Adina Bereș-Citirigă, Psiholog, Psihoterapeut

11/02/2026

Dosarele Epstein au readus în atenția publică un adevăr pe care îl evităm: abuzul sexual asupra copiilor este mult mai frecvent decât vrem să credem. Realitatea este că, în afara momentelor de scandal mediatic, nu vorbim despre el constant. Nu există o conversație publică matură, coerentă și orientată spre prevenție.

În mediile profesionale se discută. Există literatură de specialitate, rapoarte oficiale, conferințe. Dar în spațiul public larg subiectul apare episodic, legat de un caz șocant, apoi dispare. Între timp, realitatea rămâne.

Din poziția mea de psihoterapeut văd consecințele pe termen lung. Trauma complexă. Disocierea. Tulburările afective. Dificultățile de atașament. Problemele de încredere și de reglare emoțională. Nu sunt concepte teoretice. Sunt oameni care încearcă să își reconstruiască viața după abuz.

Mecanismul este simplu și devastator.
Când abuzul se repetă într-o relație de atașament și incredere, copilul intră într-o stare de dezorganizare internă. El depinde de adultul care îl rănește. Nu își poate permite, psihic, să îl perceapă ca periculos, pentru că supraviețuirea lui emoțională și uneori fizică depinde de acea relație. Ca să facă față, mintea separă experiența. Apare disocierea. Este o strategie de supraviețuire, nu o alegere conștientă.

Problema este că această strategie rămâne activă mult după ce pericolul a trecut cu efecte negative.

În România, discuția despre educația sexuală este fragmentată și politizată. De multe ori este deturnată spre teme ideologice, iar esența se pierde. Educația sexuală nu înseamnă stimularea precoce a interesului sexual. Înseamnă lucruri de bază:

– să știi cm funcționează corpul tău
– să înțelegi ce sunt limitele personale
– să poți diferenția între atingeri adecvate și inadecvate
– să înțelegi ce este consimțământul
– să recunoști situațiile de risc
– să știi cui și cm să raportezi un abuz

Componenta esențială este învățarea ideii de limită și a dreptului de a spune „nu”, inclusiv în fața unui adult cunoscut. Aici apare tensiunea culturală. În societatea românească, autoritatea adultului este rar pusă sub semnul întrebării. Dar realitatea este că majoritatea abuzatorilor sexuali nu sunt străini. Sunt persoane din cercul apropiat: rude, prieteni de familie, persoane de încredere.

Asta complică enorm mărturisirea copilului.

Datele publice arată mii de cazuri confirmate anual de abuz sexual asupra copiilor. Instituții precum ANPDCA și DIICOT publică astfel de statistici. Specialiștii din protecția copilului spun însă constant același lucru: cifrele oficiale reprezintă doar o parte din realitate. Subraportarea este masivă.

Motivele sunt cunoscute: rușine, frică, dependență față de abuzator, presiune familială, neîncredere în sistem. Dacă abuzatorul este cineva din familie sau din comunitate, raportarea înseamnă destabilizarea întregului sistem din care copilul face parte. Costul psihologic și social este uriaș.

Un copil trebuie să știe un lucru esențial: nu va fi pedepsit dacă spune. Mulți nu mărturisesc pentru că se așteaptă să fie învinovățiți. Pentru că au fost deja manipulați să creadă că este vina lor. Pentru că li s-a spus că distrug familia dacă vorbesc.
Important: copilul trebuie sa vada consecinte reale. Daca spune si nimic nu se intampla, increderea dispare definitiv.

Prevenția reală începe cu conversații constante, nu doar cu reacții la scandaluri. Începe cu educație clară despre limite și consimțământ. Și începe cu un mesaj simplu, repetat: nu este vina copilului. Niciodată.

09/02/2026

In cate feluri putem descompune o experienta?
O situatie nu este traita unitar. Este procesata pe mai multe canale.

