02/01/2026
”𝐒𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐨𝐧𝐬𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐞𝐢 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢-𝐚𝐦 𝐟ă𝐜𝐮𝐭 𝐬ă 𝐧𝐞 𝐢𝐮𝐛𝐞𝐚𝐬𝐜ă.” – Savatie Baștovoi
Cum altfel să începi noul an decât cu unul din cele mai frumoase îndemnuri care există?
Nu vreau să induc în eroare pe nimeni, eu nu urmez nici o religie oficială și sunt apolitică, însă îmi este imposibil să rămân indiferentă la profunzimea și înțelepciunea unui astfel de gând, de oriunde și de la oricine ar veni acesta. Gândirea mea este una orientată spre cunoaștere, înțelegere și evoluție lucru care îmi face dificilă încadrarea într-un sistem anume.
Dar vreau să împărtășesc cu voi o povestioară care a făcut ca acest citat să răsune în toată ființa mea.
Ce e frumos la acest îndemn este că transcende simpla relație bărbat-femeie și se poate aplica în absolut orice tip de relație (adult-adult, femeie-femeie, bărbat-bărbat, bărbat-femeie și invers, părinte-copil, și de ce nu, chiar și terapeut-client)
Am lucrat în domeniul de îngrijire copii (babysitting) de mai bine de 10 ani. Dorința mea a fost să aflu și să înțeleg psihologia, nevoile și limbajul copiilor ca să îmi dau seama de propria mea psihologie și care mi-au fost nevoile reale în perioada copilăriei, pe scurt, ținta mea era să mă înțeleg pe mine, prin acești copii. Am dat tot ce am avut mai bun dar am și greșit, fiindcă mă aruncasem direct în practică, guvernată în mare parte de ”sindromul salvatorului”, fără studii specifice aprofundate, în afara unui modul de psihopedagogie făcut în facultate nu aveam altceva decât dorința de a le oferi iubire, protecție, joacă, educație și înțelegere.
Fiecare copil cu care am lucrat a fost o binecuvântare, m-am atașat de ei și mi-a fost teribil de greu să rup legătura, am și decis să renunț la genul acesta de ”job-uri” din cauza durerii provocate la despărțire, tindeam să plec fără să mă mai uit înapoi. (când lucrurile se schimbau în viața mea sau a lor și era timpul să încheiem colaborarea)
Ultimul copil de care am avut grijă mi-a pus capac! Vlăduț, băiatul unor prieteni buni, l-am cunoscut când avea doar 1 lună!!! (30 de zile de când ”ieșise” pe lumea asta). Nu are sens să spun că ”dragoste la prima vedere” să vezi așa un miracol mititel, să fii martoră la o asemenea minunăție.
Stabilisem un program cu mama lui, scopul era să îi pot oferi cât mai mult timp pentru odihnă, recuperare și timp pentru profesia ei, astfel copilul dormea cu mine noaptea, preferabil pe pieptul meu, că era mai plăcut, asta până a crescut și a început să aibă nevoie de mai mult spațiu și libertate de mișcare. M-am bucurat din toată inima de fiecare moment pe care îl petreceam cu el pentru că știam că aceste etape nu se mai întorc!
Am aplicat tot ce învățasem până în acel moment, am practicat prezența deplină cu el (nu telefoane, nu distrageri, ci prezență totală, atunci, acolo, cu el, cu ce se întâmpla) am practicat mult contact vizual, mai ales dimineața când se trezea, ca sistemul lui nervos să înregistreze acest lucru ca fiind ”𝐧𝐨𝐫𝐦𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞” să fie mai puțin tentat să vâneze dopamina data de ecrane și gadget-uri și să fie mai puțin susceptibil spre a dezvolta dependențe, simpla acțiune de a sta, dimineața, în tihnă, a ne uita la mâini, la obiecte din jur, unul la altul, a vorbi etc. toate aceste lucruri care ne fac să ne simțim conectați unul cu celălalt, să ne simțim văzuți, auziți, înțeleși, importanți, pe scurt, să ne simțim umani! A fost o adevărată onoare să-l văd crescând în primii lui 2 ani de viață.
Ultima întâlnire a fost în vară, în august, când am petrecut cu el o săptămână, după această perioadă stabilisem cu mămica lui că eu trebuia să intru mai serios în practica terapiei pe care o studiam, să mă pregătesc și pentru școala de masaj, iar Vlăduț urma ca din toamnă să intre la creșă. A durut crunt separarea aceasta, un doliu surd și mut pentru încheierea unei etape cu un copil care nici nu este al meu, un sevraj puternic și un gol imens lăsat în sufletul meu. Ca de obicei, mă auto-convingeam că e mai bine așa, că mă va uita, că viața merge mai departe, că că că…
Se apropie ziua lui, la început de noiembrie și m-au chemat să fiu și eu acolo la împlinirea a 2 anișori. Las tot ce aveam de făcut, reprogramez tot și plec spre București în dimineața următoare, cu inima dansând de bucurie că urmează să-l revăd.
