13/12/2020
Apariţia formală a psihologiei clinice a avut loc spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX (Lightner Witmer a propus termenul de clinical psychology în 1908) şi a fost legată de evaluarea intelectuală şi de asistenţa psihologică a subiecţilor suferinzi de handicap mental.
Astfel, în perioada preistorică şi în Antichitate identificăm două curente care încearcă să explice sănătatea şi boala. Primul curent este unul de sorginte magică, în care bolile erau concepute ca fiind expresia faptului că bolnavul era posedat de un spirit. Dacă spiritul era rău (cel mai adesea în cazul în care bolnavul psihic avea comportamente antisociale sau auto-punitive), tratamentul consta în eliminarea acestui spirit prin ritualuri religioase (de exemplu, exorcizarea) sau prin anumite mijloace fizice cu fundament religios (trepanaţii). Dacă spiritul era bun (comportamentul bolnavului psihic nu era periculos sub aspect social sau pentru propria persoană), boala era considerată sacră, iar bolnavul era învestit cu atribute religioase (spre exemlpu, era considerat profet). Al doilea curent concepea boala ca fiind determinată de cauze naturale. Spre exemplu, Hippocrat definea epilepsia nu ca pe o boală sacră, ci ca pe o boală determinată de tulburări ale creierului. In perioada Evului Mediu, ideea antică potrivit căreia boala ar fi determinată de posesiunea de către un spirit rău a devenit dominantă. Bolnavii psihic (mai ales cei agresivi) erau declaraţi vrăjitori, posedaţi de diavol etc., iar tratamentele constau adesea în izolarea acestora în locuri improprii (legaţi în lanţuri), exorcism şi, uneori, chiar execuţie, dacă aceasta era în interesul Bisericii; menţionăm însă că această perspectivă trebuie văzută nuanţat, cu un vârf al agresivităţii în perioada de impact maxim al Inchiziţiei. In epoca modernă, ca urmare a slăbirii rolului Bisericii în societate, modelul antic, conform căruia boala psihică este un fenomen natural, începe să devină dominant. Apar acum diverse orientări care încearcă să explice cm apare boala psihică, făcându-se apel la factori sociali şi de mediu (Pinel), factori organici (Griesinger, Kraepelin) sau psihologici (Charcot, Freud, Janet, Mesmer). Perioada contemporană (secolul XXI) este cadrul în care psihologia clinică a devenit o ştiinţă de sine stătătoare, cu impact major la nivel social.