Primul care reacționează este, de obicei, corpul. Apar senzații fizice: tensiune, nod în stomac, presiune în piept, accelerarea bătăilor inimii sau o stare de amorțeală. Chiar înainte să „înțelegem” ce se întâmplă, corpul știe deja că ceva este important.

Apoi apare emoția. Poate fi frică, furie, rușine, tristețe, bucurie sau un amestec greu de numit. Emoția dă culoarea experienței și îi conferă intensitate. Două persoane pot trăi același eveniment, dar emoțiile lor să fie complet diferite.

În paralel, mintea încearcă să dea un sens situației. Ne întrebăm, adesea inconștient: „Ce înseamnă asta pentru mine?” Aici apar interpretările, concluziile despre sine, despre ceilalți și despre lume. Uneori, aceste interpretări sunt mai dureroase decât evenimentul în sine.

Experiența este însoțită frecvent și de imagini mentale. Pot fi amintiri fulgerătoare, scene din trecut, anticipări ale viitorului sau scenarii care rulează automat în minte. Creierul nostru nu gândește doar în cuvinte, ci și în imagini, iar acestea pot menține sau amplifica reacția emoțională.

Un alt nivel important este impulsul de acțiune. Fiecare emoție vine cu o tendință: să fugim, să atacăm, să ne retragem, să înghețăm, să ne explicăm sau să evităm. Chiar dacă nu acționăm efectiv, impulsul există și consumă energie psihică.

Toate aceste componente sunt profund influențate de contextul relațional. Pentru cine se întâmplă asta? Cine vede? Cine află? Ce miză relațională există? Același eveniment poate fi trăit ca minor sau devastator în funcție de cine este prezent, ce relație avem cu ceilalți și ce risc percepem în plan social sau afectiv.

Din perspectivă psihoterapeutică, această descompunere este esențială. Ea ne ajută să înțelegem că suferința nu se află într-un singur loc și că schimbarea poate începe de pe oricare dintre aceste canale. Nu trebuie „reparată” întreaga experiență deodată. Uneori, lucrul cu corpul, alteori cu emoția, sensul, imaginile sau relațiile este suficient pentru ca întregul sistem să se reorganizeze.

05/02/2026

Psihologia nu este o știință exactă, așa cm sunt matematica sau fizica clasică. Pentru că oamenii nu sunt exacți. Nu vin cu formule clare, nu reacționează la fel, nu pot fi puși în cutii care să explice totul fără rest.

Poți să pui doi oameni în aceeași situație și să iasă din ea complet diferiți. Unul se prăbușește, altul se ține pe picioare. Unul îngheață, altul merge mai departe. Nu pentru că unul e „mai slab” și altul „mai puternic”, ci pentru că fiecare poartă altă poveste în el. Alt corp, alt trecut, alte răni, alte feluri de a se apăra.

Contextul contează enorm. Ceva ce te-a ajutat să supraviețuiești cândva poate deveni, mai târziu, exact lucrul care te ține blocat. Ce a fost adaptare poate ajunge suferință. Ce a fost salvare poate deveni singurătate. Psihologia știe asta și tocmai de aceea nu promite adevăruri valabile pentru toți, oricând.

În psihologie nu prea există „exact” și „întotdeauna”. Există mai degrabă „e posibil”, „se întâmplă des”, „crește riscul”. Între ce ni se întâmplă și cm reacționăm stau emoțiile noastre, sensurile pe care le dăm lucrurilor, fricile vechi, speranțele pe care poate nici nu le recunoaștem.

Mai e și faptul că multe lucruri importante nu pot fi măsurate exact. Anxietatea nu se cântărește. Durerea nu se măsoară cu rigla. Singurătatea nu încape într-un grafic. Le putem aproxima prin chestionare, prin cuvinte, prin observație, dar ele rămân, în esență, trăiri vii, subiective.

