Adina Bereș-Citirigă, Psiholog, Psihoterapeut

26/07/2025

Se spune că „acceptăm iubirea pe care credem că o merităm”. Această idee a fost popularizată de Stephen Chbosky în romanul The Perks of Being a Wallflower. E o idee simplă la suprafață, dar dureros de profundă atunci când e privită în lumina relațiilor umane, mai ales a celor marcate de traumă și abuz. De multe ori, intrăm în relații distructive nu pentru că ne dorim suferința, ci pentru că nu știm sau nu credem că merităm mai mult.

Această percepție despre propria valoare se formează adesea în copilărie, în relațiile timpurii cu părinții sau îngrijitorii. Când cineva a crescut într-un mediu în care iubirea a fost condiționată, critică, instabilă sau absentă, poate învăța inconștient că dragostea trebuie câștigată cu efort, că implică suferință, control, teamă sau respingere. În astfel de cazuri, un partener abuziv nu pare neapărat greșit sau anormal; el devine familiar. Iar familiarul, oricât de dureros ar fi, se confundă adesea cu siguranța.

Totuși, e esențial să nu generalizăm. Nu toți oamenii traumatizați intră în relații abuzive. Trauma nu este o condamnare, ci un context. Mulți reușesc să transforme rănile lor în conștientizare profundă, să stabilească limite sănătoase și să aleagă parteneri care îi respectă și îi susțin. Alegerea de a rupe cercul abuzului este grea, dar posibilă cu sprijinul potrivit.

Ieșirea dintr-o relație toxică presupune o luptă complexă. Nu e vorba doar de plecare fizică, ci mai ales de desprinderea psihologică: de la frica de singurătate la reconstruirea unei identități proprii, de la îndoiala de sine la reînvățarea a ceea ce înseamnă iubirea autentică. Aici, sprijinul face diferența: terapia, grupurile de suport, prietenii care oferă empatie fără judecată, toate sunt vitale pentru vindecare.

Oamenii nu rămân în relații abuzive pentru că sunt slabi, ci pentru că trauma le-a rescris harta emoțională. Dacă înveți că iubirea doare, vei începe să crezi că durerea este o dovadă de iubire. Deconstruirea acestei convingeri e dureroasă, dar nu imposibilă.

Prin muncă interioară, educație emoțională și relații sigure, oamenii pot învăța să nu mai accepte mai puțin decât merită. Să se vindece. Să înțeleagă că iubirea autentică nu controlează, nu rănește, nu strivește. Iubirea autentică oferă spațiu, siguranță și creștere.

18/07/2025

Românul de astăzi este adesea un om cu suflet cald, dar rănit în profunzime. Prins între tradiții care l-au învățat să tacă și o lume care îi cere să își găsească vocea, este un maestru al supraviețuirii. Însă, în arta de a trăi autentic și liber, este abia la început de drum.

România contemporană poartă în ADN-ul ei social o moștenire complexă: mentalitate rurală și religioasă (în principal ortodoxă), norme patriarhale ierarhice, traume istorice precum comunismul, sărăcia și migrația masivă. Această combinație de factori culturali și istorici influențează profund psihicul colectiv, modelând atitudini, comportamente și mecanisme de adaptare. Din acest context se nasc vulnerabilități vizibile, dar și resurse remarcabile de reziliență. Înțelegerea lor este esențială în orice demers educațional, psihoterapeutic sau civic.

Mentalitatea rurală și religioasă a cultivat timp de secole rușinea socială și conformismul. În satul tradițional românesc, „gura lumii” a fost un mecanism de control colectiv care descuraja exprimarea autentică a sinelui. Religia ortodoxă, cu accentul pus pe păcat și rușinea de a dezamăgi comunitatea, a întărit ideea că „nu e bine să ieși în față” și că dorințele proprii trebuie reprimate în favoarea normelor grupului. Psihologic vorbind, această cultură a rușinii se regăsește astăzi în anxietatea socială ridicată, lipsa asertivității și evitarea conflictelor. Oameni capabili își autocenzurează adesea vocea, de teama judecății publice.

