Cabinet Psihoterapie Geta Hutanu

20/02/2026

17/02/2026

De câte ori ți s-a întâmplat să fii prins(ă) într-un gând care se repetă la nesfârșit?

„Nu sunt suficient(ă).”
„Sigur am greșit.”
„O să iasă prost.”

Și să nu-ți dai seama că nu realitatea te rănește, ci felul în care o interpretezi?

Aici intervine metacogniția: capacitatea de a observa cm gândim, nu doar ce gândim.

Metacogniția înseamnă: să-ți vezi gândurile ca pe niște procese, nu ca pe adevăruri absolute.

Nu:
„Sunt un eșec.”
Ci:
„Am gândul că sunt un eșec.”

Citește mai mult aici: https://psihoterapiegetahutanu.ro/metacognitia-de-ce-nu-gandurile-tale-sunt-problema/

16/02/2026

05/02/2026

Siguranța nu vine cu fluturi în stomac

Relațiile care ne dau fluturi sunt adesea intense.
Imprevizibile.
Plină de suișuri și coborâșuri.

Siguranța arată diferit.
E mai calmă.
Mai stabilă.
Mai puțin spectaculoasă.

Și tocmai de aceea e confundată adesea cu plictiseala.
Dar fluturii nu sunt un criteriu de siguranță.
Sunt un semn de activare.

Siguranța nu te ține în alertă.
Te lasă să respiri.

Dacă o relație te face constant nesigură, dar foarte „vie”, merită să te întrebi ce cauți de fapt: intensitate sau siguranță?

04/02/2026

De ce oamenii buni rămân prea mult în relații

Oamenii buni nu rămân pentru că nu văd.
Rămân pentru că speră.

Speră că relația se va așeza.
Că e doar o etapă.
Că iubirea va fi suficientă.

Nu e naivitate.
E loialitate dusă prea departe.

Dar loialitatea față de o relație care te micșorează nu e virtute.
E obișnuință.

A pleca nu înseamnă că n-ai iubit destul.
Înseamnă că ai început să te iubești și pe tine.
Curajul nu e să mai stai, ci să recunoști când e suficient.

02/02/2026

Când empatia ta devine auto-abandon

Empatia este o calitate umană profundă.
Dar, în anumite relații, devine o capcană.

Când înțelegi prea mult.
Când găsești explicații pentru comportamente care te rănesc.
Când rămâi pentru că „știi de unde vine”.

Empatia fără limite te mută pe tine în plan secund.
Rămâne doar disponibilitatea ta.

A înțelege nu înseamnă a tolera la nesfârșit.
Și a fi empatic nu presupune să te pui pe ultimul loc.

În relațiile sănătoase, empatia circulă în ambele sensuri, nu te epuizează.
E important să observi când grija pentru celălalt devine neglijare de sine.

30/01/2026

Ce ți se pare normal te poate răni

În multe relații, elementele dureroase devin atât de familiare încât par normale.
Te întrebi constant dacă reacționezi exagerat, ești atentă la ton, la moment, la dispoziția partenerului.

În relațiile nesănătoase, disconfortul devine un fundal constant, iar liniștea poate părea chiar suspectă.

Simți că trebuie să „prinzi” momentele bune. Nu pentru că ești slabă.
Ci pentru că te-ai adaptat acestor dinamici.

Când trăiești mult timp așa, nu mai știi cm arată o relație în care nu trebuie să te ajustezi continuu.

Normalitatea nu e ce se repetă cel mai des.
E ceea ce te lasă să fii tu însăți.

Primul pas spre schimbare constă adesea în recunoașterea acestui model.

28/01/2026

Există un tip de doliu despre care se vorbește rar: doliul după oamenii vii.

Oamenii pe care îi lași nu pentru că nu îi iubești, ci pentru că relația nu mai e sigură pentru tine.

Nu există ritualuri pentru acest doliu.
Doar tăcere.
Și multă confuzie.

Plângi o relație care încă există undeva,
dar nu mai poate exista în forma de care aveai nevoie.
E un doliu matur.
Fără dramatism.
Cu multă luciditate și multă tristețe.

A pune limite reale înseamnă, uneori, să accepți că iubirea nu e suficientă.
Și că asta nu te face rece.
Te face onest/ă.

Dacă ai lăsat oameni în urmă pentru a te putea păstra pe tine, nu ai eșuat.
Ai crescut.
Unele despărțiri nu sunt despre a pleca. Sunt despre a te întoarce la tine.

25/01/2026

Limitele puse prea târziu și vina care vine după

Mulți oameni pun limite târziu.
După ce au explicat.
După ce au iertat.
După ce au sperat.

Și când, în sfârșit, spun „ajunge”, apare vina.
„Poate am fost prea dur/ă.”
„Poate puteam să mai încerc.”
„Poate exagerez.”

Vina nu apare pentru că limita e greșită.
Apare pentru că ai depășit de mult punctul în care ar fi trebuit pusă.

Când ignori mult timp disconfortul, corpul și emoțiile se încarcă.
Iar limita iese mai abrupt, mai ferm, uneori mai tăios decât ți-ai fi dorit.

Nu te judeca pentru asta.
E rezultatul unei amânări, nu al lipsei de empatie.

Limitele puse la timp sunt calme.
Cele puse târziu vin cu vină.

A învăța să pui limite devreme nu te face egoist/ă.
Te ajută să nu ajungi la capătul răbdării tale.

22/01/2026

Oamenii nu-ți „încalcă” limitele. Le testează

Un lucru care sperie multe persoane este acesta:
când începi să pui limite, pierzi relații.
Nu pentru că limitele sunt greșite.
Ci pentru că unele relații existau doar în lipsa lor.

Când începi să spui „nu”, să nu mai explici excesiv, să nu mai repari singur/ă, dinamica se schimbă.
Și nu toți sunt dispuși să se adapteze.

Unii oameni erau confortabili cu versiunea ta disponibilă, flexibilă, mereu înțelegătoare.

A pierde oameni în acest proces nu este un semn că ai devenit dur/ă.
Este un semn că relația se baza pe un dezechilibru.

Da, doare.
Pentru că pierzi nu doar oameni, ci și imaginea relației pe care sperai să o ai.

Când începi să pui limite, unele relații se rup.
Nu pentru că ai devenit dificil/ă, ci pentru că relația nu putea exista altfel.

20/01/2026

Limitele nu sunt despre ceilalți, ci despre ce faci tu când nu sunt respectate

Când vorbim despre limite, mulți oameni se gândesc la ce ar trebui să facă ceilalți:
să nu mai ridice tonul, să respecte spațiul, să nu mai ceară prea mult.

Dar adevărul e mai puțin confortabil:
limitele nu sunt despre ceilalți. Sunt despre tine.

O limită nu este o cerere repetată.
Nu este o explicație mai bună.
Nu este speranța că, dacă spui suficient de clar, celălalt se va schimba.
O limită este ceea ce faci tu când ceva nu este respectat.

De aceea, multe „limite” nu funcționează.
Pentru că sunt doar dorințe spuse politicos, fără consecință.
Limitele reale costă.
Costă relații, confort, uneori imaginea de „om bun”.
Și de aceea sunt amânate.

Nu pentru că nu știm ce sunt limitele, ci pentru că știm foarte bine ce pierdem când le punem.
A pune limite nu te face dur.
Te face responsabil față de tine.

Iar oamenii care rămân, rămân tocmai pentru că există un cadru clar.
Cei care pleacă confirmă că limita era necesară.

Limitele sunt despre ce faci tu când ceva nu este respectat.
Și da, costă.
Dar costă mult mai puțin decât să te pierzi pe tine.