Cu toate acestea, psihologia nu este pseudo știința. Este o știință empirică care testează ipoteze, folosește metode, analizează date și își corectează greșelile. Doar că acceptă că nu poate controla complet complexitatea umană.

În psihoterapie, asta se simte poate cel mai clar. Nu există soluții universale. Nu există rețete care să funcționeze pentru toată lumea. Există oameni care vin cu durerea lor, cu întrebările lor, cu felul lor de a fi. Iar munca se face acolo, în spațiul dintre doi oameni, cu răbdare, onestitate și multă atenție. Psihologia nu este o știință exactă, dar este una profund umană.

21/01/2026

Disciplina bate motivația.

Motivația e volatilă.
Ea fluctuează. Azi ești entuziasmat, mâine nu mai vrei să te dai jos din pat. Motivația e influențată de emoții, oboseală, stres, plictiseală… Psihologia motivațională numește asta „motivație de stare”, adică temporară, dependentă de mediu și context.

Disciplina este un comportament susținut independent de stare.
Este o abilitate (nu o trăsătură magică) de a acționa în acord cu obiectivele tale, chiar și când nu „simți” sau nu ai chef. Se ancorează în automatisme, rutine și autoreglare.

Studiile arată că oamenii care reușesc în obiective pe termen lung nu sunt neapărat cei mai motivați, ci cei mai consecvenți. Exemple? Studenți care învață zilnic, nu doar când „au chef”. Sportivii care se antrenează regulat.
Teoria autoreglării și voinței (Roy Baumeister) spune ca disciplina presupune capacitatea de amânare a recompensei. Iar asta e cheia succesului pe termen lung în aproape orice domeniu: sănătate, carieră, relații, educație.
Un exemplu clasic este experimentul Marshmallow: copiii puteau mânca o bezea acum pe loc sau aștepta 15 minute și primi două bezele. Cei care au reușit să aștepte, ani mai târziu, au avut scoruri mai mari la școală, joburi mai bune, relații mai stabile.
Asta demonstrează că capacitatea de a rezista tentației imediate pentru un beneficiu mai mare pe termen lung este predictivă pentru succesul în viață.

Este interesant ca atunci când te bazezi pe disciplină, motivația tinde să revină. Pentru că vezi progres, te simți competent, și asta generează motivație intrinsecă.

20/01/2026

Există limite relaționale funcționale.

Iubirea fără limite clare nu este iubire matură, ci mai degrabă doar o speranță că celălalt va înțelege, la un moment dat, ceea ce nu a fost spus. Limitele explicite reduc ambiguitatea și cresc siguranța psihologică. O afirmație simplă precum „pentru mine, lipsa de respect nu este tolerabilă” nu este poetică, dar este profund protectivă. Ea definește un cadru în care relația poate funcționa fără confuzie și fără negocierea continuă a demnității personale.

Atât copiii, cât și adulții au nevoie de structură pentru a se simți în siguranță. Un spațiu fără limite nu produce libertate, ci abandon. În absența reperelor, fiecare interacțiune devine imprevizibilă, iar atașamentul se construiește pe nesiguranță. Limitele oferă continuitate și previzibilitate, două condiții de bază pentru încredere.

Într-o relație matură, blândețea și fermitatea nu se exclud. Putem fi disponibili afectiv și, în același timp, clari în privința a ceea ce nu vom accepta. Iubirea nu se consolidează prin tolerarea repetată a micilor încălcări, ci printr-o insistență timpurie, calmă și consecventă asupra respectului. Limitele nu sunt opusul iubirii. Sunt una dintre condițiile ei de posibilitate.

19/01/2026

Multi oameni ajung foarte tarziu sa inteleaga un lucru esențial despre relatii: nu orice forma de atasament este iubire. Iubirea sanatoasa este, prin definitie, RECIPROCA. Presupune implicare comparabila, disponibilitate emotionala si continuitate. Nu presupune convingere, asteptare nesfarsita sau interpretarea semnelor ambigue.