Contextul istoric marcat de comunism, sărăcie și migrație a amplificat sentimentul de nesiguranță și lipsa de control. Regimul totalitar a cultivat frica de autoritate și neîncrederea în semeni, iar colectivizarea și foametea au sedimentat o „mentalitate de lipsă”: frica permanentă că „mâine se poate întâmpla ceva rău”. După 1989, tranziția economică brutală și migrația masivă a forței de muncă au creat generații de „orfani ai părinților plecați”, lăsând urme de vinovăție, abandon și depresie latentă.

Paradoxal, însă, aceste condiții au cultivat și o adaptabilitate remarcabilă: capacitatea de a găsi soluții ingenioase, solidaritatea spontană și umorul negru rămân mecanisme esențiale pentru sănătatea psihică colectivă.

Patriarhatul a modelat profund relațiile intime și identitatea de gen. Multe femei au internalizat rușinea sexuală și dificultatea de a-și revendica autonomia. În același timp, bărbații au fost socializați să își reprime emoțiile, vulnerabilitatea fiind percepută ca slăbiciune. Aceste dinamici perpetuează, uneori, relații disfuncționale, cu lipsă de comunicare autentică și chiar violență domestică. Pe de altă parte, generațiile mai tinere încep deja să chestioneze aceste norme, iar masculinitățile sănătoase și feminismul capătă teren treptat.

Cu toate aceste răni istorice și culturale, românii demonstrează o forță impresionantă în momente de criză. Capacitatea de a găsi umor în tragedie, solidaritatea în necaz și creativitatea în lipsuri sunt resurse prețioase ale culturii noastre. Tot mai mulți tineri contestă rușinea, tăcerea și frica moștenite, și își caută propria voce.

Este un proces lent, dar vizibil: cultura românească învață treptat să își vindece tăcerile și să accepte autenticitatea.

Înțelegerea acestor dinamici este crucială pentru vindecare. Responsabilitatea noastră, ca psihologi, educatori, formatori sau cetățeni conștienți, este să sprijinim oamenii să își descopere curajul de a vorbi. Avem nevoie de o cultură a compasiunii și a autenticității, nu doar pentru indivizi, ci pentru întreaga societate.

16/07/2025

La Brasov avem un adăpost pentru victimele violentei domestice, care mai are locuri disponibile! Si e gratuit!
Telefon: 0770.909172, 0368.469995, int.889
E-mail: dasbv@dasbv.ro

01/07/2025

Orientarea vocațională în carieră are rolul de a sprijini tinerii să-și descopere aptitudinile, interesele și să aleagă un parcurs profesional potrivit. Părinții și școala au un rol complementar: părinții oferă suport afectiv și valoric, iar școala asigură ghidare profesională informată.

Tot mai mulți oameni aleg să-și schimbe profesia după vârsta de 30, 40 sau chiar mai târziu. Motivele sunt diverse: unii nu se mai regăsesc în ceea ce fac, alții simt că munca lor nu le mai aduce satisfacție sau că nu mai corespunde valorilor personale. Uneori, stresul, epuizarea sau dorința de a găsi un echilibru mai bun între viața personală și cea profesională îi determină pe oameni să facă această schimbare. Alteori, este vorba de nevoia de a se adapta la o piață a muncii în continuă transformare, unde noile tehnologii sau automatizarea impun reconversia profesională.

Această realitate demonstrează un lucru esențial: orientarea vocațională nu este un proces care se încheie în adolescență, odată cu alegerea unei facultăți sau a unei cariere inițiale. Este, de fapt, un proces care ne însoțește de-a lungul întregii vieți. De aceea, rolul părinților și al școlii este nu doar să ajute copiii să-și aleagă un drum la început de carieră, ci să-i învețe să se cunoască, să fie flexibili și să își cultive abilități transferabile, precum adaptabilitatea, gândirea critică și capacitatea de a învăța continuu.

