Psihoterapeut Elena Praz

Psihoterapeut Elena Praz Contact information, map and directions, contact form, opening hours, services, ratings, photos, videos and announcements from Psihoterapeut Elena Praz, Psychotherapist, Bucharest.

Sunt psihoterapeut și psiholog clinician.
Îi ghidez pe cei care poartă răni din trecut să își înțeleagă experiențele și să își regăsească siguranța interioară, fără să se mai simtă prinși în aceleași tipare dureroase, printr-un proces terapeutic blând.

Abia așteptam să se lanseze filmul acesta și pot să spun că tare mult mi-a plăcut. Este o dramă romantică și, în același...
16/08/2025

Abia așteptam să se lanseze filmul acesta și pot să spun că tare mult mi-a plăcut. Este o dramă romantică și, în același timp, pune pe masă o temă super actuală : datingul modern și modul în care am transformat întâlnirile într-un „business” cu liste de verificare și cerințe, în loc să cultivăm conexiuni autentice.
Povestea o urmărește pe Lucy (Dakota Johnson), o pețitoare sofisticată, care de cele mai multe ori găsește clientelor sale perechea potrivită.
Se pune în scenă superficialitatea criteriilor după care ne alegem uneori partenerii și felul în care, în încercarea de a „bifa” calități ideale, ratăm ocazia de a iubi pe cineva pentru cine este cu adevărat.
Filmul vorbește despre cât de greu este, în lumea de azi, să iubești fără calcule. Într-o lume a consumerismului, vrem să ne alegem partenerii așa cm ne alegem produsele la supermarket. Pe de altă parte, instrumentele datingului exploatează adesea fricile cele mai mari ale oamenilor : frica de singurătate, teama de a fi respinși, etc. Adesea ni se promite o fantezie, un vis, ceva care o să umple toate golurile noastre.
E foarte provocator datingul modern și aud asta adesea în terapii, prin prisma faptului că oamenii ajung să se simtă ca niște mărfuri scoase la vânzare. Pe de altă parte, există foarte multe riscuri fizice, emoționale, financiare.
Am plecat de acolo întrebându-mă cât este despre compatibilitate și cât este, de fapt, despre momentul în care doi oameni se întâlnesc, despre disponibilitatea lor emoțională și despre cât de dispuși sunt să renunțe la o parte din idealurile lor pentru a construi ceva real. Filmul m-a făcut să mă gândesc că, dincolo de chimie și interese comune, relațiile nu se nasc doar din potrivirea perfectă pe hârtie, ci și dintr-o alegere repetată, zilnică, de a vedea și accepta pe celălalt cu tot ceea ce este, nu doar cu ceea ce ne convine.
Recomand nu doar pentru poveste, ci și pentru întrebările incomode pe care le ridică despre ce preț are, de fapt, dragostea.

Psihoterapeut Elena Praz

Te ascult pentru a înțelege sau te ascult pentru a îți da replica?În multe cupluri, conversațiile nu sunt de fapt conver...
15/08/2025

Te ascult pentru a înțelege sau te ascult pentru a îți da replica?
În multe cupluri, conversațiile nu sunt de fapt conversații, ci mai degrabă pregătiri pentru contraatac.
Ne ascultăm unii pe alții nu pentru a pătrunde în lumea celuilalt, ci pentru a găsi acel punct de care să ne agățăm ca să avem dreptate.
Și atunci, totul devine un meci, cine câștigă argumentul, cine are ultima replică, cine se poate retrage cu sentimentul că a ieșit „învingător”.
Dar care e costul ? Cum se împacă "a avea dreptate" cu sentimentul de apartenență și conexiune ?
Ascultarea modelează comunicarea exact așa cm un bol dă forma lichidului din el. Dacă bolul este mic, strâmt și rece, lichidul nu se poate așeza liber. Dacă bolul este deschis, cald și primitor, conținutul curge și se potrivește perfect în el. Cuvintele partenerului își găsesc locul în funcție de spațiul pe care îl creezi prin ascultare.
Când intenția noastră este să vedem „cine are dreptate”, spațiul devine îngust. Partenerul se simte judecat, neînțeles, poate chiar respins.
Ne concentrăm pe cuvinte, dar pierdem din vedere tonul, emoția, povestea din spatele lor.
Și astfel, nu ne mai întâlnim cu omul din fața noastră, ci doar cu argumentul lui.
Pe de altă parte, atunci când scopul este să găsim o punte comună, ascultarea noastră capătă o altă calitate. Nu mai caut să îți demontez punctul de vedere, ci să înțeleg de unde vine. Nu mai aștept să termini doar ca să vorbesc eu, ci îți fac loc în mintea și în inima mea. În loc să încerc să schimb imediat perspectiva ta, mă las schimbat măcar puțin de ea.
Asta nu înseamnă că trebuie să fiu mereu de acord. Ascultarea empatică nu înseamnă aprobare, dar înseamnă deschidere și receptivitate. Înseamnă să îți dau acces la experiența mea și să îți cer acces la a ta.
Și acolo, în acest schimb, se creează un spațiu uman, în care nu mai este nevoie să câștigăm sau să pierdem, ci doar să fim împreună.
În cuplu, felul în care ascultăm poate fi pod sau zid. Zidul îl construim din grabă, defensivă, nevoia de control. Podul îl construim din curiozitate, răbdare și respect. Podul ne permite să traversăm fiecare pe teritoriul celuilalt, să explorăm, să descoperim, să ne întoarcem îmbogățiți.
Un exercițiu simplu pe care îl poți încerca data viitoare când partenerul îți vorbește: înainte să răspunzi, repetă în mintea ta „vreau să înțeleg, nu să mă apăr”. Observă cm se schimbă tonul tău, expresia feței, cm se relaxează conversația. Și poate că vei descoperi că atunci când asculți cu adevărat, nu doar îl înțelegi pe celălalt mai bine, ci te înțelegi și pe tine altfel.
Cred că ascultarea activă nu e doar un act față de celălalt, ci este și o oglindă pentru felul în care alegem să fim prezenți în relația noastră și în viața noastră.