Intr-o relatie functionala, nu trebuie sa explici constant ce ai nevoie ca sa te simti in siguranta. Nu trebuie sa negociezi prezenta celuilalt. Nu traiesti in alerta, analizand raspunsuri intarziate, retrageri sau distante inexplicabile. Nu esti nevoit sa te intrebi daca esti dorit sau daca locul tau este provizoriu.

Pentru multi oameni, aceste lucruri nu sunt evidente. Motivul nu tine de lipsa de inteligenta sau de realism, ci de istoria relationala timpurie. Copilariile marcate de instabilitate emotionala, respingere, inconsecventa sau lipsa de validare pot distorsiona criteriile d**a care recunoastem iubirea. Ajungem sa asociem intensitatea emotionala cu durerea, iar efortul constant cu valoarea personala.

In acest context, relatiile dezechilibrate pot parea familiare. Asteptarea, speranta ca celalalt se va schimba, justificarea absentei sau a lipsei de implicare pot fi confundate cu rabdarea sau maturitatea. In realitate, sunt adesea semne ale auto-abandonului.

Relatiile numite frecvent „complicate” sunt, de multe ori, doar relatii in care unul dintre parteneri nu este disponibil. Disponibilitatea emotionala nu este un concept abstract. Se vede in comportamente concrete: consecventa, interes activ, asumare, capacitatea de a raspunde la nevoile de baza ale celuilalt.

Exista cateva semnale clare care, din perspectiva psihologica, indica o relatie nesigura:
– celalalt evita deciziile sau mentine ambiguitatea pe termen lung;
– comunicarea este inconsecventa sau minimalizata;
– exista interes activ pentru alte persoane;
– nevoile tale trebuie explicate repetat pentru a fi luate in calcul;
– dificultatile emotionale ale celuilalt devin o justificare permanenta pentru absenta sau lipsa de grija;
– efortul este constant unilateral.

A ramane intr-o astfel de relatie nu este un act de empatie sau loialitate, ci adesea o repetare a unui tipar vechi. Iesirea din relatie nu inseamna pedepsire sau fuga, ci delimitare psihologica. Inseamna a inceta sa mai investesti energie emotionala acolo unde nu exista reciprocitate.

Factori precum durata relatiei, atractia fizica, compatibilitatea intelectuala sau istoria comuna nu pot compensa lipsa de implicare emotionala. Acestea pot face decizia mai dificila, dar nu schimba natura relatiei.

Multi oameni invata devreme ca iubirea trebuie castigata, dovedita, meritata prin sacrificiu. Din aceasta perspectiva, relatiile calme, sigure si previzibile pot parea lipsite de intensitate. De fapt, ele sunt exact spatiul in care atasamentul sanatos poate exista.

Maturizarea emotionala presupune recalibrarea criteriilor d**a care alegem partenerii. Nu cautam pe cineva de convins, reparat sau salvat, ci pe cineva disponibil, coerent si prezent. Asta nu tine de indreptatire, ci de respect de sine.

Iubirea sanatoasa nu este despre sacrificiul unilateral. Este despre doi oameni care se aleg reciproc, fara ezitari cronice, fara teste continue, fara retrageri strategice. Cand acest lucru devine clar, relatiile nu mai sunt un camp de lupta, ci un spatiu de siguranta.

Emotional Intelligence, Daily. Start now: https://www.theschooloflife.com/subscription/ Are you mistaking pain for passion? This film delivers a vital lesson...

18/01/2026

Cand o persoana ajunge intr-un impas psihologic serios, exista mai multe cai prin care poate fi ajutata. In practica clinica actuala, cele mai frecvente sunt medicatia psihiatrica, terapiile cognitiv-comportamentale si psihoterapia de profunzime. Niciuna nu este universal superioara. Fiecare functioneaza in anumite conditii, pentru anumiti oameni, in anumite momente.