Ajunsesem pe la 11 dar el era la creșă până pe la ora 16. Am stat de vorbă cu tatăl lui până s-a făcut ora de ”adunare gașcă”. A venit mămica cu el și fiul mai mare să ne ia cu mașina să mergem spre restaurant; intru în spate lângă Vlăduț, amuțește, se face liniște, se uită la mine, se freacă la ochi, se uită iar la mine, se freacă iar la ochi, eu întrebam într-una ”a dormit la prânz?” ”îi este somn?” ”de ce se freacă așa mult la ochi” păreau și ușor umezi, mă îngrijoram că-l ustură ochii de somn. Eram așa fericită să-l revăd, scot o jucărie mica, simbolică, pe care o luasem pentru ziua lui, o ține în mână, nu-i mai dă drumul dar nici nu se uita la jucărie, se uita doar la mine.
Programul a fost destul de scurt iar eu la 21 aveam ultimul tren înapoi spre Brașov. Am fost iar prezentă cu el, îl țineam în brațe, ieșeam afară la aer că era foarte agitat cu toate emoțiile și se suia pe toți pereții plus năzbâtiile tipice vârstei cu tras fețe de masă, aruncat tacâmuri, spart pahare, așa că afară cu noi doi, aer curat, povestit!
Și era totul bine, totul calm, totul liniște, totul în tihnă, un adult cu un copil în brațe, nimic mai mult.
Se apropie momentul plecării, mă simte că-s pe picior de plecare, îmi urmărește atent fiecare gest, fiecare mișcare și înțelege ce urmează, urmează să plec așa că începe să plângă zgomotos, incontrolabil, sfâșietor, mama lui îmi face semn să nu mai amân, să plec, să nu prelungesc agonia că se va liniști el. Am plecat afară să aștept taxi-ul, se auzea plânsul lui până în afara restaurantului, m-am dus zombie spre gară, amuțisem în gândurile mele tot drumul, priveam în gol în încercarea de a găsi consolarea aia care spune ”e mai bine așa, o să te uite, îi faci mai mult rău dacă tot apari așa cu țârâita doar ca să dispari iar, ori una ori alta, alege!” chinuită de acest gând, întrebându-mă ce e mai bine să fac în situația asta, să dispar de tot din viața lui, să-i dau timp să se vindece de mine și să mă uite? Ce e mai bine de făcut???? Că mie nu-mi era bine fără el, eu nu doream să dispară din viața mea, îmi doream să fac parte din viața lui în continuare.
Și atunci m-a lovit acest citat, mi-am amintit aceste vorbe ”𝐒𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐨𝐧𝐬𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐞𝐢 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢-𝐚𝐦 𝐟ă𝐜𝐮𝐭 𝐬ă 𝐧𝐞 𝐢𝐮𝐛𝐞𝐚𝐬𝐜ă” și mi-am dat seama la ce nivel de egoism funcționam de fiecare dată când decideam eu în numele altora, că e mai bine fără mine, le va trece, vor merge mai departe, le provoc suferință, mai bine dispar din viața lor etc. Nici o secundă până în acel moment nu m-am gândit cm îi afectează pe ceilalți gândirea mea și deciziile mele interne.
A fost nevoie să fiu sfâșiată de faptul că am sfâșiat inimioara unui copil care și-a permis ”impertinența” să mă iubească înapoi la fel de mult cm îl iubesc eu, poate chiar mai mult, cu siguranță mai mult…
Ce am făcut??? Unde e responsabilitatea față de el? A venit pe lume cu inocență, la vârsta asta copiii nu au măști, când iubesc ceva, se vede, când nu le place ceva, se vede!!! Iar eu ce fac? Îl pedepsesc pentru că mă iubește? Dispar pentru că mă iubește? Ce exemplu dau? Ce va învăța din asta? Că e ceva greșit cu el? Că nu e suficient? Cum să permit una ca asta, când copiii vin cu cea mai pură formă de iubire posibilă, nedisimulată, transparentă…
Am discutat cu părinții și am stabilit că ne vom vedea măcar de 2 ori pe lună, o zi/două.
Subestimăm teribil iubirea pe care cei mici o poartă pentru părinții sau îngrijitorii lor. Poate pentru noi, adulții, ei sunt doar niște copii de care trebuie să avem grijă, însă pentru ei, noi suntem TOTUL!
Îmi permit să spun că și în calitate de terapeuți, suntem responsabili pentru fiecare client care ne trece pragul și de asemenea pentru fiecare om care ne trece prin viață.
Dacă am înțelege mai bine acest lucru cred că am reuși să fim mai oameni unii cu alții.
”𝐒𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐨𝐧𝐬𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐞𝐢 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢-𝐚𝐦 𝐟ă𝐜𝐮𝐭 𝐬ă 𝐧𝐞 𝐢𝐮𝐛𝐞𝐚𝐬𝐜ă.”
