Adina Bereș-Citirigă, Psiholog, Psihoterapeut

15/09/2025

Se vorbește des în ultima perioadă despre „dreptul la opinie”. Acesta este un drept fundamental al libertății de exprimare. Totuși, apare o problemă majoră atunci când se invocă această libertate pentru a justifica rasismul, misoginia, homofobia, transfobia, xenofobia sau alte forme de discriminare. Întrebarea este: putem considera aceste atitudini simple opinii? Sau, nu cumva, ele depășesc sfera opiniei și intră în zona urii, cu consecințe grave asupra oamenilor și societății?

O opinie, în sensul său strict, este o judecată subiectivă asupra unei chestiuni care nu poate fi dovedită obiectiv ca fiind adevărată sau falsă. Exemple banale ar fi: „Îmi place cafeaua mai mult decât ceaiul” sau „Cred că muzica clasică este mai frumoasă decât jazzul”. Acestea sunt afirmații personale, care nu aduc atingere nimănui și nu afectează demnitatea altor oameni.

Prejudecățile precum rasismul, misoginia sau homofobia nu sunt simple preferințe. Ele presupun convingeri negative față de un grup de oameni, bazate pe trăsături identitare cm ar fi rasa, genul, orientarea s*xuală, identitatea de gen, religia, naționalitatea. Spre deosebire de opiniile obișnuite, aceste atitudini nu se limitează la preferințe individuale, ci includ judecăți de valoare care subminează demnitatea și drepturile altora.

De exemplu, afirmația „nu îmi place pizza” este o opinie. Dar afirmația „femeile nu ar trebui să aibă drept de vot” nu mai este o simplă opinie, ci o atitudine discriminatorie, cu potențial de a legitima inegalitatea și excluderea.

Cercetările din psihologia socială au arătat constant că prejudecățile nu sunt doar „păreri individuale”, ci pot duce la discriminare, violență și chiar genocid. Gordon Allport, în lucrarea clasică The Nature of Prejudice (1954), a explicat modul în care stereotipurile și prejudecățile, dacă sunt tolerate, evoluează gradual de la simple atitudini negative la acte de violență și exterminare.

Istoria confirmă aceste concluzii: apartheidul din Africa de Sud, Holocaustul, genocidurile din Rwanda și Bosnia, legile împotriva persoanelor LGBT în diferite țări, toate sunt exemple în care prejudecăți aparent „opinionale” s-au transformat în politici de stat, cu consecințe tragice.

Mai mult, studii recente arată că expunerea constantă la rasism sau homofobie are efecte directe asupra sănătății psihice și fizice a victimelor: creșterea anxietății, depresiei, hipertensiunii și scăderea speranței de viață. Așadar, impactul nu este doar simbolic, ci concret și măsurabil.

Cei care apără rasismul sau misoginia ca simple opinii comit o eroare gravă. Tehnic, aceste ideologii pot fi exprimate sub formă de „opinii”, adică propoziții care reflectă o convingere personală. Însă ele nu pot fi tratate ca opinii obișnuite, deoarece conțin o componentă de ură și excludere. Libertatea de exprimare nu este absolută: nu include libertatea de a incita la violență, de a nega demnitatea umană sau de a justifica inegalitatea.

Aceste atitudini nu sunt opinii neutre sau inofensive, ci forme de ură și prejudecată care, atunci când sunt tolerate, afectează demnitatea și siguranța oamenilor și destabilizează societatea.

12/09/2025

Te invit diseară la un dialog autentic online între mine, Daniela Damian și participanți.

🗓️ Data și locul: Vineri 12 Septembrie 2025, intre 19:30-20:30
🎟️ Înscrierea este gratuită: https://forms.gle/n8A6QqHKgj4gWoHr6

Vom discută despre:
Cum e, de fapt, în terapie?
Ce este psihoterapia, dincolo de clișee, mituri, frici și neînțelegeri?
Ce înseamnă să te așezi față în față cu propriile răni, întrebări și speranțe?
Cine sunt cei care însoțesc acest proces și cm arată schimbarea trăită din interior?

Vom raspunde la întrebări frecvente și adesea nerostite:
„Cum îmi aleg terapeutul?”, „Ce fac dacă nu mă simt înțeles?”, „Ce se schimbă, cu adevărat, în viața mea?”

Cui se adresează acest eveniment:
• Celor care au fost în terapie și doresc să împărtășească sau să se regăsească în poveștile altora;
• Celor care se gândesc să înceapă terapia, dar nu știu de unde să pornească;
• Celor care susțin persoane apropiate în propriul lor parcurs terapeutic;
• Tuturor celor interesați de vindecare emoțională, autocunoaștere și relații sănătoase.