Medicamentele pot fi extrem de utile in criza. Atunci cand anxietatea, depresia sau agitarea sunt atat de intense incat persoana nu mai poate reflecta, decide sau relationa, interventia farmacologica poate stabiliza suficient sistemul nervos pentru a permite functionarea de baza. Acest efect este in mare parte independent de participarea constienta a clientului. Dezavantajul este ca medicatia nu produce, de una singura, schimbari durabile in intelegerea de sine sau in tiparele relationale.

Terapiile cognitiv-comportamentale sunt eficiente pentru multe tulburari, in special atunci cand problemele sunt bine delimitate, actuale si legate de ganduri, comportamente sau reactii invatate. Sunt structurate, relativ scurte si bine sustinute empiric. Totusi, atunci cand dificultatile sunt vechi, difuze, relationale sau legate de experiente timpurii, lucrul exclusiv la nivel rational sau comportamental poate fi insuficient.

Psihoterapia de profunzime este cea mai solicitanta dintre optiuni. Presupune timp, efort emotional constant si o participare activa a clientului. Nu functioneaza pentru toata lumea si nu este lipsita de riscuri. Insa, in anumite cazuri, poate produce schimbari care nu sunt usor accesibile prin alte metode. Acest lucru se intampla prin mai multe procese complementare.

Un prim proces este cresterea constientei emotionale. Multe persoane dezvolta dificultati psihologice nu pentru ca le lipseste inteligenta sau vointa, ci pentru ca au fost nevoite, la un moment dat, sa ignore sau sa fragmenteze experiente prea dureroase pentru a fi procesate atunci. Aceste experiente nu dispar. Ele continua sa influenteze reactii, alegeri si relatii, fara a fi intelese. Terapia ofera un cadru in care aceste continuturi pot fi aduse treptat in constiinta, tolerate si integrate. Insight-ul nu este vindecator prin el insusi, dar este adesea o conditie necesara pentru schimbare.

Un al doilea proces este cel relational. In terapie apar frecvent reactii emotionale fata de terapeut care reflecta moduri vechi de a relationa. Acest fenomen, numit transfer, nu este patologic in sine. Este o manifestare a felului in care mintea foloseste trecutul pentru a anticipa prezentul. Diferenta este ca, in terapie, aceste reactii pot fi observate, discutate si intelese in siguranta. Astfel, clientul invata sa recunoasca tipare automate, sa le puna sub semnul intrebarii si sa experimenteze raspunsuri diferite.

Un al treilea proces este experienta unei relatii suficient de sigure. Pentru unii clienti, terapeutul devine prima persoana care este consecventa, predictibila, receptiva emotional si capabila sa tolereze afecte intense fara a reactiona defensiv sau abuziv. Aceasta nu transforma terapeutul intr-un „parinte ideal” si nu inlocuieste relatiile reale, dar poate oferi un model intern de relationare mai sanatos. In timp, functiile de reglare si reflectie oferite initial din exterior pot fi internalizate.

Schimbarea nu apare brusc si nu este lineara. Terapia implica rupturi, rezistenta, regresii si uneori esecuri. Nu toate insight-urile duc la ameliorare. Nu toate relatiile terapeutice sunt benefice. De aceea, selectia clientilor, competenta terapeutului si claritatea cadrului sunt esentiale.

Psihoterapia nu este un panaceu. Nu este singura cale si nu este intotdeauna cea mai potrivita. Dar, atunci cand este bine indicata si bine condusa, poate facilita o forma de schimbare care combina intelegerea de sine, flexibilitatea emotionala si capacitatea de a construi relatii mai putin autodistructive.

Este, in cele din urma, un proces de invatare psihologica profunda. Nu promite fericire, ci o relatie mai realista si mai suportabila cu propria experienta interna si cu ceilalti.

Psychotherapy holds out the promise of being able to help us with many of the problems that ruin our lives: anxiety, self-hatred, shame and confusion... But ...