Psihoterapeut Elena Praz

💙
11/08/2025

💙

Undeva, pe o străduță liniștită din Tokyo, există o cafenea mică, întunecoasă, cu pereți încărcați de amintiri. E aproap...
09/08/2025

Undeva, pe o străduță liniștită din Tokyo, există o cafenea mică, întunecoasă, cu pereți încărcați de amintiri. E aproape invizibilă pentru cei grăbiți. Nu are nimic spectaculos la prima vedere, dar toți cei care îi trec pragul simt că acolo, timpul se comportă diferit. Se numește Funiculi Funicula și are o regulă: dacă te așezi pe un anumit scaun, poți călători în trecut. Dar doar în acea cafenea. Și doar cât timp cafeaua rămâne caldă.
Nu poți schimba nimic. Poți doar să revii și să retrăiești o conversație. Să rostești ce nu ai spus. Să asculți ce nu ai putut atunci. Să te uiți o dată în ochii cuiva care a plecat. Dar să o faci conștient că timpul e limitat. Exact până când cafeaua se răcește.
În această cafenea vin oameni cu suflete care nu au apucat să spună „iartă-mă”, „nu te-am înțeles”, „mi-a fost teamă”, „te iubesc”.
Fiecare personaj aduce cu el o rană pe care o poartă de ani de zile și fiecare speră, cumva, că această întoarcere nu va schimba lumea, dar le va schimba inima.
Niciuna dintre aceste călătorii nu este despre corectare. Sunt despre asumare și încheiere. Despre capacitatea omului de a sta cu durerea, de a-și rosti adevărul și de a accepta că uneori, vindecarea nu înseamnă reparație, ci împăcare.
Cartea vorbește despre ce se întâmplă când nu încheiem, când fugim de emoții sau nu apucăm să spunem ce era important. Aceste conversații neterminate rămân ca niște fire nevăzute, care ne trag înapoi. Iar scaunul din cafenea devine un simbol al terapiei: un spațiu sigur, cu reguli clare, unde ești ascultat, dar mai ales unde îți asculți tu sufletul.
Astfel că, vindecarea nu vine din trecut, ci din felul în care îl înțelegem azi. Nu schimbarea evenimentului ne transformă, ci schimbarea privirii asupra lui.
Și cred că fiecare dintre noi avem o „cafea caldă” în viață, un moment, o relație, o șansă de a fi prezenți acum. Cartea ne reamintește să fim sinceri, să nu amânăm, să iubim cât încă e cald.
Nu avem o cafenea magică. Dar avem capacitatea de a ne întoarce în noi, de a reface drumuri emoționale și de a închide cercuri. Iar uneori, tot ce avem nevoie este un spațiu, o conversație și curajul de a nu aștepta să se răcească cafeaua.

