Cabinet Individual de Psihologie Claudia Bøndergaard

30/12/2025

Crăciunul e o reînnoire tăcută: se naște Isus și, odată cu El, ni se dă din nou șansa întoarcerii la inimă — la iertare, la sens, la lumină. E un timp în care nu doar „simțim”, ci ne reașezăm lăuntric.

Anul Nou, în schimb, e reînnoirea concretă, readucerea la km 0. Aici nu rămânem la intenție, ci trecem la faptă. Începem să punem ordine, să închidem ce e de închis și să deschidem ce e de deschis.

Ianuarie devine, astfel, o poartă. Și nu întâmplător: Ianus, zeul bicefal, privește și înapoi, și înainte. Un chip face inventarul a ceea ce a fost; celălalt privește spre ceea ce poate fi. În decembrie avem răgazul să vedem clar ce are nevoie de reînnoire — spiritual sau nu. Iar ianuarie, cu cele 31 de zile ale lui, ne dă timp să transformăm claritatea în pași reali.

Decembrie clarifică. Ianuarie concretizează.

Tu ce ai vrea să reînnoiești în 2026?

Sursa imagine: „Janus, the Roman god” (1878) – Wikimedia Commons (Domeniul public).

27/12/2025

De sărbători, feed-ul e plin de lumini și imagini „perfecte”. Dar uneori, în spatele ecranului, rămân doar o siluetă și niște gânduri foarte omenești…

Rețelele sociale devin adesea un ecran al „vieților perfecte”.
Creierul ajunge să compare viața ta întreagă cu trei secunde atent alese din viața altcuiva.

Avem, în noi, cel puțin două spații: unul al comparației, validării și fugii de emoții și unul mai liniștit, în care încap corpul real, emoțiile reale și oamenii reali.

Nu trebuie să renunți la rețele. Dar poți observa: unde stai mai mult în tine, zilele astea? Dacă te simți singur(ă), e posibil să nu fie „ceva în neregulă cu tine”, ci doar să fi rămas prea mult în spațiul comparației.

Tu unde simți că stai mai mult, în perioada asta?

Foto: Pixabay

24/12/2025

Crăciun fericit! 🎄

În lumina sărbătorilor, îmi doresc ca „acasă” să însemne mai mult decât un loc — să fie o stare: căldură, tihnă, siguranță și oameni cu care putem fi noi înșine.

Să ne fie casa (și inima) un spațiu de lumină, în care se așază recunoștința pentru ce a fost bun și blândețea față de ce a fost greu. Iar anul care vine să ne aducă întâlniri cu sens, prezență autentică și roluri potrivite — roluri care ne hrănesc, ne apropie și ne sprijină să rămânem vii în relație, pe scenă și în viață. 🎭

Cu recunoștință către Asociația Română de Psihodramă Clasică - ARPsiC și către toți cei care țin viu spiritul psihodramei, pentru comunitate, pentru învățare și pentru spațiile de întâlnire pe care le construim împreună.

Un An Nou bun, cu bine, cu curaj și cu bucurie!

Foto: Pixabay

24/12/2025

Crăciunul are un fel aparte de a apăsa exact pe un nerv sensibil: „Ce am făcut cu viața mea?”, „Dacă aș fi ales altfel?”, „Oare contez pentru cineva?”

Dacă ești cinefil, te invit la o (re)întâlnire cu un clasic de sărbători: „It’s a Wonderful Life” (1946, regia Frank Capra) — povestea lui George Bailey, care, când ajunge la capătul puterilor, are ocazia să vadă cm ar fi arătat lumea dacă el n-ar fi existat.

Dacă ești bibliofil, îți propun o lectură care atinge frontal tema regretelor: „Biblioteca de la miezul nopții” („The Midnight Library”, 2020, Matt Haig) — Nora Seed ajunge într-o bibliotecă la granița dintre vieți, unde fiecare carte deschide o variantă alternativă: „Ce-ar fi fost dacă…?”

Ca psihoterapeut, văd des cm mintea noastră devine necruțătoare în perioada asta: compară, învinovățește, ține socoteala la „ce n-am făcut” și trece cu vederea lucrurile mici care au contat enorm. Atât filmul lui Capra, cât și romanul lui Haig ne reamintesc un fir simplu și puternic: valoarea unei vieți nu se măsoară în perfecțiune, ci în legături, prezență și urma tăcută pe care o lăsăm în urmă.