15/01/2026

Recomand atelierele „Povestea se schimba cu mine” persoanelor interesate de explorarea influentelor transgenerationale asupra propriilor alegeri si convingeri. Atelierul propune o abordare structurata, cu baze in terapia sistemica, psihogenealogie si lucrul cu trauma, si creeaza un cadru sigur pentru intelegerea istoriei familiale din perspectiva adultului de azi. Este un spatiu de reflectie si clarificare, nu de retraumatizare, potrivit celor care doresc sa-si inteleaga mai bine loialitatile invizibile si sa-si largeasca optiunile personale.

Povestea noastră de viață se țese atât din experiențe proprii, cât și din poveștile persoanelor semnificative care ne-au îngrijit atunci când eram mici. Aceste narațiuni nu sunt adevăruri de neclintit, ci cel mai adesea perspectiva copilului sau adolescentului de vârsta la care eram, a...

16/12/2025

Nu ești exagerată și nu ești singură. Întrebările despre viața personală, maternitate sau disponibilitatea „nelimitată” nu sunt normale și nu sunt legale. Ele nu măsoară competența, ci prejudecăți. Faptul că sunt frecvente nu le face acceptabile. Ai dreptul la limite, la claritate și la respect profesional. Discriminarea funcționează cel mai bine atunci când este interiorizată și normalizată. Conștientizarea este primul pas prin care poate fi oprită.

„Și, vă doriți copii?” e întrebarea de care s-a lovit colega noastră, Bianca Dragomir, la un interviu de angajare într-o companie „respectabilă” din domeniul...

14/12/2025

Ai ajuns, poate după mulți ani, să le spui părinților tăi că ai suferit în copilărie din cauza lor. Nu i-ai acuzat din dorință de răzbunare, ci pentru că aveai nevoie să fii auzit. Ai sperat la o scuză sinceră.

În schimb, ai primit răspunsuri de tipul:

„Exagerezi.”
„Nu a fost chiar așa grav.”

„Am făcut tot ce am putut.”
„Am vrut binele tău.”

„Ne faci să suferim acum.”
„Ne acuzi pe nedrept.”

„Alți părinți au fost mult mai răi.”
„Tu ai avut totuși o copilărie bună.”

„Așa se făcea atunci.”
„Nu știam mai bine.”

Aceste răspunsuri au un lucru în comun: evită asumarea. Ele nu neagă doar faptele, ci și impactul lor asupra ta.

O scuză reală ar fi însemnat patru lucruri simple: recunoașterea a ceea ce s-a întâmplat, recunoașterea efectelor asupra ta, lipsa justificărilor și asumarea responsabilității. Când acestea lipsesc, durerea nu dispare. De multe ori, se adâncește.

Este important să știi acest lucru: lipsa recunoașterii nu înseamnă că nu ai dreptate. Experiența ta este reală, indiferent dacă părinții o acceptă sau nu. Negarea lor spune mai mult despre limitele lor emoționale decât despre adevărul trăit de tine.

Pentru unii părinți, a recunoaște că au rănit ar fi prea mult. Ar însemna să își vadă greșelile, vinovăția, eșecurile. Nu toți pot face asta fără să se prăbușească interior. Așteptarea ca un părinte defensiv să devină, dintr-odată, lucid și empatic este adesea nerealistă.

Ce poți face când scuzele nu vin?

Primul pas este acceptarea. Nu a faptelor, ci a realității că părintele poate să nu fie capabil să își asume. Asta nu îl absolvă, dar te scoate pe tine din așteptarea nesfârșită.

Urmează un doliu tăcut: doliul pentru părintele pe care l-ai fi dorit. Un părinte care să te vadă, să te creadă, să își ceară iertare. Acest doliu este dureros, dar necesar.

Un alt pas important este să renunți la rolul de „profesor” al părintelui. Nu este responsabilitatea ta să îl faci să înțeleagă, să evolueze sau să se schimbe. Dacă ar fi putut, probabil ar fi făcut-o deja.

