11/01/2026
Relația cu părinții este primul spațiu în care ai învățat ce înseamnă iubirea. Dar, pentru mulți oameni, este și locul unde au învățat frica – frica de a nu greși, de a nu dezamăgi, de a nu pierde afecțiunea celor din jur dacă sunt cu adevărat ei înșiși.
Felul în care relaționezi astăzi cu părinții tăi, dar și cu lumea, în general, își are rădăcinile în modul în care, în copilărie, ai învățat să te adaptezi la nevoile lor într-un context în care tu nu aveai putere și nici opțiuni reale, dar este influențat și de câtă siguranță emoțională ai simțit că ai, de rolurile care ți-au fost atribuite, de limitele care, poate, au lipsit.
Dacă simți nevoia să le explici tot ce faci, este posibil să nu fi avut dreptul la propria intimitate – la gândurile tale, la un spațiu doar al tău. Dacă taci atunci când ești jignit sau rănit, poate că ai învățat că, dacă spui ce simți, vor exista consecințe, pe când tăcerea îți oferă „siguranță”. Iar dacă te grăbești să le iei apărarea chiar și atunci când te rănesc, este posibil să fi învățat că loialitatea înseamnă să accepți orice.
Dacă te simți responsabil pentru emoțiile părinților tăi, este posibil să fi fost copilul care a fost nevoit să crească prea repede. În mod firesc, în copilărie, părintele este cel care reglează emoțiile copilului – îl calmează, îl ghidează, îi oferă siguranță. Însă în anumite familii, acest rol se inversează. Copilul devine cel care „simte” starea părintelui, cel care anticipează, cel care intervine. Învață să-i citească privirile, tăcerea, schimbările de ton și să își ajusteze comportamentul în funcție de ce descoperă.
Dacă îți este greu să spui „nu”, teama de a nu dezamăgi poate fi încă prezentă și activă. Iar dacă reacționezi intens la criticile lor, nu este pentru că ești „prea sensibil”, ci pentru că aceste critici au fost cândva constante și dureroase, iar astăzi îți reactivează răni vechi.
Dacă ai fost iubit condiționat – pentru cm te-ai comportat, cât ai oferit, ce ai realizat – este posibil ca astăzi să iubești „cu precauție”: să te adaptezi excesiv nevoilor celorlalți, să te autocenzurezi. Încerci să intuiești mai întâi ce așteaptă celălalt, înainte să te întrebi ce simți tu. În plus, poți simți constant nevoia de a demonstra că ești „suficient” – suficient de bun, de capabil, de merituos.
Și chiar dacă încerci să pui limite, te simți vinovat. Această vinovăție exprimă, de cele mai multe ori, o frică veche – frica de a nu ți se reproșa că ești egoist, frica de a nu-ți „trăda” părinții, chiar și atunci când o apropiere prea mare te epuizează sau te rănește. Iar furia care apare când primești sfaturi nesolicitate nu este furia unui adult nerecunoscător, ci reacția copilului care nu s-a simțit ascultat, ci mereu controlat.
Uneori, distanțarea nu este o formă de respingere, ci un gest de autoprotecție. Iar nevoia constantă de a-i salva, de a-i schimba sau de a-i face să înțeleagă nu ține de prezent, ci de încercarea copilului de odinioară de a obține, la maturitate, siguranța, validarea sau recunoașterea care i-au lipsit atunci.
Relația cu părinții nu se vindecă nici prin reproșuri, nici prin negare, ci prin înțelegere și limite clare. Presupune să vezi ce a fost așa cm a fost, fără să idealizezi, fără să negi. Să recunoști ce ți s-a oferit, dar și ce ți-a lipsit.
Poți să-i iubești fără să te pierzi pe tine. Poți fi empatic fără să te simți responsabil pentru fericirea lor. Să accepți ce este și să alegi, conștient, cine vrei să fii de aici înainte, dacă îți mai dorești să răspunzi din același rol care ți s-a atribuit în copilărie sau dacă alegi să ieși din el și să te poziționezi, în sfârșit, ca adult: într-o relație care nu mai e dominată de frică, vinovăție sau „datorie”, ci de asumare, limite și respect față de tine.
Ursula Sandner