🎄 Invitația mea pentru voi, de Crăciun:
Alegeți unul dintre ele (filmul sau cartea), într-o seară liniștită, cu o pătură și ceva cald, și priviți-l / citiți-o ca pe un exercițiu de blândețe:
„Unde am contat, chiar și fără să-mi dau seama?”
Poate nu e o întrebare care „rezolvă” tot, dar e una care poate aduce un pic de pace.

Crăciun liniștit, cu mai puțină judecată și mai multă îngăduință. 🤍

22/12/2025

Nuremberg mi s-a părut, dincolo de istorie, un studiu despre cm se pierde și se recâștigă claritatea interioară. Kelley intră ca psihiatru convins că poate rămâne neutru, dar are deja o fisură: nevoia de validare, stima de sine fragilă și „proiectul de imortalitate” (în sensul lui Yalom) care îl face vulnerabil. Göring simte asta și îl trage în narațiunea lui: carismă, justificări, „umanizare”, apoi complicități mici (familia, rolul de poștaș) care îl fac pe Kelley să-l vadă, pentru o vreme, ca pe o victimă. În lectura mea, Göring e construit ca un prototip al narcisismului malign: grandiozitate, nevoie de control, seducție și cruzime, cu empatie instrumentală.
Momentul proiecției din sala de judecată rupe vraja: probele incontestabile îi mută balanța către realitatea obiectivă și către victime, nu către realitatea construită de agresor. Din acel punct, Kelley nu mai poate funcționa doar ca psihiatru; devine mai ales martor și om. Vinovăția lui vine nu atât din încălcarea limitelor profesionale, cât din revelația înfricoșătoare că acești oameni pot fi aparent „normali” — și că, în anumite condiții, oricare dintre noi ar putea aluneca spre rău dacă vulnerabilitățile preiau controlul și empatia se erodează.
În confruntarea din celulă, reproșul și cererea de explicații par și o încercare de a repara rușinea: că a putut empatiza și că a căzut în plasă. Iar Göring, în dinamica narcisismului malign, nu răspunde la conținut, ci atacă punctul vulnerabil și confiscă narațiunea: îi ia lui Kelley chiar și posibilitatea de a se salva prin scris, reducându-l la o notă de subsol. De aici încolo, rolul de psihiatru pare scurtcircuitat — iar restul e prețul unei lucidități greu de purtat.
Am rămas cu ideea că luciditatea nu e un bun pe viață. Se întreține: prin claritatea faptelor și prin veghea asupra orgoliului, care, scăpat de sub control, poate eroda empatia.
(Repere conceptuale: Yalom – „proiectul de imortalitate”; și noțiunea de „narcisism malign”, folosită aici ca grilă interpretativă a personajului. Interpretarea filmului este personală și nu reprezintă o evaluare clinică a unor persoane reale.)

2h 28m | PG-13

19/12/2025

Vreau să vă arăt un live care m-a atins. Bogdan Ghirău – „Unde ești, iubirea mea (live din garsonieră)” 🎸🎤
https://www.youtube.com/watch?v=ajwfU32jtxY

Versurile sunt foarte sincere: despre dor, despre așteptare și despre iubirea aia care nu vine “perfect”, ci se crește și se învață, cu emoție și vulnerabilitate. Mie mi-a rămas în minte ideea asta — “învață-mă să iubesc” — și felul în care o spune.

Dacă vă place, lăsați-i un mesaj și dați un share. Ajută enorm. 🙌

Am tras live unele dintre piesele proprii, plus un cover. Asta s-a-ntâmplat în garsoniera în care locuiesc. Așa că, făcând un rezumat foarte scurt al celor d...

18/12/2025

Ani de zile am zis și eu: „nu-mi trebuie Instagram”. 🙂

Dar adevărul e că m-au convins, pas cu pas, chiar clienții mei din terapie — că ar fi util să fiu și acolo, mai aproape, mai ușor de urmărit.

