03/01/2026
Am fost recent la filmul "Nuremberg" și am simțit că este genul de film la care nu poți rămâne pasiv. Chiar dacă știi de la început că este inspirat din fapte reale și că finalul istoric nu poate fi schimbat, filmul reușește să creeze tensiune și să te țină în priză.
Acțiunea se desfășoară în jurul celebrelor procese de la Nürnberg, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, într-un moment în care lumea încearcă să înțeleagă cm a fost posibil ca oroarea să devină politică de stat. Nu este doar despre judecarea unor criminali de război, ci despre limitele morale ale umanității, despre responsabilitate, vinovăție și despre felul în care oamenii ajung să-și justifice răul.
Russell Crowe, în rolul lui Hermann Göring, este magistral. Nu joacă un monstru în sens clasic, ci un om extrem de inteligent, carismatic, seducător chiar. Tocmai asta creează confuzie. M-am surprins întrebându-mă cm poate cineva atât de articulat și de lucid să fie responsabil pentru asemenea atrocități. Forța interpretării lui stă în felul în care arată cât de periculos devine răul atunci când este susținut de logică, carismă și autojustificare.
În contrast, Rami Malek, în rolul psihiatrului care evaluează starea mentală a acuzaților, aduce o umanitate vulnerabilă, aflată în opoziție cu siguranța de sine a lui Göring. El nu este acolo pentru a judeca, ci pentru a observa, a înțelege și a evalua. Și totuși, se simte constant conflictul dintre rolul profesional și impactul personal al întâlnirilor cu oameni responsabili de crime extreme.
Relația dintre cei doi devine una dintre cele mai interesante dimensiuni ale filmului, fiindcă nu este o confruntare simplă între bine și rău, ci un joc psihologic în care granițele morale sunt puse constant la încercare. Aici se joacă, de fapt, miza centrală a filmului, fiindcă vorbim de confruntarea dintre raționalizarea răului și încercarea de a-l încadra într-o înțelegere psihologică.
Din perspectivă psihologică, filmul propune o analiză incomodă a răului uman și evită explicațiile prea simple. Filmul nu sugerează că atrocitățile comise ar fi fost rezultatul unei patologii, ci arată cm un om poate funcționa psihic coerent într-un sistem profund imoral. Hermann Göring este prezentat ca o personalitate organizată, lucidă, capabilă să-și susțină convingerile fără semne vizibile de vinovăție.
Absența remușcării nu apare ca lipsă de inteligență sau de contact cu realitatea, ci ca o ruptură între acțiuni și responsabilitatea morală pentru ele. Göring își menține imaginea de sine prin mecanisme psihologice relativ comune: justificarea propriilor acțiuni, deplasarea responsabilității și minimalizarea consecințelor asupra celorlalți. Ideologia funcționează ca un cadru care permite suspendarea empatiei, fără ca individul să se perceapă pe sine ca fiind rău.
Psihiatrul interpretat de Rami Malek este pus în situația dificilă de a evalua un om responsabil de crime extreme, fără a-l putea reduce la un diagnostic care să explice sau să scuze faptele. Întâlnirile dintre cei doi nu sunt confruntări directe, ci întâlniri între două moduri diferite de a privi realitatea: unul centrat pe justificare și putere, celălalt pe observație și responsabilitate.
Oare în ce măsură psihologia poate explica răul fără a-l normaliza?
Psihoterapeut Elena Praz
