20/11/2025
Îmi plac cuvintele mai mult decât imaginile. Pe mine m-a vrăjit „Frankenstein” al lui Guillermo del Toro, în primul rând prin dialoguri. Las și eu câteva gânduri (subiective, desigur) despre film.
Împăcată ori răzvrătită față de propria soartă, ființa umană a năzuit mereu spre nemurire. Credința în viața veșnică se regăsește în paradigmele culturale ale mai multor civilizații.
Guillermo del Toro răsucește sensul din romanul lui Mary Shelley și îi schimbă centrul de greutate: miza filmului se așază în spațiul intim dintre personaje, iar povestea capătă densitate de dramă morală.
Demersul demiurgic e doar preludiu. Adevărata esență a creatorului se dezvăluie abia când trebuie să poarte responsabilitatea creației sale.
Există aici un fir care, pentru unii dintre noi, atinge ceva foarte personal. Cei neiubiți ori nedoriți nu sunt monștri, ci creatorii lor, adică aceia care i-au abandonat în loc să-i îngrijească.
Figura paternă a savantului se leagă de imaginea rușinii travestite în ambiție. Omul de știință vrea să fie mai presus de Dumnezeu, să găsească nemurirea, dar e sfâșiat de teama de neputință și de rivalitatea cu autoritatea paternă. Creatura devine dublul său etic și întruchipează ceea ce a alungat din sine: fragilitatea și nevoia de iubire.
Cele mai delicate pagini ale filmului sunt lecțiile de alfabet emoțional. Creatura învață cuvintele odată cu iubirea și blândețea. Elisabeth și bătrânul nevăzător devin profesorii unui limbaj al apropierii. Dragostea și grija dau nume și înțelesuri pentru obiecte și sentimente. Din ele crește ideea că atingerea, afecțiunea, cunoașterea, educația pot ridica un om din întuneric. Traumele modelează, dar nu dictează destinul moral. În fiecare dintre noi stau doi lupi: al iubirii și al indiferenței, iar filmul te întreabă pe care alegi să-l hrănești.
Yalom ne sfătuiește să renunțăm la ideea unui trecut mai bun. Cu toatea acestea, întocmai ca în film, unii dintre noi continuă să spere că li se va cere iertare pentru chinul îndurat.
Filmul recunoaște foamea aceasta de dreptate și de iubire și o pune în balanță cu maturitatea. Speranța rămâne omenească, dar vindecarea se află în relațiile pe care le construim în viață.
În această cheie, „Frankenstein” e o meditație despre felul în care ne facem unii altora loc: prin atingeri blânde, prin cuvinte, prin iubire. Monstrul adevărat poartă un singur nume: indiferența.