19/01/2026
„Eu nu mănânc emoțional. Pur și simplu îmi place mâncarea.”
Aud fraza asta aproape săptămânal la pacienții cu care lucrez în cabinet.
Și de fiecare dată îmi dau seama că, de fapt, acolo se ascunde ceva mult mai profund.
Nu pentru că oamenii mint - de cele mai multe ori, ei chiar cred asta.
Totuși există un mecanism psihologic complex în spate.
„Îmi place mâncarea” sună bine. E social acceptabil. E o explicație care nu doare.
Mult mai ușor de spus decât „mănânc ca să mă liniștesc”, „mănânc ca să nu mai simt”, „mănânc pentru că sunt singur”, „mănânc pentru că sunt copleșit”.
În psihologie, asta se numește mecanism de apărare.📌
Mai exact: negare și raționalizare.
Negarea înseamnă: „Nu am o problemă.”
Raționalizarea înseamnă: „Am o explicație logică pentru ce fac.”
Așa apare fraza: „Nu mănânc emoțional. Îmi place mâncarea.”
Doar că realitatea e mai nuanțată.
Am avut o clientă – să-i spunem Maria. La prima ședință a spus exact asta:
„Sunt gurmandă. Îmi place să mănânc bine. Nu e nimic emoțional aici.”
După câteva săptămâni, Maria a observat un lucru simplu, dar relevant:
pofta cea mai mare apărea după discuții tensionate cu mama,
seara, când se simțea singură,
sau în zilele stresante de la muncă.
Mâncarea chiar îi plăcea.
Dar rolul ei nu era doar gustul. Era liniștirea. Consolarea. Recompensa.
Mâncarea devenise un calmant emoțional.
Și aici apare întrebarea importantă:
Dacă tuturor ne place mâncarea, de ce unii dintre noi ajung să mănânce constant peste măsură❓
Pentru că nu vorbim doar despre poftă. Vorbim despre creier.
Alimentele bogate în zahăr, grăsimi și sare declanșează eliberarea de dopamină – hormonul plăcerii. Exact același mecanism care apare în dependențe.
Iar creierul învață repede:
„Când mănânc asta, mă simt mai bine.”
Și începe să ceară din nou. Și din nou. Și din nou.
Nu pentru foame.
Ci pentru stare.
De aceea e important să înțelegi diferența dintre foamea fizică și foamea emoțională.
Foamea fizică apare treptat, dispare când te-ai săturat și nu lasă vinovăție în urmă.
Foamea emoțională apare brusc, cere ceva anume (ciocolată, pizza, înghețată), nu dispare după ce mănânci și vine la pachet cu rușine și regret.
👉 Un exercițiu clarificator pe care îl recomand este jurnalul de mâncare emoțională.
Nu calorii. Nu grame. Ci emoții.
Înainte de fiecare masă sau gustare, notează:
➡️ Ce simt acum?
➡️ Ce gânduri am?
➡️ Ce s-a întâmplat în ultima oră?
➡️ Cât de flămând sunt de fapt?
➡️ Cât de plictisit sau sub-stimulat sunt, de la 1 la 10?
După două săptămâni, majoritatea oamenilor văd același lucru:
- mănâncă atunci când sunt anxioși,
- când sunt respinși social,
- când sunt furioși și nu pot exprima furia,
- când sunt plictisiți,
- când sunt copleșiți.
Și atunci apare marele AHA:
„Nu îmi place doar mâncarea. O folosesc ca medicament.”
Iar aici nu mai vorbim despre poftă sau gurmanderie.
Vorbim despre un tipar în care mâncarea a devenit soluția pentru emoții pe care nu ai învățat altfel să le gestionezi.
Despre o strategie de supraviețuire care, la un moment dat, poate că a funcționat, dar care acum îți face mai mult rău decât bine.
Însă vestea bună este că nu e vorba de lipsă de voință.
Ci de mecanisme psihologice și neurobiologice care pot fi înțelese și schimbate.
„Îmi place mâncarea” poate rămâne o afirmație frumoasă.
Dar doar atunci când nu mai e o scuză.
Ci o alegere conștientă, într-o relație sănătoasă cu tine și cu propriul corp.