Schimbarea carierei nu trebuie privită ca un eșec, ci ca o dovadă de curaj, de maturitate și de dorință de evoluție. În definitiv, viața profesională nu este un drum liniar, ci un parcurs în care ne putem reinventa oricând simțim că este nevoie.

În acest episod, conversație purtată la evenimentul de lansare a proiectului ADN Vocațional, descoperim alături de Fabiola Hosu și Carmen Sidon, de ce orient...

26/06/2025

Copiii erau crescuți în lipsa conexiunii emoționale, cu rigiditate, reguli stricte și separare forțată de părinți.

Tot mai des este explorată ipoteza că anxietatea adultului de azi poate avea rădăcini în experiențele de abandon emoțional din copilărie. Datele ne arată o prevalență a anxietății la persoanele născute în anii '70 - '80. Poate fi util să analizăm legăturile cu istoria țării noastre din acea perioadă și cu metodele de creștere și îngrijire a copiilor care se foloseau atunci, promovate în manuale precum Mama și copilul (Emil și Herta Căpraru, 1974).

Somnul „la program” și hrănirea „la ore fixe” erau ceva obișnuit atunci, pe alocuri mai sunt și astăzi. Se descuraja luatul în brațe și răspunsul prompt atunci când copilul plângea. Părinții erau îndemnați să-și lase copiii să doarmă singuri. Regulile și disciplina erau criteriile după care erau învățate să se ghideze mamele tinere, și nu conectarea emoțională. Sigur că trebuie să privim aceste norme ale îngrijirii în contextul mai larg socio-cultural și istoric. Părinții de atunci erau adulți care mai întâi de toate erau ei înșiși niște foști copii crescuți după aceleași reguli, în plus organizarea statului comunist îi condiționa să muncească într-un program rigid, de multe ori în trei schimburi, adesea alternative între părinți. Nu de puține ori am auzit povestea cm că în timp ce un părinte se întorcea acasă de la schimbul trei, iar celălalt pleca deja la schimbul unu, copilul (mic sau chiar foarte mic) rămânea acasă singur. A fi lăsat singur nu era ceva neobișnuit, a fi încuiat era considerată măsură de siguranță, iar spitalizarea copiilor era făcută fără părinți, cu excepția scurtelor ore de vizită.

Urmările acestui mod de îngrijire pot fi recunoscute astăzi sub forme diverse: teama profundă de spital sau de proceduri medicale, o frică difuză de abandon, sentimentul că ești invizibil sau panica în fața singurătății și a morții. Sunt ecouri tăcute ale unei copilării trăite sub semnul separării și al adaptării forțate.

www.roxanaflorescu.ro

26/06/2025

Pentru cei care doresc să se formeze ca psihodramatiști în Brașov o recomand cu toată încrederea pe Gabriela Dima și școala de formare AFCP- Formare și Cercetare în Psihodramă și Psihoterapii de Grup.

‼️ 𝐖𝐨𝐫𝐤𝐬𝐡𝐨𝐩 𝐝𝐞 𝐬𝐞𝐥𝐞𝐜ț𝐢𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐠𝐫𝐚𝐦𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐢𝐧 𝐩𝐬𝐢𝐡𝐨𝐝𝐫𝐚𝐦ă → 𝐁𝐫𝐚ș𝐨𝐯, 𝟏𝟐-𝟏𝟑 𝐢𝐮𝐥𝐢𝐞, 𝟐𝟎𝟐𝟓

Echipa AFCP vă invită la o experiență de psihoterapie de grup prin Psihodramă.

