05/06/2023
Azi despre a dărui..
Am fost învățați că rămânem datori, dacă cineva ne dă un cadou, și noi trebuie la un moment dat să îl dăm înapoi. Sau dacă am fost ajutați la fel, și noi va trebui să ajutăm la rândul nostru acea persoană. Dar mă întreb ce se întâmplă dacă acea persoană nu mai face parte din viața noastră? Sau nu mai avem nici un fel de legătură? Suntem obligați să dăm înapoi ajutorul? Deseori mă gândesc… oamenii cu care nu am mai vorbit de ani de zile chiar trebuie să le dăm favorul înapoi, in loc sa ajutam o persoana care are nevoie de noi acum?
Oare nu funcționează pe principiul dacă simt? Dar e etic să dăm înapoi ajutorul primit dacă avem posibilitatea. Dar ce facem atunci când o facem doar din obligație? Oare chiar ajutăm acea persoană? când “trebuie să fac ceva ce nu îmi place/nu imi doresc”? atunci când o fac, dau 100% din mine? Sau doar dau ca să nu zică el/ea că sunt un om rău. (asta în cel mai bun caz...deobicei altfel de apelative se folosesc).
A nu se înțelege că nu sunt deacord cu a ajuta persoanele care au nevoie, ci mă refer la împărțeala asta așa matematic. Care deseori vine doar dintr-o emotie de constrângere și de presiune. Și mă întreb:oare asta chiar este ajutor? A ajuta sau a dărui sunt niște lucruri fundamentale, dacă sunt dăruite din inima, din dragoste și cu o emoție pozitivă. Altfel devine doar o negociere...sau ceva ce e de notat în calendarul creierului “eu am făcut asta, atunci și el va trebui să facă asta”. Și unde rămâne dorința și emoția sau mai bine zis bunătatea?
Dar din păcate nu doar în domeniul material întâlnim acest fenomen. Ci și în relațiile de iubire. Cu emoția asta atât de mult discutată și atât de des confundată cu atașamentul sau atracția. Știți atunci când o persoană iubește o altă persoană, așteptarea este să fie iubită înapoi. Da asta este cazul ăla idilic și dorit de toată lumea. Firesc cu toții ne dorim să fim iubiți..dar ce faci atunci când nu se întâmplă? Sau nu se întâmplă cm am vrea? Vine reproșul de genul: “eu te iubesc, mi-am dat viață pentru tine, mi-ai nenorocit viața, ești un/o ….”. sunt convinsă că marea majoritatea dintre oameni au auzit un astfel de reproș. Întrebarea este: ca să se dezvolte această emoție, te-a forțat cineva? Te-a obligat cineva? Da se întâmplă să simțim atracție, sau să ne dorim să fim iubiți și atunci proiectăm niște nevoi, doar ca să se întâmple și să fie nevoia noastră împlinită. Dar dacă se întâmplă să iubești pe cineva este necesar să spui că tu ai iubit mai mult? Iubirea poate fi cuantificată în mult sau puțîn? Cred cu tărie că pentru a iubi nu ai nevoie de motiv, ci emoția apare, din senin. Și partea minunată este, că ar trebui să ne bucurăm că există această emoție în noi, și da nu este plăcut să nu fie împărtășită, dar pentru asta, ce vină are cealaltă persoană? Și zic asta, pentru că sunt convinsă că iubirea nu are timp, spațiu, reguli, și persoane predefinite. Ci ea doar există și este o emoție infinită, cu multe fete și cu bunătate în esență. Nu cred că cineva poate iubi, ca mai apoi să reproșeze că a iubit. Iar dacă am ajunge să înțelegem asta, mă gândesc că multe relații nu ar mai fi abuzive. Sau atunci când știm că nu iubim, ci e doar un atașament, atunci am face pasul spre încheierea relației. Dar să nu uităm...iubirea este o nevoie de baza a fiecărui om. Atunci când o cuantifici și o cerșești, nu mai este iubire! Așa se întâmplă și cu tot ce dăruim...dăruim pentru că vrem, ne dorim și simțim. Altfel nu este dar...este doar o presiune sau obligație, o nevoie de a demonstra ceva.
Să nu uităm, ceea ce dai se întoarce la ține sub altă formă, sau de la altă persoană. Care este potrivită pentru ține în acel moment. La fel se întâmplă și cu cadourile, ajutorul și mai ales cu iubirea.