Apoi vin limitele. Limitele nu sunt pedepse și nu sunt explicații morale. Sunt decizii de protecție. Pot însemna mai puțin contact, evitarea anumitor subiecte, oprirea discuțiilor care te rănesc sau retragerea din interacții care te destabilizează. Nu trebuie să îți justifici limitele la nesfârșit.

La un moment dat, devine sănătos să renunți la ideea de „proces”. Relațiile de familie nu funcționează ca un tribunal în care cineva va da, în final, verdictul corect. A renunța nu înseamnă să pierzi, ci să ieși dintr-o luptă care nu poate fi câștigată.

Vindecarea adevărată începe atunci când nu mai ai nevoie ca părintele să vadă, să recunoască sau să confirme. Când nu mai trăiești pentru a demonstra ceva.

Asta înseamnă să îți lucrezi furia firească, să îți porți durerea fără a o dramatiza și să îți construiești viața dincolo de povestea familiei tale. Nu în opoziție permanentă cu ea, ci separat.

Iertarea nu este obligatorie. Nu este o condiție pentru a merge mai departe. Ceea ce contează este claritatea, delimitarea și sentimentul că viața ta îți aparține.

Cum îți dai seama că evoluezi?

Nu atunci când părinții se schimbă. Ci atunci când nu mai simți nevoia să îi convingi. Când negarea lor nu te mai zdruncină. Când poți vorbi despre trecut fără tensiune și urgență emoțională. Când deciziile tale nu mai sunt reacții la ei, ci alegeri pentru tine.

Asta este maturizarea psihologică. Nu reconcilierea cu orice preț.

13/12/2025

În multe familii, ceea ce este numit „magia sărbătorilor” nu apare spontan, ci este rezultatul unei munci domestice, cognitive și emoționale consistente, în mare parte invizibile. Această muncă revine mai frecvent femeilor decât bărbaților.

Această „magie”, adică mese copioase, cadouri potrivite, întâlniri fără tensiuni, atmosferă calmă, presupune un lanț de procese cognitive: anticipare, planificare, coordonare și monitorizare. Nu produce obiecte concrete, ci ordine, continuitate și predictibilitate. Din acest motiv, munca rămâne greu de observat și rar este recunoscută.

Cercetările din sociologie și psihologie arată că această componentă cognitivă a muncii domestice este distribuită inegal. Bărbații tind să execute sarcini clar definite. Femeile tind să definească problema, să anticipeze nevoile, să decidă soluțiile și să verifice rezultatul. Diferența este una de tip de responsabilitate, nu doar de volum.

În acest sens, femeia ajunge frecvent să funcționeze ca un “project manager” informal al vieții de familie. Stabilește obiective implicite, fragmentează sarcinile, coordonează contribuțiile și se asigură că „proiectul” iese bine. Spre deosebire de un project manager formal, acest rol nu este numit, negociat sau recunoscut. Responsabilitatea există, autoritatea lipsește.

Studiile cantitative arată că femeile alocă mai mult timp muncii neplătite, iar diferența crește în perioade cu complexitate logistică ridicată, precum sărbătorile. Deși aceste studii măsoară în principal munca fizică, cercetările calitative sugerează că munca cognitivă este sistematic subestimată și contează puțin în negocierea rolurilor.

Sărbătorile funcționează ca un test de stres pentru organizarea familială. Trebuie sincronizate meniuri, preferințe, bugete, relații sociale și așteptări emoționale. Faptul că totul pare să decurgă natural este un indicator al muncii cognitive eficiente, nu al absenței muncii.

Când această responsabilitate revine constant aceluiași partener, costul nu este punctual. Se acumulează sub forma de oboseală cronică, sentiment de inechitate și conflict relațional. Metafora project managerului ajută la vizibilizarea muncii. Problema apare atunci când acest rol rămâne implicit și unilateral.