Un eveniment cu specialiști despre vindecare și întâlnirea cu sinele IN TERAPIE este o punte vie între profesioniști și public. Un spațiu de conversații autentice, de educație psihologică profundă și reflecție umană. Un eveniment despre curajul de a te cunoaște, de a întreba și de ...

07/09/2025

Vreau să vorbesc puțin despre așteptările realiste și etică în psihoterapie.
Rolul psihoterapeutului este să găsească un echilibru între a oferi sprijin și a susține autonomia clientului.

Psihoterapia nu este un proces în care terapeutul „vindecă” pacientul/ clientul printr-o rețetă universală. Este o relație colaborativă, în care scopul fundamental este să sprijine clientul să își dezvolte resursele proprii, să își înțeleagă experiențele și să își consolideze autonomia. Un psihoterapeut competent nu oferă doar răspunsuri, ci creează un spațiu în care întrebările devin posibile, iar libertatea de explorare este protejată.

Rolul psihoterapeutului:
•Sa fie un facilitator al procesului de auto-cunoaștere: terapeutul ajută clientul să își clarifice gândurile, emoțiile și comportamentele, fără a dicta ce este „corect” sau „greșit”.
•Sa fie un sprijin pentru dezvoltarea autonomiei: scopul este ca, în timp, clientul să își dezvolte propriile strategii de gestionare a dificultăților.
•Sa ofere un model de relație sigură: relația terapeutică oferă un cadru în care încrederea, respectul și acceptarea necondiționată sunt centrale.
•Sa intervină atunci când e nevoie: în anumite momente, mai ales în crize, terapeutul poate oferi structură, ghidaj sau siguranță fermă, dar mereu cu intenția de a reda controlul clientului cât mai repede.

Ce NU este rolul psihoterapeutului:
•Nu este un judecător sau critic moral.
•Nu este un prieten în sensul clasic, deși relația poate fi caldă și plină de susținere.
•Nu este un „reparator” care face munca în locul clientului.
•Nu este un guru care oferă soluții definitive și absolute.

Responsabilitatea clientului este:
•Implicare activă: progresul depinde de cât de mult clientul se implică în proces.
•Autoreflecție: între ședințe, clientul are rolul de a observa, nota și reflecta asupra propriilor experiențe.
•Deschidere și sinceritate: terapeutul poate ajuta doar în măsura în care primește informații autentice despre ce trăiește clientul.
•Asumarea deciziilor: clientul rămâne responsabil de propriile alegeri și pași în viață.

Care este echilibrul între sprijin și autonomie?
Ajutorul autentic nu este echivalent cu preluarea controlului. Dacă terapeutul face totul în locul clientului, procesul devine o dependență. Dacă însă lasă totul pe umerii clientului, poate fi resimțit ca abandon. Rolul esențial al terapeutului este să fie un ghid temporar, care respectă ritmul clientului, dar îl și provoacă acolo unde stagnarea blochează dezvoltarea.

Relația psihoterapeutică este o artă a echilibrului: suficient sprijin pentru a da curaj și suficientă libertate pentru a stimula creșterea. Atât psihoterapeutul, cât și clientul au roluri clare și complementare. Adevărata schimbare apare atunci când cei doi colaborează în mod activ, cu încredere și cu respect reciproc.

27/08/2025

Adesea confundăm puterea emoțională cu stoicismul rece sau cu abilitatea de a nu arăta niciun semn de slăbiciune. Mulți oameni cred că, dacă nu plâng, dacă nu se arată vulnerabili și dacă își țin emoțiile „sub control”, atunci sunt tari. În realitate, ceea ce pare a fi forță nu este altceva decât o formă de supraviețuire: disociere sau reprimarea emoțiilor.

Disocierea și reprimarea sunt ziduri de protecție, nu forță reală.
Disocierea este mecanismul prin care mintea se decuplează de la prezent și de la emoție. Persoana se simte „ca și cm nu ar fi acolo”, observând de la distanță ce se întâmplă. Este un răspuns foarte util în situații de traumă, pentru că oferă un fel de anestezie temporară.

Reprimarea, pe de altă parte, înseamnă a împinge emoțiile dureroase în subconștient. Nu le mai trăiești conștient, dar ele rămân active, ca un foc mocnit care la un moment dat va izbucni. Reprimarea poate da impresia de autocontrol, dar în timp se transformă în anxietate, depresie, somatizări sau reacții emoționale disproporționate.

