îți vindeci rănile emoționale. Fiecare trigger ascunde o parte nevindecată din tine. Când îl asumi, nu doar că îl înțelegi, dar îl și integrezi.
Îți îmbunătățești relațiile. Comunicarea bazată pe asumare e mai puțin defensivă și mai empatică. În loc de acuze, apare vulnerabilitate și autenticitate.
Crești emoțional. Fiecare moment de trigger este o ocazie de creștere. Este un profesor care te învață cine ești, ce îți lipsește și ce ai nevoie să vindeci.

Fiecare trigger emoțional este un semnal. Când alegi să spui „eu m-am trigaruit” în loc de „tu m-ai triggeruit”, faci un pas enorm spre maturitate emoțională. Recunoști că emoția ta îți aparține și alegi să te ocupi de ea cu blândețe și luciditate.
În fond, asumarea triggerului este un act de iubire de sine: îți recunoști vulnerabilitatea, dar refuzi să o transformi în armă. Iar din acel spațiu de asumare autentică, devii capabil nu doar să te înțelegi mai bine, ci și să relaționezi cu ceilalți dintr-un loc de respect, echilibru și adevăr.