📌Psihodrama este o metodă experiențială, de acțiune, care și-a dovedit eficacitatea în multe domenii de acțiune, precum: clinic, organizațional, asistență socială, în lucrul cu persoane de toate vârstele, de la copii si adolescenți la adulți și vârstnici.
📌Psihodrama poate fi aplicată ca terapie individuală, de cuplu, familie și de grup.
📌𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐞𝐢 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬𝐚ț𝐢 𝐬ă 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧ă 𝐩𝐬𝐢𝐡𝐨𝐭𝐞𝐫𝐚𝐩𝐞𝐮ț𝐢, 𝐰𝐨𝐫𝐤𝐬𝐡𝐨𝐩-𝐮𝐥 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐞𝐝𝐮𝐫𝐚 𝐝𝐞 𝐬𝐞𝐥𝐞𝐜ț𝐢𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐠𝐫𝐚𝐦𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐫𝐞.

𝐀𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞: Programul de formare de 3 ani (etapa de bază) și minim 18 luni (etapa superioară) este acreditat de Colegiul Psihologilor din România.
𝐀𝐝𝐞𝐯𝐞𝐫𝐢𝐧ță: se acordă 12 ore de dezvoltare personală pentru cei interesați, participanți la workshop.

𝐏𝐫𝐨𝐠𝐫𝐚𝐦:
- sâmbătă (12.07): 10.00 – 19.00 (include pauză de prânz)
- duminică (13.07): 9.00 – 12.00
📍 Locația: Brașov, str. Turnului nr.25, sc.2, etaj 4, studio 417
💰Investiția: 475 Ron

𝐃𝐞𝐭𝐚𝐥𝐢𝐢 ș𝐢 î𝐧𝐬𝐜𝐫𝐢𝐞𝐫𝐢: Gabriela Dima, tel. 0745 136103

Coordonator: Gabriela Dima – psihoterapeut, formator, supervizor Asociația de Formare și Cercetare în Psihodramă și Psihoterapii de Grup (AFCP).

𝐏𝐬𝐢𝐡𝐨𝐝𝐫𝐚𝐦𝐚 𝐬𝐞 𝐭𝐫ă𝐢𝐞ș𝐭𝐞, 𝐧𝐮 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞ș𝐭𝐞. 𝐕ă 𝐚ș𝐭𝐞𝐩𝐭ă𝐦 𝐬ă 𝐨 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐨𝐩𝐞𝐫𝐢ț𝐢!
🌐𝐰𝐞𝐛𝐬𝐢𝐭𝐞: 𝐩𝐬𝐢𝐡𝐨𝐝𝐫𝐚𝐦𝐚.𝐥𝐢𝐟𝐞

25/06/2025

Într-o lume în care parentingul și educația oscilează adesea între autoritate rigidă și permisivitate totală, perspectiva lui Alfie Kohn vine să aducă un echilibru sănătos: limitele sunt esențiale, dar nu ca instrumente de control, ci ca expresii ale grijii, respectului și iubirii necondiționate.

Pentru Kohn, a pune limite nu înseamnă să subminezi libertatea copilului, ci să construiești un cadru de siguranță emoțională și fizică în care copilul să se poată dezvolta autentic. Limitele nu sunt bariere puse de sus în jos, ci poduri construite împreună. Ele nu funcționează pe principiul fricii („Fă asta pentru că așa spun eu!”), ci pe principiul înțelegerii („Facem asta pentru că are sens, pentru tine și pentru ceilalți.”).

Fundamentul acestor limite este relația, nu autoritatea. Copiii au nevoie să știe că regulile și limitele nu sunt pedepse mascate, ci ghidaje menite să le protejeze nevoile, să le ofere siguranță și să le faciliteze relații sănătoase cu ceilalți. Atunci când sunt implicați în procesul de stabilire a limitelor, copiii nu doar că le acceptă mai ușor, dar le și interiorizează, dezvoltând autodisciplină și responsabilitate.