Ambele mecanisme sunt ziduri. Ele protejează, dar izolează. Îți dau impresia de putere, dar în realitate te îndepărtează de tine însuți și de ceilalți.

Adevărata puterea emoțională este curajul de a simți și de a exprima sentimentele.
Adevărata forță emoțională presupune :
Curajul de a fi vulnerabil: a recunoaște că îți e teamă, că ești trist, că ești rănit. A-ți permite să simți ceea ce e dificil, fără să te ascunzi.
Reglarea emoțiilor: a ști să reduci intensitatea lor fără să le suprimi. Respirația conștientă, reflecția, sprijinul social sau mindfulness-ul sunt câteva dintre căile prin care emoțiile pot fi procesate.
Exprimarea sănătoasă: a putea spune „mă doare”, „am nevoie de sprijin”, „mă simt singur” în loc de a tăcea sau de a exploda în reproșuri ori sarcasm.

Puterea emoțională nu este absența emoțiilor, ci trăirea și gestionarea lor conștientă. Nu este negare, ci asumare. Nu este zid, ci pod către oameni.
Adevărata forță nu se vede în „fața de piatră”, ci în ochii care au curajul să lăcrimeze și totuși să rămână deschiși către lume.

25/08/2025

„Lady Bird” spune povestea Christinei „Lady Bird” McPherson, o adolescentă aflată în ultimul an de liceu în Sacramento, California. Ea visează să evadeze din orașul natal și din limitele vieții de familie, dorindu-și să ajungă la o facultate pe Coasta de Est. Filmul explorează cu sensibilitate relația complicată dintre Lady Bird și mama ei, dar și descoperirea de sine, primele iubiri, prieteniile și căutarea propriei identități.
Filmul este semi-autobiografic, inspirat de experiențele regizoarei Greta Gerwig, și aduce un amestec de umor, nostalgie și emoție autentică.
„Lady Bird” este un film extrem de apreciat de critici și public datorită naturaleții cu care surprinde adolescența și dinamica dintre generații. Este emoționant, amuzant și sincer, iar interpretările lui Saoirse Ronan și Laurie Metcalf sunt de excepție.
Îți va plăcea dacă îți dorești un film care să te facă să retrăiești intens emoțiile de la finalul adolescenței și să reflectezi asupra relației cu familia și a drumului spre maturitate.

24/08/2025

Trădarea prin infidelitate este o rană care sfâșie.
Iar când o trăim pe pielea noastră ne punem întrebarea: oare o puteam preveni?
Hai să fim sinceri: nicio relație nu vine cu garanții. Niciun jurământ, nicio promisiune, niciun „pentru totdeauna” nu te poate asigura că nu vei fi înșelat. Relațiile sunt vii, fragile, mereu în echilibru între libertate și loialitate, între dorințe personale și angajament reciproc.

Dacă nu există certitudini, ce putem avea atunci?
Alegere conștientă și responsabilitate.

Infidelitatea nu apare din senin. Este simptomul unei relații în care au lipsit: intimitatea reală, comunicarea onestă, vulnerabilitatea împărtășită. Știința și studiile spun că riscul de a fi înșelat crește când există satisfacție scăzută în cuplu, atașament nesigur (anxios sau evitant), oportunități externe (alte persoane care arată interes) și o comunicare superficială între parteneri. Și cel mai important: infidelitatea nu e doar despre s*x. E despre evadare. Despre nevoi ignorate. Despre dorința de a fi văzut și valorizat.

Cum putem să prevenim?
Construim încrederea. Ea se câștigă zilnic prin fapte, nu prin promisiuni goale.
Ne expunem vulnerabilitatea. Cine poate vorbi despre rănile și fricile lui nu fuge la primul impas.
Punem limite sănătoase. Un partener autentic nu manipulează și nu forțează. Respectă.
Privim acțiunile, nu cuvintele. Angajamentul se vede în consecvență și în respectul demonstrat când nu ești prezent.
Îngrijim relația. Dragostea nu supraviețuiește „de la sine”. E nevoie de efort, prezență și reconectare constantă.

Și dacă trădarea totuși vine? Nu e neapărat sfârșitul relației, dar e cu siguranță un punct de cotitură major. Încrederea se repară greu, doar prin asumare totală, empatie reală și acțiuni repetate. Uneori, cu ajutor profesionist.

Nu putem controla totul. Dar putem controla cine alegem să fim.
Trădarea nu dispare din lume, dar devine mai puțin probabilă când doi oameni aleg zilnic respectul, luciditatea și grija reciprocă.

23/08/2025

„The Restless” (2021) este o dramă franceză intensă și sensibilă, regizată de Joachim Lafosse, care explorează fragilitatea relațiilor atunci când boala psihică devine parte din viața de zi cu zi.

