12/12/2024
Chiar ieri discutam cu un client despre cât de dificil este să stea singur cu el însuși în liniște, fără alte distrageri cm sunt ecranele. Am găsit dificultatea lui ca pe o problemă existențială a noastră, a tuturor, de rezolvarea căreia poate depinde construirea unei vieți bune. Ne e frică de propria minte și facem tot felul de lucruri pentru a nu fi în contact cu noi înșine. Facem ce facem pentru că ne dorim, sau facem lucrurile pe care pe facem ca o scăpare? Ce funcție au acțiunile noastre, ne ajută să evităm ceva sau să trăim?
Vă invit să citiți această postare ce mi-a plăcut deosebit de mult :).
Cum să locuim în propria viață
„Cel mai însemnat lucru pe lume este a ști să-ți aparții doar ție,” afirmă Montaigne, punând în cuvinte un ideal stoic. Această afirmație, în absența unui context mai larg, poate fi interpretată fie ca un apel la egoism și izolare, fie ca o pledoarie pentru libertate interioară, autodeterminare și împăcarea cu sine.
Montaigne își propune acest ideal, pornind, cel mai probabil, de la observația lui Seneca, care ne atrage atenția că „nimeni nu-și aparține sieși.” Suntem mereu prinși în obligații față de alții, în griji inutile și în teama de a dezamăgi. Rareori ajungem să trăim și pentru noi; de fapt, ajungem să amânăm acest lucru pentru un moment al vieții când toate vor fi rezolvate. Însă acest moment nu se ivește niciodată.
Ajungem astfel la unul dintre cele mai mari păcate, care este, din perspectiva lui Seneca, risipa timpului. Suntem extrem de atenți când vine vorba de bani sau bunuri, dar suntem „risipitori cu singurul bun cu care ar trebui, de fapt, să ne arătăm zgârciți” – timpul nostru. Trecem zilele în grabă, ocupându-ne cu tot felul de lucruri care ne distrag de la ceea ce contează, iar anii se scurg fără să simțim. „Nimeni nu-ți va înapoia anii, nimeni nu te va reda ție din nou,” avertizează Seneca.
Dar de ce facem asta? Blaise Pascal oferă un răspuns profund. El spune că „toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru, acela că nu știu să rămână singuri într-o odaie.” Nu suportăm liniștea sau să fim doar cu noi înșine. Când nu avem ocupații sau distracții, gândurile noastre ne întorc spre lucruri dificile: faptul că suntem vulnerabili, că vom îmbătrâni, că viața este trecătoare. De aceea, căutăm orice fel de zgomot, agitație sau țeluri care să ne țină ocupați. Pascal ne arată că oamenii nu se distrează și nu muncesc pentru că acestea le aduc fericire, ci pentru că îi împiedică să se gândească la ei înșiși.
Pascal observă că până și cei mai bogați sau puternici oameni sunt nefericiți dacă li se iau toate distracțiile. „Regele este înconjurat de oameni care nu se gândesc tot timpul decât cm să-l distreze și să-l împiedice să se gândească la el însuși, pentru că, oricât de rege ar fi, dacă se gândește, devine nefericit.” Așadar, căutăm agitația și hărțuiala nu pentru că ne plac cu adevărat, ci pentru că ne distrag de la gândurile grele despre noi înșine.
Aceste două mișcări, risipirea timpului și fuga de sine, se nasc dintr-un instinct profund, dar contradictoriu: pe de o parte, dorim liniștea și tihna, pentru că intuim că fericirea se află în repaos; pe de altă parte, ne este imposibil să o suportăm. În cuvintele lui Pascal, „căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-am depășit, liniștea devine nesuferită.” Această contradicție – între nevoia de repaos și imposibilitatea de a-l tolera – definește condiția umană în viziunea lui Pascal.
În lumina acestor reflecții, ideea lui Montaigne de „a-ți aparține doar ție” devine un apel nu doar la libertate interioară, ci și la capacitatea de a trăi împăcat cu sine. Pentru Seneca, aceasta implică o disciplină a minții și o stăpânire a timpului: „Eu îți urez să ajungi stăpân pe tine, pentru ca spiritul tău muncit de gânduri nestatornice să se așeze odată și să știe ce vrea.”
Ce ne propun cei trei autori? Montaigne ne îndeamnă să învățăm să ne aparținem, adică să ne facem timp pentru noi, pentru lucrurile care ne aduc sens și bucurie autentică. Seneca ne învață să fim atenți cu timpul nostru și să-l folosim pentru lucruri care contează cu adevărat. Iar Pascal ne provoacă să înfruntăm tăcerea și să învățăm să trăim în liniște cu noi înșine.
Aceste ne îndeamnă, pentru a fi împăcați cu noi, să ne îndepărtăm de agitația inutilă și să ne îndreptăm spre lucrurile care ne ajută să devenim oameni.