Așa că pe 1 Decembrie (zi mare și început de lună) mi-am făcut curaj și mi-am zis: dacă tot mă simt încă tânără… să fie! 😄
Habemus Instagram. ✨

Ne vedem și acolo cu resurse, gânduri utile și un strop de umor.

👉 Link: https://instagram.com/cgmbond

18/12/2025

Throwback din septembrie — că în decembrie ne încălzim cu amintiri. ❄️✨

16/12/2025

Mii de mulţumiri celor mai noi urmăritori! Mă bucur că v-aţi alăturat! Ardeleanu Ionel, Marius Capră, Adrian Stan, Elena Dyana, Corina Mihaela Pirlea

15/12/2025

Citind azi despre descoperirea astronomilor care au surprins o gaură neagră uriașă deformând spațiul-timpul, exact așa cm a prezis Einstein, m-am trezit gândindu-mă la… ADHD și emoții.

În jurul acestei găuri negre, o stea a fost sfâșiată, iar resturile ei au format un disc de materie care se învârte și un jet de energie. Totul e antrenat într-un dans nebun de rotația găurii negre. Există acolo și un „orizont al evenimentelor”: o graniță invizibilă dincolo de care nimic nu mai poate scăpa. Dacă ai trecut de ea, ești pierdut în vârtej.

La copiii (și adulții) cu ADHD, eu văd ceva similar.
„Gaura neagră” este furia și impulsivitatea. Până la un punct, încă mai poți respira, te poți opri, poți cere pauză. Asta e zona dinainte de „orizontul evenimentelor”. Dar după ce treci de linia aceea invizibilă – un cuvânt declanșator, o nedreptate, o frustrare în plus – intri în vâltoarea emoțiilor și simți că nu mai controlezi nimic. Ești „sfâșiat” pe dinăuntru, exact ca steaua prinsă prea aproape de gaura neagră.

Din afară, copilul cu ADHD poate părea „leneș”, „încet”, „neserios”, ca și cm ar rămâne mereu în urma timpului. Din interior însă, gândurile, impulsurile și emoțiile îi aleargă cu o viteză uriașă, iar timpul pare fie să zboare, fie să dispară complet de sub control. La fel ca lângă o gaură neagră, unde timpul se comportă diferit aproape de ea decât departe, și aici ceea ce se vede din afară nu spune toată povestea.

Poate că rolul nostru, ca adulți, e să-i ajutăm să-și recunoască propriul „orizont al evenimentelor” emoționale – să știe când se apropie de el și ce pot face ca să nu fie trași cu totul în gaura neagră a furiei: o pauză, un „am nevoie de ajutor”, o îmbrățișare, un pas înapoi.

Universul ne arată că și cele mai extreme forțe pot fi înțelese. Poate că, înțelegând mai bine și „universul interior” al copiilor cu ADHD, putem aduce acolo un pic mai multă lumină.

Uneori, o pauză și un ”sunt aici” fac mai mult decât o mie de explicații — chiar și atunci când rezervorul nostru de răbdare e pe roșu; de multe ori, e suficient să ne oprim o clipă, să respirăm și să rămânem aproape.

Sursa articolului care m-a inspirat:
„Astronomii surprind o gaură neagră care deformează structura spațiu-timp, conform predicțiilor lui Einstein” – Mediafax

https://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/astronomii-surprind-o-gaura-neagra-care-deformeaza-structura-spatiu-timp-conform-predictiilor-lui-einstein-23657734

Fotografie via Pixabay

12/12/2025

Orice proces terapeutic, oricât de bine condus, poate trece prin momente în care avem impresia că ”stagnăm”. În astfel de momente, apare firesc întrebarea: cine e responsabil de schimbare – terapeutul, clientul sau amândoi?

În terapie ajung uneori într-un punct în care aud:
„Simt că stagnez.”
„Simt că nu se schimbă nimic.”
„Nu știu de ce mai vin, dar nici nu știu ce altceva să fac.”
De multe ori, nu e vorba doar despre terapie, ci despre un mod mai larg de a trăi: oameni care rămân ani întregi în relații sau joburi care îi rănesc, amână decizii importante, simt nedreptate, acumulează frustrare… și, într-un final, spun: „stagnez”.

