12/06/2025
Sunt mamă de aproape 12 ani. Pe lângă toate provocările aduse de viața de părinte, deseori m-am trezit responsabilizându-mă și învinovățindu-mă ori de câte ori ceva nu mergea bine în viața copilului meu. Se îmbolnăvea, era vina mea, eu nu-l protejasem suficient. Se trezea noaptea sau îi era greu să adoarmă, clar era anxietate și era vina mea, ceva din ceea ce se întâmpla în dinamica noastră de familie crease asta. Vorbea urât, evident din cauza mea, nu l-am educat suficient.
Vinovăția apare des în viața de părinte, toți părinții o simt în diferite forme, dar rareori o spun. Și așa ajungem să trăim cu senzația că suntem singurii care se confruntă cu asta, ca toți ceilalți părinți se descurcă mai bine. Că ei au reușit cumva să nu facă atât de multe greșeli, să nu țipe atât de mult, să nu se enerveze, să facă lucrurile într-un fel mai așezat, mai bine. Să educe mai bine, să aibă o relație mai bună, ceva e defect la noi, de asta nu ne-a ieșit.
Ironia e că vinovăția nu vine doar din interior – ci este adesea întărită de vocea socială: educatori, alți părinți, specialiști – toți par să transmită același mesaj: copiii sunt buni, iar părinții sunt cei care îi strică.
Observ și în cabinet vinovăția părinților, este acel sentiment greu care ține cel mai adesea părintele departe de terapia copilului. Pentru că da, e cumplit de greu să fii lângă copilul tău când o voce interioară îți spune că tu ești motivul suferinței lui. Iar când ești părinte singur vinovăția poate atinge o cu totul altă dimensiune: „E doar vina ta, ești singurul părinte care îl crește, dacă copilul eșuează, vei fi singurul responsabil!”
Vinovăția însă nu e dovada eșecului tău ca părinte, este doar o altă formă a vocii critice interioare. Însă acest sentiment neprocesat este ceea ce poate sta la baza deconectării de copil. Te poate convinge încet-încet să faci un pas în spate din viața de părinte, să te dai la o parte. Ce sens are să mai rămâi implicat dacă mai mult strici?
Vin totuși și cu o veste bună. Relația cu copilul nu cere perfecțiune, ci autenticitate și reparație. 70% greșeli și 50% reparații oferă un sprijin mai bun pentru dezvoltarea copilului, comparativ cu a face mai puține greșeli în relația cu copilul.
Dacă în 50% din cazurile în care simțim că am greșit reușim să ne întoarcem, să ne asumăm, să empatizăm cu ceea ce a simțit copilul și să vorbim cu el despre asta, oferim un cadru sigur și hrănitor pentru dezvoltarea lui emoțională.
Atât timp cât învățăm din greșelile noastre, a face unele greșeli este inteligent. Dacă nu greșim, copiii noștri nu vor avea șansa de a dobândi experiența de a repara atunci când vor greși! Este valoros pentru copil să vadă că părinții pot face greșeli și apoi le pot repara. Oferă copiilor posibilitatea de a greși, ceea ce este un dar minunat pe care îl putem oferi – această experiență că relațiile pot continua și după greșeală! De multe ori o reparație autentică duce relația într-un punct mai bun decât înainte.
Reparația vindecă mai mult decât poate greșeala să rănească!