Psihoterapeut Elena Praz

❤️
08/08/2025

❤️

🤍
04/08/2025

🤍

O femeie rănită și o fetiță sunt găsite pe marginea unei păduri, după ce fug dintr-o casă izolată. În spital, fetița spu...
02/08/2025

O femeie rănită și o fetiță sunt găsite pe marginea unei păduri, după ce fug dintr-o casă izolată. În spital, fetița spune că femeia e mama ei și că acasă au mai rămas un băiat și tatăl.
Dar curând devine clar că nimic nu e ceea ce pare. Familia adevăratei Lena Beck, dispărută de ani de zile, e chemată la recunoaștere și afirmă că femeia din spital nu este fiica lor.
Ce urmează e mai puțin un thriller polițist și mai mult o disecție psihologică a captivării, a felului în care mintea se pliază în jurul fricii.
Lena, femeia care pretinde că e mama copiilor, e tensionată, hipervigilentă, atentă la fiecare gest, ca și cm încă se teme de consecințe. Trăiește într-un corp care n-a ieșit cu adevărat din captivitate. Reacționează ezitant, cu pauze lungi, cuvintele par selectate nu din autenticitate, ci dintr-o nevoie de siguranță.
Centrul de greutate al serialului e Hannah, fetița de 12 ani, un calm tulburător și o maturitate care nu se potrivește cu vârsta. Ea nu pare speriată, ci stabilă, sigură pe regulile lumii din care a venit. Îl numește pe răpitor “Tată” cu convingere, chiar afecțiune. Îl descrie ca fiind atent, organizat, protector. Aici se conturează o formă rară și deranjantă de sindrom Stockholm la copil, atașamentul față de agresor nu e doar o strategie de supraviețuire, ci un mecanism de dezvoltare. În lipsa altor modele, copilul învață să iubească ceea ce-l ține captiv.
Hannah este, în esență, o fetiță crescută într-o lume închisă, cu reguli clare și sancțiuni implicite. Corectează greșelile celor din jur, are replici învățate pe de rost și pare mereu cu un pas înainte. E produsul unui control absolut, interiorizat. În relația cu “mama” ei, poziția de putere e adesea inversată: copilul are autoritate morală și certitudini, adultul are rușine și ezitare.
Serialul atinge și tema doliului înghețat prin părinții adevăratei Lena, în special tatăl, care pare captiv într-o nevoie compulsivă de a repara trecutul, chiar și cu riscul de a răni. Trauma nu e localizată doar în victimele directe, ci se extinde: în familie, în anchetatori, în cei care asistă neputincioși la deformarea realității.
Serialul expune în mod clar că trauma nu dispare odată cu dispariția agresorului și ne arată cât de greu e să fii liber după ce ai învățat să supraviețuiești captiv. Și cât de fragil devine adevărul pentru cineva care ani întregi a trăit într-o minciună constantă.
Este o poveste despre identitate, control și supraviețuire. Despre cm un copil poate părea „bine” într-o realitate abuzivă, tocmai pentru că a învățat să se adapteze perfect. Și despre cm reîntoarcerea la viață, pentru cei care au fost captivi, e adesea mai grea decât captivitatea însăși.

Psihoterapeut Elena Praz

Una dintre cele mai dureroase experiențe, ca om și ca terapeut, e să fii redus la un obiect.Să simți că, pentru unii oam...
01/08/2025

Una dintre cele mai dureroase experiențe, ca om și ca terapeut, e să fii redus la un obiect.
Să simți că, pentru unii oameni, nu ești o persoană, ci o funcție.
Ești acolo să fii bun, să faci bine, să nu rănești niciodată, să fii mereu disponibil, calm, empatic, cu răspunsul potrivit.
Dacă ai greșit, ai stricat tot și tot ce ai fost până atunci, s-a anulat.
Dacă pui o limită, ești rece, nu îți pasă.
Dacă nu ești mereu la înălțime, nu mai ești „bun”.
Și cel mai greu nu e disconfortul în sine, ci senzația că nu ai voie să repari. Că nu mai e loc pentru tine ca om, ci doar pentru proiecția celuilalt despre cine ar fi trebuit să fii.
Și doare, pentru că chiar dacă te aștepți la transferuri și proiecții, știi că acolo, în spate, e multă durere neadresată. Și că relația aceea, care putea deveni un spațiu viu, se transformă în ceva rigid, în care nu mai ai voie să exiști autentic.
Tot mai des aud oameni spunând:
„Prefer să vorbesc cu Chat Gpt, e mereu empatic, nu mă întrerupe, nu mă contrazice, nu mă face să mă simt prost.”
Și da, pot să înțeleg.
Ai nevoie de siguranță. Ai nevoie să nu fii rănit.
Și poate un răspuns „perfect sigilat emoțional” poate calma. Dar asta nu înseamnă că ajunge în profunzime.
Nu îți dă voie să trăiești experiența relației. Nu te invită să simți contactul real.
Relația autentică vine cu diferențe, cu limite. Relația aduce conflicte și momente în care nu ți se răspunde așa cm ai vrea, dar în care poți să te exprimi, să negociezi, să repari.
Dacă evităm orice relație care ne frustrează puțin, dacă plecăm ori de câte ori ceva nu se aliniază perfect cu așteptările noastre, vom rămâne blocați într-o formă de „autoreglare artificială”.
O să căutăm mereu ce e ușor. Ce nu ne atinge.
Dar în fapt, ce nu ne atinge, nu ne schimbă.
Uneori, schimbarea vine din fix acele relații care nu sunt întotdeauna comode.
Din faptul că cineva greșește față de tine, dar rămâne acolo. Că e dispus să poarte o discuție sau mai multe.
Schimbarea vine atunci când nu fugi, ci când alegi să stai, să discuți, să încerci să înțelegi.
Când înveți să tolerezi frustrarea, ambivalența și imperfecțiunea.
Că poți să fii om în fața altui om. Și cred că e vorba și de respectul față de relația care s-a construit.
Și cred că asta e mult mai greu decât un răspuns empatic generat instant, ca supa la plic.
Și cred că e și singurul mod în care ne putem simți în mod real văzuți.