Acest text este inspirat din experiența clinică, cu detalii complet modificate pentru a proteja confidențialitatea.

În realitate, într-un proces terapeutic sunt doi oameni și două responsabilități.
Terapeutul are responsabilitatea de:
• a oferi un cadru sigur, stabil și previzibil;
• a fi atent, prezent, onest;
• a pune întrebări, a propune perspective, a semnala tipare care se repetă;
• a spune „nu pot” atunci când i se cere ceva imposibil (de exemplu, „să facă el schimbările în locul clientului”).
Clientul are responsabilitatea de:
• a aduce sincer ceea ce trăiește (inclusiv nemulțumirea față de terapie);
• a testa „în realitate” lucrurile discutate, nu doar la nivel de idei;
• a-și asuma că nimeni, oricât de bine intenționat, nu poate face în locul lui pașii concreți din viață – nici terapeutul, nici partenerul, nici șeful.
Când procesul pare să stagneze, nu înseamnă automat că „terapia nu funcționează” sau că „cineva nu-și face treaba”. De multe ori, stagnarea scoate la lumină exact tema centrală a persoanei: blocajul în a decide, frica de schimbare, așteptarea ca altcineva să vină cu soluția perfectă.
În întâlnirea terapeutică, momentul în care cineva spune „simt că stagnez” poate deveni un punct foarte important de lucru, dacă îndrăznim să rămânem cu el:
Ce înseamnă pentru mine „stagnare”?
Ce fac (sau nu fac) eu când simt asta?
Ce aștept, poate în tăcere, de la celălalt – terapeut, partener, șef – și nu spun?
Uneori, este nevoie să ajustăm obiectivele, ritmul, modul de lucru. Alteori, e nevoie să recunoaștem sincer că relația terapeutică nu mai este vie și să încheiem cu respect. Iar alteori, tocmai prin faptul că îndrăznim să vorbim despre „stagnare”, relația se adâncește și se reconfigurează.
Schimbarea în terapie nu înseamnă să facă terapeutul „magie”, nici să „vrea clientul mai tare”. Înseamnă să putem privi împreună și mișcările, și blocajele, și să ne asumăm fiecare partea noastră.
Uneori, primul pas nu este „un mare breakthrough”, ci o întrebare foarte simplă, dar onestă:
„Cum contribui eu, aici și acum, la faptul că simt că stagnez?”



Fotografie via Pixabay

09/12/2025

Intoleranța față de slăbiciunea celorlalți ascunde, adesea, o intoleranță veche față de propria vulnerabilitate.

În terapie întâlnesc uneori oameni care spun, foarte apăsat:
„Nu suport când oamenii sunt sensibili peste măsură. Nu suport răsfățul și victimizarea.”

Acest text este inspirat din experiența clinică, cu detalii complet modificate pentru a proteja confidențialitatea.

La prima vedere, pare doar lipsă de empatie sau aroganță.
Dar, când stăm mai mult cu povestea, începe să se contureze altceva: de multe ori e vorba despre un copil care n-a avut voie să greșească, care a fost făcut de rușine pentru cea mai mică eroare și care a auzit ani la rând mesaje de tipul „trebuie să fii tare”, „nu te mai plânge”, „nu ai voie să greșești”.

Astăzi, ca adult, când vede pe cineva mai lent, mai nesigur sau mai vulnerabil, nu vede doar persoana din fața lui.
Se reactivează o veche nedreptate:
„Pentru mine nu a avut nimeni înțelegere. De ce să am eu pentru alții?”

În întâlnirea terapeutică ne întoarcem la momentele din viață în care omul nu a avut voie să fie copil, să fie confuz, să greșească; dăm spațiu acelei voci interioare care spune „mi-a fost frică, m-am simțit mic, m-am simțit prost” și antrenăm, pas cu pas, un mod de a vorbi cu sine care nu alunecă nici în autocompătimire, nici în autodistrugere.

Uneori, schimbarea începe foarte simplu, cu o singură întrebare pe care cineva îndrăznește, în sfârșit, să și-o pună:
„Unde, în viața mea, n-am avut eu voie să fiu așa cm îi judec acum pe ceilalți?”

Fotografie via Pixabay