Povestea urmărește un cuplu – Damien (Damien Bonnard), un artist pasionat, dar afectat de tulburare bipolară, și Leïla (Leïla Bekhti), partenera sa devotată, care încearcă să-și păstreze familia unită și să-i ofere fiului lor o viață cât mai stabilă. Filmul surprinde cu delicatețe momentele de iubire, speranță și solidaritate, dar și dificultățile, epuizarea și fragilitatea emoțională care vin odată cu lupta nevăzută împotriva bolii.

Este o peliculă realistă, profund umană, care nu oferă soluții facile, ci invită la empatie și reflecție asupra echilibrului dintre dragoste, responsabilitate și libertate personală.

22/08/2025

„Beautiful Boy” (2018) este o dramă emoționantă bazată pe fapte reale, care explorează relația dintre un tată devotat și fiul său prins în capcana dependenței de droguri.

Filmul îi are în rolurile principale pe Steve Carell și Timothée Chalamet și se inspiră din memoriile lui David și Nic Sheff. Povestea urmărește lupta disperată a tatălui de a-și înțelege, sprijini și salva fiul, în timp ce Nic oscilează între momente de recuperare și recăderi dureroase.

Este un film intens și sensibil, care nu oferă clișee sau soluții simple, ci o privire sinceră asupra impactului dependenței asupra unei familii și asupra fragilității speranței.

19/08/2025

Respectul nu este obediență.

De multe ori confundăm cele două. Poate că am fost educați să credem că respectul înseamnă să nu comentezi, să faci ce ți se spune, să nu ridici glasul. Dar adevărul e altul:
Respectul se naște din recunoaștere și apreciere. Obediența, din teamă, presiune sau dependență.

Gândiți-vă așa:
Respectul este bidirecțional: eu te ascult, tu mă asculți. În schimb, obediența este verticală/ ierarhică: unul decide, celălalt execută.
Care este rezultatul?
Respectul construiește relații sănătoase, bazate pe responsabilitate și încredere. Obediența, în schimb, creează supunere pe termen scurt, dar nu lasă loc maturizării și asumării.

Cum știi dacă în relația ta primești respect sau doar obediență? Simplu: dacă poți spune „nu” fără să fii pedepsit, judecat sau umilit, atunci e respect. Dacă „nu”-ul tău atrage amenințări, răceală sau vinovăție, aceea este obediență.

De ce e important să înțelegem această diferență? Pentru că obediența pe termen lung erodează relațiile, produce frustrare și distanță. Respectul, dimpotrivă, cultivă cooperare, siguranță și maturitate.

Cum putem cultiva respectul?
• Prin explicații clare și nu doar reguli.
• Prin ascultare activă, nu doar predici.
• Prin acceptarea limitelor celuilalt.
• Și mai ales, prin simetrie: dacă cer ceva, trebuie să fiu gata să ofer la fel.

Iată cateva întrebări simple, pe care vi le puteți pune după orice interacțiune ca să faceți diferența:
• Pot să spun „nu” fără frică?
• Mi se cere un argument sau doar să mă execut?
• După discuție, mă simt respectat sau micșorat?

Și acum, să ne uităm la o zonă unde confuzia este foarte prezentă: relația dintre generații.
De multe ori, oamenii mai în vârstă spun: „Cei tineri nu mai au respect.” Dar, dacă privim mai atent, nu e vorba mereu de lipsă de respect, ci de lipsă de obediență.
De fapt, dorința ascunsă este ca tinerii să se conformeze fără să întrebe „de ce?”. Și aici apare tensiunea. Pentru că generațiile tinere au crescut într-o lume care valorizează dialogul, întrebarea, argumentul.

Adevărul e acesta: respectul autentic nu exclude critica, nu exclude întrebarea, nu exclude diferența de opinie. Poți să nu fii de acord și totuși să fii respectuos.

Dacă vrem ca între generații să existe armonie, atunci e nevoie să facem o trecere de la „respectul ca obediență” la „respectul ca dialog”.
Vârstnicii pot să ofere tinerilor spațiu de exprimare, chiar dacă nu sunt de acord.
Iar tinerii pot învăța să exprime diferența cu fermitate, dar și cu grijă, fără sarcasm sau dispreț.

Respectul adevărat se simte ca libertate, nu ca presiune. Iar obediența se obține prin frică, dar respectul se câștigă prin demnitate și încredere reciprocă.

Mural:
created by artist Felicia Simion and Sweet Damage Crew in collaboration with POINT Art Hub.