Un aspect important în viziunea lui Kohn este că limitele trebuie să fie flexibile, adaptabile contextului și nevoilor copilului, nu rigide și impuse orbește. A pune o limită nu înseamnă să spui „nu” fără explicații, ci să oferi alternative, să validezi emoțiile și să păstrezi dialogul deschis. Astfel, în loc să spunem „Nu mai țipa!”, putem spune „Înțeleg că ești supărat, dar vocea ta puternică mă deranjează. Hai să îmi spui ce te supără cu o voce mai liniștită.”

Din această perspectivă, limitele sănătoase nu sunt despre a controla comportamentul pe termen scurt, ci despre a cultiva în copil înțelegerea, empatia și capacitatea de autoreglare. Ele devin un instrument prin care copilul învață nu doar „ce să facă”, ci și de ce să facă, nu doar „ce să nu facă”, ci și cm să aleagă conștient.

În acest fel, a pune limite sănătoase înseamnă, în viziunea lui Alfie Kohn, să fii alături de copil, nu deasupra lui. Este un proces de co-creare, de conectare profundă, unde regula nu rupe relația, ci o întărește. Este, în esență, o formă de iubire matură, capabilă să spună „te iubesc necondiționat, iar tocmai de aceea îți arăt cm să navighezi lumea în siguranță, cu respect față de tine și față de ceilalți”.

18/06/2025

Eu folosesc des scrisoarea terapeutică ca instrument cu clienții mei. Scrisoarea terapeutică nu e doar o unealtă, ci o formă de eliberare controlată a durerii. Un act de scriere care ține în același timp de artă și de terapie. Într-o lume în care cuvintele sunt adesea tăiate de teama reacției celuilalt, scrisoarea oferă un spațiu sigur, o intimitate sacră, în care adevărul poate fi spus fără tremur în voce.

Unul dintre marile ei avantaje este că nu cere menajamente. Cuvintele nu trebuie să fie îndulcite sau ocolite. Furia, durerea, dorul, rușinea, speranța, toate își pot găsi locul, pentru că destinatarul nu o va primi în mod direct. Astfel, cenzura emoțională dispare. Iar când scrisoarea este ghidată cu începuturi de fraze („Îmi amintesc…”, „Aș fi vrut să-ți spun…”, „M-a durut când…”), structura nu doar că sprijină exprimarea, dar sparge barierele tăcerii, cele mai adânci și mai apăsătoare tăceri dintre oameni.

Un alt aspect revelator este folosirea scrisorii în tehnica scaunului gol. Aici, scrisoarea devine „voce” într-un dialog imaginar, dar intens emoțional. Beneficiul? Destinatarul imaginar nu poate fugi, întrerupe sau răni înapoi. El „ascultă”. Iar autorul scrisorii trăiește în acel moment experiența unui discurs auzit, poate pentru prima oară. Asta oferă validare internă și o senzație profundă de încheiere sau claritate.

Scrisoarea poate fi un pod între părți ale sinelui. Nu toate scrisorile sunt către alții. Unele sunt către copilul interior, către sinele de acum 10 ani, sau către sinele de peste 10 ani. E un mod de a crea punți între fragmente ale identității, de a repara rupturi interne.

Scrisoarea poate fi un ritual de doliu sau încheiere. Pentru cei care nu au avut șansa unui „rămas bun”, scrisul devine ritual simbolic. Scrii ce n-ai apucat să spui. Și chiar dacă e tăcere din partea celuilalt, tu ai rostit.

Scrisul dă formă haosului. Emoțiile sunt uneori copleșitoare și difuze. O scrisoare le pune într-un recipient clar. Scriind, le vezi, le înțelegi, le ordonezi. Începi să le conții, nu ele pe tine.

Scrisoarea terapeutică e o cale de exprimare care nu cere permisiune și nu provoacă reacții nedorite. Este, în esență, un gest de îngrijire de sine profundă, un act de curaj și vulnerabilitate. Uneori, este începutul vindecării. Alteori, este chiar vindecarea în sine.