04/04/2026
O bună bucată de vreme am ezitat să mă uit la filmul acesta, deși știam că a câștigat un premiu Oscar, fiindcă mă speria imaginea de pe posterul de prezentare.
Filmul pornește de la o premisă simplă, dar care zguduie un orășel din Pennsylvania, unde aproape toți copiii din aceeași clasă dispar în aceeași noapte, la aceeași oră. Toți ies din casă la 2:17, nu există martori, nu există o explicație. Singurul copil care rămâne este Alex, iar în jurul acestui eveniment începe să se construiască întreaga poveste.
Suspiciunea cade rapid pe profesoara lor, Justine , care devine ținta furiei părinților. Unul dintre ei, Archer întruchipează foarte bine durerea unui părinte care caută vinovați pentru a nu se prăbuși. În paralel, filmul introduce mai multe fire narative: un polițist depășit de situație, un tânăr dependent și delincvent și directorul școlii. Fiecare dintre ei aduce o bucată de perspectivă, dar niciunul nu reușește să închidă povestea.
Filmul este construit în bucăți de puzzle care se leagă între ele, iar pe măsură ce înaintezi, începi să vezi conexiunile, dar tot rămâne ca o hartă incompletă. Îți dai seama că totul e conectat, dar nu poți înțelege complet cum. Timp de 2 ore am stat într-o tensiune constantă și eram super curioasă să văd unde duce acțiunea.
Un personaj care iese puternic în evidență este Mătușa Gladys, mătușa singurului copil care nu a dispărut. Ea pare să trăiască într-o realitate paralelă cu a celorlalți, poartă constant cu ea un copăcel și urmează un ritual rigid, repetitiv.
Filmul vorbește despre ce se întâmplă într-o comunitate când apare un eveniment care nu poate fi explicat. Primul impuls este căutarea unui vinovat, iar profesoara devine „țapul ispășitor”. Durerea și neputința sunt prea mari, așa că sunt externalizate.
În cazul lui Gladys, copăcelul devine un simbol foarte puternic, fiindcă este o formă de viață pe care o poate controla, dar una ruptă de rădăcină, dependentă complet de ea. Ritualul, la rândul lui, funcționează ca o încercare de a ține anxietatea sub control.
Ideea centrală a filmului este că răul nu vine neapărat din exterior, ci din interiorul oamenilor și al relațiilor lor, ceea ce face ca granița dintre victimă și agresor să devină neclară, fiindcă oricine poate deveni, la un moment dat, „armă”. Filmul atinge și nevoia noastră puternică de a găsi sens, dar refuză să ofere o explicație completă, oglindind modul în care trauma rămâne adesea fragmentată și greu de integrat. Agresivitatea este prezentată ca parte naturală a psihicului uman, care, atunci când este negată, ajunge să fie exprimată distructiv. Apare ideea că nu există un adevăr unic, ci multiple realități subiective, imposibil de suprapus perfect.
Psihoterapeut Elena Praz