Psihoterapeut Elena Praz

❤️
30/07/2025

❤️

"Love you for now" urmărește povestea lui Thomas și Anna, două persoane profund diferite în felul în care iubesc. Anna e...
26/07/2025

"Love you for now" urmărește povestea lui Thomas și Anna, două persoane profund diferite în felul în care iubesc. Anna este o femeie modernă, sigură pe ea, atașată de independența personală și de carieră. Thomas este opusul: cald, emoțional, dornic de stabilitate și implicare.
Se întâlnesc și se atrag puternic, însă în scurt timp încep să apară fricțiunile emoționale. Diferențele dintre nevoile lor de atașament, ritmul intern și felul în care își definesc relațiile devin tot mai evidente. Deși iubirea dintre ei este reală, devine clar că ea există mai degrabă în „acum”, în intensitatea momentului, nu în construcția pe termen lung. M-a dus cu gândul la afirmația lui Esther Perel, "with some people you may have a love story, and with other people a life story."
Anna manifestă trăsături ale unui stil de atașament evitant: caută libertatea, are dificultăți în a tolera intimitatea emoțională și fuge când simte că devine vulnerabilă.
Thomas se apropie mai mult de stilul anxios: caută aprobare și intimitate, dar riscă să se piardă în relații.
Anna își asumă rolul „masculin” al detașării, deciziei, individualismului.
Thomas este vulnerabil, empatic, afectuos, calități „feminizate” în paradigma tradițională.
Această inversare nu este greșită, dar scoate la iveală propriile răni nerezolvate ale celor doi, mai ales în felul în care se raportează la nevoia de a fi văzuți, primiți și iubiți exact așa cm sunt.
Una dintre cele mai pregnante teme din film este „playing house with a stranger”, un fenomen relațional în care două persoane intră rapid într-un tip de relație, mimând stabilitatea și intimitatea, fără să se fi cunoscut cu adevărat.
Anna și Thomas se apropie fizic, își împart viața cotidiană, își joacă „rolurile”, dar în spatele gesturilor de afecțiune se simte distanța emoțională. Este o intimitate aparentă, o construcție grăbită a unei „case afective” în care ambii vor să se simtă acasă, dar în care niciunul nu e cu adevărat văzut.
Este o iubire construită mai degrabă pe proiecții și nevoi inconștiente decât pe cunoaștere reală. Și, ca orice casă construită pe nisip, începe să se clatine.
Pe măsură ce relația evoluează, fiecare își reactivează rana de bază:
Anna fuge când simte că devine prea implicată. Thomas se agață tocmai pentru că simte că îi scapă iubirea printre degete.
Relația lor este un teren de test pentru maturizare: cât poți rămâne fidel ție în prezența celuilalt? Ce compromisuri sunt autentice și care sunt abandonuri de sine?
Filmul este o resursă excelentă în terapie, atât individuală, cât și de cuplu, fiindcă ridică întrebări precum:
Ce parte din mine fuge atunci când cineva se apropie cu blândețe?
Sunt într-o relație reală sau într-un rol pe care l-am preluat fără să-l simt?
Pot fi în prezența celuilalt fără să mă pierd sau să mă protejez excesiv?
Cum ar arăta o relație în care ne vedem cu adevărat și alegem să rămânem, nu să ne „jucăm de-a casa”?

Psihoterapeut Elena Praz

Address

Bucharest

Opening Hours

Monday 10:00 - 21:00
Tuesday 10:00 - 21:00
Wednesday 10:00 - 21:00
Thursday 10:00 - 21:00
Friday 10:00 - 21:00

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psihoterapeut Elena Praz posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Share