03/02/2026
Uite o ființă fantastică care trăia pe pământ. Nu mulți o vedeau zilnic, pentru că trebuia să privești atent. Nu apărea când te grăbeai. Nu se arăta celor care voiau doar dovezi. Dar era acolo. Mereu.
Unii o numeau om. Alții o simțeau ca pe o prezență. Cei foarte rari știau: era o ființă vie, strat peste strat.
Ea avea cinci corpuri — unii spun că douăsprezece, dar nu despre număr era vorba, ci despre cât de mult îndrăzneai să vezi.
Avea un corp fizic, vizibil, palpabil, supus timpului. Îl hrănea cu pâine și apă, cu somn și atingere, cu mers desculț și cu pauze adevărate. Când îl forța, el tăcea. Când îl asculta, el înflorea.
Avea un corp energetic, care nu se vedea, dar se simțea. Curgea sau se bloca, se lărgea sau se strângea. Respirația îl deschidea, ritmul îl echilibra, liniștea îl aduna acasă. Când ființa trăia prea repede, energia se împrăștia. Când încetinea, se întorcea.
Avea un corp psiho-emoțional, sensibil ca apa și puternic ca muntii. El purta bucurii neexprimate, plânsuri amânate, doruri fără cuvinte. Se vindeca prin adevăr spus, prin lacrimi lăsate să cadă, prin râs fără motiv. Când emoțiile erau ținute captive, corpul devenea greu. Când erau lăsate să curgă, ființa devenea ușoară.
Avea un corp mental, iscusit, rapid, strălucitor. El făcea legături, planuri, povești. Dar obosea repede când era pus să conducă tot. Avea nevoie de ordine, de sens și, mai ales, de odihnă. Când gândurile se linișteau, claritatea apărea singură.
Avea și un corp spiritual, care nu cerea nimic, dar ținea totul. Se hrănea din prezență, din tăcere, din momentele în care viața nu era explicată, ci trăită. Acolo ființa își amintea că este mai mult decât povestea ei.
Și apoi, dincolo de toate acestea, era inima.
Inima nu era un corp. Era locul. În intimitatea ei sacră — știută doar de ființă — nu existau măști. Nu exista grabă. Nu exista comparație. Inima știa adevărul înainte ca mintea să-l formuleze. Știa cine este ființa dincolo de roluri, dincolo de frică, dincolo de ce a fost învățată să creadă despre sine. Iar ființa fantastică trăia sănătoasă nu pentru că făcea totul „corect”, ci pentru că, din când în când, se oprea și se asculta.
Hella, 🤍
