16/02/2024
𝐃𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐮𝐭, 𝐦𝐚𝐫𝐤𝐞𝐭𝐢𝐧𝐠 𝐬̦𝐢 𝐮𝐧𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐮𝐦𝐚𝐧𝐞 🤍
Incertitudinea este bau bau pentru creierul nostru. Când nu există previzibil, pericolul pare iminent, siguranța ne este amenințată (în percepția minții noastre), teama de moarte iese la suprafață cu forța acelor plante ce străpung asfaltul. Pentru a ține sub control toate temerile generate de vârtejul incertitudinii, ne amintim de matematică. Permutări de n luate câte k și tot așa, construim scenarii. Nu-i așa că e mai bun un scenariu nerealist decât acceptarea ideii că nu știu, că nu am control?
Uneori, aceste scenarii sunt și scenariile ce ne explică lumea. Pentru că avem nevoie să credem în ceva ce ne oferă un răspuns. Un răspuns la întrebări ale căror răspunsuri nu le vom putea, de fapt, cuprinde niciodată cu mintea. Însă noi credem. Credem în soluții minune, credem în teorii ale conspirației, credem că am pus mâna pe sfântul Graal și avem răspunsul. Mă gândeam zilele trecute, pornind de la o discuție legată de marketing pe care o aveam cu prietena mea Andreea Livia Enache, că mecanismul acesta care vinde soluții minune în 3 pași vinde.
Fac o paranteză. Eram la scara blocului în care psihoterapeutul cu care lucrez are cabinetul. Mă pregăteam să abordez o temă legată de teama de a vorbi în anumite circumstanțe. Mai aveam câteva minute până începea sesiunea, în timpul acela, scrollam pe Facebook. Îmi apare o reclamă la ceva curs de public speaking. Cum de mi-a ieșit tocmai atunci reclama asta în cale? Doamna care vorbea, în discursul său, amintește despre ’’toți acei ochi din sală dornici de a prinde orice greșeală’’ - Wait. What? Am intrat la terapie și cu frustrarea că se face atâta marketing bazat pe fricile oamenilor. Unii vând mizând pe fricile privitorilor, alții plătesc pentru a învăța să le gestioneze. Închid paranteza.
Terapeutul din mine s-a format și din inginerul ăla care am fost. Simt uneori cm se îmbină grațios în mine fix partea aia care are nevoie de certitudini, care contestă, care verifică de 15 ori, care nu crede în garanții, nici măcar atunci când calculele dau perfect. În practică, întotdeauna se schimbă povestea. Cealaltă parte, e o parte care se lasă purtată, o parte ce poartă ceva sacru în ea, care crede și ea în unele explicații, le și simte, însă nu le poate oricum promite.
Cred (am propriile credințe și explicații) că totul este un proces. Că avem fiecare de parcurs un drum și că uneori vom învăța dintr-o experiență, alteori nu. Uneori ne vom lăsa atinși, alteori vom găsi rezistențele. Uneori ne vom da voie să simțim, alteori va fi prea mult. Uneori durează mai mult, alteori mai puțin. Iar eu nu o să știu niciodată cm va arată călătoria persoanei cu care urmează să lucrez, fie individual, fie la ateliere. Mă bazez însă pe o altă convingere. Că vor veni spre mine acei oameni care vor avea ceva de luat din interacțiunea noastră. Fără a exclude reciproca. Și eu voi avea ceva de învățat din experiența respectivă. Ce anume? Nu știu înainte. Știu însă că, dacă vom fi atenți, vom conștientiza, învăța, evolua împreună.
Am descoperit în parcursul meu de formare avantajele lucrului în grup. Am văzut cm se simte să te lași văzut de 10, 20, 60 de oameni. Oameni care să rezoneze cu tine și să îți arate prin feedbackul lor că nu ești singurul om de pe planetă care simte asta. Că avem provocări comune. Că am experimentat situații similare. Puterea asta de normalizare a lucrurilor ne ajută, sau pe mine m-a ajutat, împreună cu terapia individuală, să mă pot reconecta cu mine și cu oamenii. Să sparg armura aia formată în ani de zile.
Revin la marketing. Căci mi-am dat seama că pentru a face pasul către evenimentele de grup/ateliere/workshopuri am nevoie și de ceva promovare și conținut. Cu toate gândurile acestea, mi-a și ieșit în cale persoana care m-ar putea ajuta în acest sens, Marius Coman. Însă, dilema mea a fost, cm poate funcționa marketingul pentru mine, dacă eu nu îmi doresc să vând speranțe nefondate oamenilor? Dacă ceea ce am învățat din propriul meu proces îmi arată că drumul către echilibru, este adeseori anevoios. Cum pot să ajung la oameni, dacă eu nu am descoperit încă o metodă care să nu necesite implicare, efort, energie pentru a genera schimbarea? Că pentru schimbarea asta nu există o soluție general valabilă? Că suntem unici și există un drum unic pentru fiecare ființă în parte. Că eu nu am întâlnit până acum 2 procese identice. Da, procesele au puncte comune în care se întâlnesc. Avem uneori convingeri similare, am trăit evenimente similare. Totuși, felul în care putem aborda o convingere, o amintire, o emoție, poate fi total distinct funcție de persoană. Cum voi reuși să organizez aceste evenimente, dacă eu nu mă voi prova drept terapeutul care vindecă suflete, creiere și trupuri prin 5 ședințe sau un atelier care funcționează garantat?
Una peste alta, cu dilema la purtător, mi-am propus să creez pe cât posibil conținut relevant, în timp ce o să tot reamintesc pe diverse căi că nu există soluții minune și nici baghete magice. Nici nu cred că mi-ar plăcea să existe. Ar însemna să ne pierdem acest simț al 𝐮𝐧𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢. Să am un șablon pe care să îl aplic pe fiecare persoană și ea să se încadreze perfect. Am fi oameni matriță, creați la indigo. Parcă se simte mai tristă varianta asta.
Cu toate aceste dileme care-mi preocupă creierașul, există oameni care aleg să lucreze cu mine. Și le sunt extrem, extrem de recunoscătoare! Le sunt recunoscătoare pentru că acceptă o viziune care nu le promite soluții minune. Ceea ce promit însă este că sunt prezentă acolo pentru procesul lor. Că îi voi însoți așa cm știu și pot eu să o fac. Și voi avea răbdare. Răbdare ca ei să ajungă să se privească pe sine cu blândețe. Le mai promit că atunci când o să mă întâlnesc cu propriile limite profesionale, când nu o să am tehnici sau inspirație, când o să am senzația că nu îmi este clar încotro mergem, o să cer ajutor supervizorilor, terapeutului, colegelor din intervizare. Iar ei mă acceptă așa, cu tot cu limitele mele. Acceptă și văd omul din spatele profesionistului.
Cu recunoștință în suflet, am încredere că felul în care am ales să creez conținut, mă va scoate în calea acelor oameni care rezonează cu ceea ce sunt și cu ceea ce am de transmis.
Poate cel mai important lucru pentru mine în tot procesul acesta ce durează deja de o lună este că mi-am depășit azi o limită, m-am așezat frumușel în fața camerei și mi-am dat seama încă o dată că, cu ghidajul potrivit, pot face orice îmi propun. Doar să cer ajutor! M-am simțit surprinzător de bine și abia aștept să văd ce a ieșit și cm o să mi se pară să trec din instanța persoanei care transmite în cea care privește, dar și cm ajung mesajele la voi.
🤍🤍
